Inca un desen

Asta mi se întâmplă când vreau să-mi împrietenesc degetele şi mintea cu dorinţa de a desena
folosind computerul...

Interviu cu Voicu Popescu, dirijorul Corului Madrigal

"Datoria mea este să duc povestea mai departe"

Voicu Popescu este dirijorul a trei coruri: Madrigal, Corul de Copii Radio şi Sound. Când maestrul Marin Constantin a părăsit lumea aceasta, la începutul lui 2011, o grea şi dulce povară a căzut pe umerii lui Voicu Popescu: rolul de dirijor al Madrigalului, cor de legendă din care a făcut parte şi domnia sa ani la rândul. Despre vremurile de demult şi situaţia actuală a muzicii corale din ţara noastră a avut amabilitatea să ne vorbească într-un scurt interviu.

Daniela Şontică: Pentru melomani, Madrigalul înseamnă mult, este poate cel mai iubit şi cunoscut cor românesc. Pentru dumneavoastră, domnule Voicu Popescu, ce înseamnă? 

Voicu Popescu: Pentru mine este un loc în care amintirile se provoacă de la sine. Aici am deschis ochii ca muzician şi ca artist, aici mi-am construit tot ceea ce ştiu în materie de artă corală şi consider că rămânerea în acest perimetru a fost nu un lucru firesc, ci o consecinţă a unor fapte care s-au acumulat. Iar datoria mea de madrigalist care s-a desprins la un moment dat de ceea ce însemna activitatea propriu-zisă la Madrigal, dar care a beneficiat de toate acele elemente de construcţie corală pe care le-a întâlnit în lungile repetiţii cu maestrul Marin Constantin, a fost să duc povestea mai departe într-o altă formă. Am avut această ocazie în anii â90 şi o bună parte din anii 2000, când am devenit dirijor al Corului de Copii Radio şi, alături de doamna Eugenia Văcărescu, am făcut 40-50 de turnee internaţionale. Atunci a fost cea mai prolifică perioadă pentru cor, s-au înregistrat cele mai frumoase piese cântate de acei copii. Acesta a fost în mod cert rezultatul infuziei de profesionalism pe care am trăit-o alături de Marin Constantin şi arta sa interpretativă, încercând la rândul meu să am viziunea mea proprie, dar neuitând niciodată că rădăcinile acolo mi-au fost şi acolo îmi sunt în permanenţă.

Vă rugăm să ne povestiţi puţin despre începuturile colaborării dumneavoastră cu Madrigalul. 

Am fost membru al Corului Madrigal între 1973 şi 1980, apoi am plecat în televiziune, dar am rămas colaborator al corului până în 1989. Am devenit după aceea dirijor secund al Corului de Copii Radio. Am reluat colaborarea la Madrigal, dar de data aceasta n-a mai fost în calitate de cântăreţ, ci de maestru de cor, în perioada 1996-1997. Am asigurat astfel câteva concerte în vremea când maestrul Marin Constantin căuta pe cineva care putea să-l ajute… A trebuit să asigur o producţie a Madrigalului în cadrul Festivalului „George Enescu“, cu Misa în do minor de Mozart, după care, pentru 2011, urma un proiect în care să prezint Madrigalul împreună cu Corul de Copii Radio într-un program cu compoziţii dedicate acestor două formaţii, era proiectul iniţiat cu maestrul Marin Constantin. Însă la acel 1 ianuarie 2011, la ora 1:00, maestrul s-a desprins de noi şi a lăsat în urmă o grea şi dulce povară în acelaşi timp…

Cât de mult v-a marcat întâlnirea cu marele dirijor Marin Constantin?

Era un mare artist în sine, dar şi un om care avea o uriaşă forţă de comunicare, iar lucrul acesta nu putea să treacă pe lângă nimeni fără ca el să fie profund marcat. Era şi un dominator care ştia să-şi impună toate viziunile în aşa fel încât niciodată nu cobora standardele de calitate sub nivelul la care idealiza propriile concerte. Noi, madrigaliştii, eram obişnuiţi, chiar şi în acea vreme, când lucrurile nu mergeau bine din alte puncte de vedere, să trăim într-o altă lume, izolaţi de tot ce era în jur, noi trăiam înalt, măruntele probleme de ordin material sau de altă natură erau cu mult în afara spaţiului în care trăiam alături de Marin Constantin. Aveam o lume a noastră, pe care nu ne-o putea lua nimeni, indiferent câte dictaturi ar fi condus ţara… El ne-a creat un alt orizont şi acesta este un lucru pe care foarte puţini oameni din lumea asta ştiu să-l facă.

Sunteţi dirijorul a trei formaţiuni corale: Corul Naţional de Cameră Madrigal, Corul de Copii Radio şi Grupul Coral Sound… Nu este greu?

Este greu, dar fiecare îmi oferă altceva. Corul Madrigal este expresia profesionalismului suprem, unde trebuie să te întrebuinţezi total ca artist, ca organizator, ca om care trebuie să răspundă şi de viaţa celorlalţi, la Corul de Copii Radio este o lume a entuziasmului şi a prospeţimii în faţa a tot ceea ce înseamnă muzică şi bucuria de a cânta, iar la Sound există entuziasmul acela al omului care ştie că nu are suficiente posibilităţi, dar îşi doreşte enorm să se consume interior ca să ofere celui de lângă el bucuria de a cânta. Membrii Corului Sound sunt din medii de nemuzicieni, nu sunt şcoliţi în domeniu, şi asta este marea bucurie, că după câteva încercări, ei reuşesc să transmită frumuseţea muzicii, cântă cu drag.

Când mergeţi la biserică şi auziţi corul de acolo, ce spuneţi în sinea dumneavoastră? 

Din păcate, regimul meu de viaţă este foarte încărcat, cu turnee şi repetiţii, nu-mi permite să merg la biserică decât uneori. Un cor dintr-o biserică îl ascult în sine, nu mă gândesc că eu aş putea să fac ceva mai bine acolo, nu este menirea mea să judec nici interpretarea muzicii într-o biserică, nici ce face preotul acolo…

Este necesară credinţa membrilor unui cor laic atunci când interpretează piese de factură religioasă?

Credinţa asigură unisonul spiritual. Se simte când se cântă străin de starea piesei, când gândurile se duc în altă parte decât acolo unde trebuie şi atunci sunt destul de grele comunicarea şi lucrul cu oameni care nu se concentrează, care nu intră într-un flux emoţional şi ideatic, care să asigure o trăire la acelaşi nivel din partea tuturor membrilor corului.

Mai are lumea de astăzi dorinţa de a asculta muzică de cor?

Îmi place să cred că da. Însă ceea ce se întâmplă în jurul nostru anihilează în general acest lucru. Vorbeam de curând cu copiii de la cor despre faptul că suntem ţara cu cele mai puţine evenimente corale, harta noastră este neagră atunci când e vorba de rapoarte de ţară care să arate care este standardul la acest capitol. Ştim că în Suedia 20% din populaţie cântă în cor, ştim că în Germania şi în Ungaria sunt zeci şi sute de evenimente care stimulează fenomenul acesta şi pe plan local şi internaţional. În ultima vreme, la noi au luat într-adevăr o amploare corurile religioase, dar în zona laică suntem din ce în ce mai descoperiţi şi nu avem cu ce să ne mândrim prea mult.

E societatea de vină, starea materială precară este un impediment în acest sens?

Nu. Sistemul de învăţământ care nu acordă nici cea mai mică importanţă orelor de muzică. Este blocat într-o curriculă la nivelul anilor '60, dar şi ca mentalitate stăm prost… Nu doar că suntem desprinşi de realitate, şi nu ştim ce se întâmplă în alte locuri, dar profesorii nu sunt iniţiaţi să poarte un dialog cu copiii astfel încât să le insufle dragostea de muzică, iar înstrăinarea aceasta creşte pe zi ce trece. Dovadă că cei mai mulţi copii şi tineri nu se îndreaptă spre muzica de cor. Există şi oameni minunaţi care sfinţesc locul făcând lucruri minunate, dar sunt prea puţini, iar floarea şi primăvara nu au semnul egalităţii între ele…

Interviu publicat in Ziarul Lumina din 18 decembrie 2013.

Un desen

Ecluze

Pielea mi-e iarbă de tundră

de când îmi ascund tăcerile vinovate,

amintirile vin cu tunet şi numai ca să invioreze raţele sălbatice

mereu dornice de o baie:

suntem zglobii, de ce nu râzi?  

vrând cu aceasta să-mi smulgă promisiuni deşănţate.

 

Un râu la ecluze este mirarea matinală

că nu mi-am pierdut instinctul de a pune pe foi de tutun

aceeaşi neînvăţată melodie,

fugi de maluri riscante,

mai sănătos ar fi să treci peste ridicola teamă de frig

şi să-ţi prinzi degetele uşor de marele gheţar.

    

Insemnarile mele... la pret bun pe net

O informaţie utilă, în caz că doriţi "Însemnări din pridvor": se poate comanda de pe librarie.net la un preţ bun. Cred că e de "vină" black friday cu prelungiri... 

Ce-mi inspiră unele nume proprii

Coralia – pădure mov în bătaia unei harbalete

Sorin – soare oval de dimensiuni variabile

Fabiola –  fiolă cu parfum amar pulverizat în staţia „Angel”

Loredana – o rulotă ce conţine vara un artist flower-power

Silviu – petic de hârtie pe care sunt  imprimatele ultimele zece versuri din „Mistreţul cu colţi de argint”  

Florentin – tabelul lui Mendeleev având colţurile expandate

Roxana – piatră ponce jucându-se de-a cercurile în apă cu un manuscris tibetan

Felix – un joc de cuvinte rezolvat în funcţie de cum pică lumina prin Grota Albastră

Claudiu – o scrisoare aşteptată de la cercul polar

Raluca – o domniţă sensibilă, asta e cert

Radu – clar de semilună peste Bosforul însângerat

Alexandru –  glorie visată de băieţeii cu pistrui  

Adelina – anagrama perfectă, de aceea o eşarfă  

Daniela – Dumnezeu a judecat, omul a crezut, regele a visat.   

  

poeme din "Arlechini"

Câteva poeme din volumul „Arlechini într-o pădure sălbatică”, apărut la Editura Vinea, în 1995.

Atunci

Încă mai poţi fi fericit

dacă te duce pasărea-n aripi.

Rămâne cuvântul pedespind

golul lucrului

beţia plăcerii

de a te şti neştiind

aceleaşi şi aceleaşi

semne

neputincioase semne de semne

ce cad în tine

ca piatra ce sapă

drumul

nespusa piatră ce sapă

pe unde te-ntorci uneori

când iubeşti.

Imposibil

E un aer străin

se simte cum

primul om care va zâmbi

va suferi tot restul vieţii.

De mi-aş fi putut atunci

decoji inima

s-o dau hrană

peştilor mâncaţi la cină

şapte ani la rând

de ascetul fără copilărie!

Acum l-ar speria

cicatricile.

Hemografie

Pe ziduri

insecte mult mai efemere

dau autografe cu sângele meu.

Plictiseală

- Ajută-mă să fac altceva, i-am plâns.

- Mănâncă-ţi lacrimile.

- Nu mai am, i-am râs.

- Vinde-ţi râsul.

- Nu sunt ape să-l spăl, i-am zis.

- Înalţă umbra-ţi.

- Scările s-au rupt coborând, i-am strigat.

- Vorbeşte mai încet.

- Nu ne aude nimeni, i-am şoptit.

- Atunci taci.

Şah

Întrebătorul trup

răspunzătorul suflet

pionul alb

pionul negru

regina e pe moarte

regele disperă

nebunul râde

nebunul plânge

campionul nu mai are

timp să-şi bea şampania

stăpânul ordonă stingerea.

Monolog

Savurează totul meticulos

ar putea fi ultimul tău prilej

de a călători.

Soldat

ai uitat

să mai cânţi?

Aşa, mai cu viaţă – cântecul morţii sublim.

Numai în copilărie

am auzit un cântec mai frumos.

Cadenţa, cadenţa!

Hai, aminteşti părul iubitelor în ploaie

şi gleznele cailor nebuni

mai repede soldat să prindem

ora exactă şi fluxul oceanului cosmic.

Chiar crezi că se moare

la cursele de viteza luminii?

Prostii. În vechime

mii şi mii mureau de câte ceva.

Soldaţii nu ascultă poveşti

când sunt în misiune

şi nu obosi ca o aşteptare,

executarea!

Ţi s-au umezit ochii

şi-n loc de urme laşi piramide,

sărmane, cine te crezi...

(...) Ce tot spui acolo

am ajuns - cum nu e nimic dincolo?

Uită-te bine şi fă să fie ceva.

Îşi ordon, ai auzit?

Vrei să spui că nu mai e nimic

în afară de coroana pe care am pierdut-o?

Da, să trăiţi!

O să construiesc imediat nişte scări

din  acest interminabil nimic.

Acum mi-e cel mai bine

Arată ca trecută de 40 de ani, cu riduri multe şi fine în jurul ochilor verzi, cu doar câţiva dinţi în gură, cu hainele largi, de căpătat. Se numeşte Maria şi o văd în fiecare zi în drum spre serviciu şi, din spusele altora, n-ar avea nici 25 de ani. Nu pot să spun că locuieşte undeva, ea n-are casă. O ştiu de câţiva ani, iar la început o vedeam mai mereu tunsă chilug, cu răni mari de pencingine pe ţeasta rotundă, frumoasă. Un fel de Sinead O´Conner în paragină. Da. Viaţa ei este o paragină, noroc că numai noi, cei din jur, ştim asta. Ea nu înţelege mai nimic din propria dramă. Este fericită că îi dai bună ziua şi un ban de pâine sau de cafea.

Lucru rar, nu cere niciodată nimic. Doar dacă o întrebi, îţi poate spune ce nevoi are. Bunul ei simţ este dezarmant. Dacă a mâncat deja în ziua aceea, nu primeşte nimic. Dacă are câţiva bani în buzunar, spune: „Nu am nevoie de nimic azi, mulţumesc!”. A fost internată la psihiatrie, ar fi fost în copilărie violată de mai mulţi bărbaţi şi a rămas aşa, dusă în altă lume. N-are probabil pe nimeni sau nimeni nu mai vrea s-o aibă pe ea în grijă în felul acesta.

Mi-a zis azi că ar vrea doar „o pâinică şi o cafea caldă”. Unde dormi? Nu ţi-e greu?- am întrebat-o când i-am văzut culcuşul din câteva haine de iarnă instalat lângă un mare bloc din zona Unirii din Bucureşti. „Acum mi-e cel mai bine. Cum să-mi fie greu?” – mi-a spus mirată, accentuând cuvântul „acum”.

N-am rezistat prea mult lângă ea, mirosul de corp nespălat era prea înţepător, recunosc. Nu, eu nu pot s-o ajut decât aşa, superficial, puţin… Ea însă e un remediu pentru tristeţile mele. Într-o zi a strigat după mine: „Te iubesc foarte mult!”…

Mâneci albe

O să fiu o bătrână slăbuţă

şi delicată

cu mâinile friguroase

în mâneci albe de la coate în jos

o să port mereu în braţe

o pisică mare cât un pui de tigru

o să zâmbesc de câte ori o să intri în cameră

o să fiu o bătrână frumoasă

cu părul îmblânzit de mângâierile tale 

şi poate vom muri în aceeaşi zi. 

Unde s-ar naşte vântul

Pretindea 

că în locul de unde vine

s-ar naşte chiar vântul

puterea 

ce răsuceşte cheia fiecărui

sfârşit de lume veche

adică prea departe

n-are rost să ştii mai mult

ţi-a dăruit câteva

fructe mici

pentru îmblânzirea scorpiei

iar ca să n-o întrebi

ce este pe manşeta albă

de unde acel semn

prevestitor

şi-a ţinut mereu 

mâinile încrucişate

n-o să înţelegi

niciodată

rugăciunile ei

asta este foarte clar.  

  

4 in 1 la Buzau



Cele patru cititoare...

Am avut lansare marţi (29 oct.) cu „Însemnări din pridvor” la Buzău. A fost foarte… 4 în 1. Pentru că la zilele Bibliotecii Judeţene „V. Voiculescu” din Buzău s-au organizat manifestări ce au reunit mai mulţi scriitori spre a fi lansaţi deodată. Prin urmare, eu am fost lansată împreună cu Dumitru Dănăilă – „Întoarcerea” (roman), Bucur Chiriac – „Vitralii” (memorialistică) şi Nicolai Ţăicuţu – „La început a fost câmpia” (poezie).

Mi-a făcut mare plăcere să-mi văd buzoienii mei dragi, foşti colegi din presa locală, scriitori, oameni care contează în geografia locului. Dar mai ales, m-am bucurat că au venit special pentru mine patru cititoare, care mi-au adus un coş de flori şi au ţinut să mă cunoască personal, cumpărându-mi şi cartea! În plus, am avut surpriza să o revăd pe doamna Maria Prahoveanu, fostă profesoară a fraţilor mei mai mari la şcoala genereală din Săruleşti. Mi-a dăruit şi un volum de poezii scrise de domnia sa şi am schimbat câteva gânduri frumoase despre acele locuri ale copilăriei mele.

Despre cartea mea a vorbit scriitorul şi colegul meu Dumitru Manolache, iar despre mine au spus câteva cuvinte frumoase scriitorul Marin Ifrim şi jurnalistul Călin Gheţu. Desigur, şi Sorin Burlacu, directorul bibliotecii, care mi-a fost şi el coleg la Muntenia şi Informaţia Buzăului.
I-am revăzut în acest loc pe Gheorghe Vasile (fostul meu patron de la Muntenia), Viorel Frîncu, Titi Petre, Lucian Mănăilescu, Emil Niculescu, I.Aldeniu, Valeriu Şuşnea, Marcela Chiriţă, Gheorghe Ciobanu, Mihai M. Macovei, Dumitru Pană, Nicolae Pogonaru, Nicolae Peneş. Am avut ocazia să-i cunosc pe personal pe Teo Cabel, Tudor Cicu şi Titi Damian.
Concluzia: uneori e bun şi un instant... cultural cu multe arome, îţi oferă avantajul să vezi mulţi oameni la un loc.  



De la stanga la dreapta: Dumitru Danaila, Nicolai Taicuţu, Bucur Chirac, D.S., Sorin Burlacu

      

In memoriam Sorin Truşcă

Am aflat cu stupoare că a murit Sorin Truşcă!

Alături de colegii de la fostul Ziar Metrobus, am avut norocul să-l avem redactor-şef în perioada 1999-2002, pe acest minunat jurnalist şi om excepţional. Pe numele complet Silviu Sorin Andrei Truşcă, el plecat dintre noi la doar 65 de ani. Face parte din generaţia lui Cornel Nistorescu, a fost coleg la liceu în Severin cu Virgil Ogăşanu, era prieten cu Marius Tupan… Pe vremuri a lucrat la Publicaţiile pentru străinătate (personal, nu cunosc istoria acestora pentru a spune mai multe…).
Din păcate, în ultimii ani s-a îmbolnăvit şi a trebuit să se pensioneze pe caz de boală, ultimul loc de muncă fiind  revista editată de Radio România, unde era coordonator.
Cred că ar fi meritat o soartă mai bună la cât de bine ştia să conceapă, să dirijeze şi să facă să strălucească o publicaţie, la câte idei extraordinare avea şi la ce tact în a instrui tinerii ce aspirau la meseria de reporter.
Libertatea de expresie venită în 1989 odată cu libertatea de toate felurile l-a prins pe Sorin Truşcă la o vârstă poate nu tocmai fericită, deşi nu era bătrân, însă poate l-a surprins, el fiind un om cu mult bun-simţ. Dacă ar fi avut tupeul altora, sigur ar fi ajuns un mare comentator pe la televiziunile noastre. Nu i-a plăcut însă această băgare în faţă. În schimb, dădea tot ce avea mai bun când era vorba ca micul ziar la care lucram (prima publicaţie gratuită din România, cotidian ce se distribuia în metrou şi în autobuzele din Bucureşti - parte din Trustul Expres, adică EVZ &co). Datorită lui, acel ziar avea o anumită demnitate şi apărea onorabil, întotdeauna şi cu texte în exclusivitate. Ţin minte ce liste impresionante de idei de reportaje şi anchete ne dădea la şedinţele de redacţie şi cum reuşea să ne facă pe toţi să ne simţim importanţi în mica noastră pătrăţică pe care o aveam în grijă…
Era un om relaxat. Avea şi mult umor. De exemplu, pe vremea aceea, angajaţii trustului primeau zilnic din partea companiei un sandvish, cafea şi apă. Uneori se întâmpla să fie o chiflă şi câţiva crenvurşti. Ne zicea: „Hai că au băgat degeţele!” Sau, o vorbă pe care n-am uitat-o, atunci când cineva persifla vreun om mai în vârstă, îi zicea: „Tinere, nu râde de viitorul tău!”.
Avea talent şi la pictură. Îl vedeam uneori căutând idei de tablouri, scotea de pe internet la imprimantă câte o floare nu chiar comună, îi decupa o anume parte şi o folosea ca model, pictând acele ciudăţenii de corole. O clinică din Germania unde lucrează nişte prieteni de-ai săi are pereţii decoraţi cu lucrările sale.
Scria şi poezii destul de interesante, dar nu se zbătea să le publice, doar o dată i-au apărut în acea perioadă nişte poeme în Luceafărul.
Ştiam pe atunci că a scris şi o carte, ceva de ordin practic, dar nu am văzut-o niciodată, stocul fiind epuizat de mult, şi, căutând acum ceva date despre el, am descoperit coperta: „Să construim singuri jucării”, Editura Ceres, 1979.
Ţinea mult la soţia sa, o distinsă doamnă, matematician de formaţie, şi era mândru de cei doi fii, Mihnea şi Vlad. 
N-am nici măcar o fotografie cu Sorin Truşcă, asta poate pentru a-l ţine minte mai bine aşa cum era….
Îmi voi aminti todeauna cu drag de acest om minunat, şef bun şi profesionist desăvârşit al meseriei noastre.
Dumnezeu să-l ierte!  

Dans les vitrines les mariées tournent

Dans les vitrines les mariées tournent

heureuses autour du soleil

sans savoir que leurs enfants à venir

en cortège

prient pour le blanc perdu

de ces mères promises

au vitrail.

(Din volumul Regardez a travers moi, Publisher Melancholia, 2012, in franceză de Claudiu Soare)

Doar noutatea aceasta

Bărbatul cu faţa de piatră

îşi înfige uşor degetele

în refuzul de plasmă

soseşte calm

deschide taraba

deşi n-are marfă de vânzare

îmi arată din politeţe faţa

cioplită în magma ultimei despărţiri.

M-ar cuceri mai mult pentru poemele

pe care le citeşte noaptea

la căldura armoniilor

din piane vechi şi haine mai groase.

Doar o dată mi-a povestit 

despre tatăl său plecat 

cum în toţi aceşti ani bătrânul dezertor 

a lucrat la o inveţie 

doar noutatea aceasta

după atâta absenţă

(S-a lăsat într-o parte după un felinar

şi cred că a oftat)

Şi m-ar cuceri dacă

pietrei din inimă

i-ar pune un capăt aici

sau poate un tandru lasou în lumea de furnici.

Nici o promisiune

(Atunci, el, la telefon, pentru atmosferă)

Trăiesc înconjurat de pensionari care nu fac altceva

decât să tundă iarba din faţa casei

sunt importante plimbările cu rarii filozofi

ai sincerităţii

cu ei descopăr uimit un alt capăt al speranţei

pornind pe urmele marelui sceptic

dar să ştii

eu nu ţi-am promis niciodată nimic.

(Vedeam bine) ironic în faţa mea se întindea

o limbă verde proaspăt tunsă     o mostră din

iarba credinţei      verdele ei mă ardea

mergeam prin faţa clopotniţei

şi spuneam că asta nu e o problemă

mereu

am suferit

din dragoste.

(Mai demult, tot el, ca un refren).

Iubito

aş înţelege că viaţa are un sens

dacă m-aş trezi

în fiecare dimineaţă lângă tine

am face câţiva copii dar ar trebui

să duci tu cărucioarele prin parcuri

eu

m-am

săturat.

(Lucrurile erau limpezi)

dar să ştii

eu nu ţi-am promis niciodată nimic

gazonul creştea uniform la picioarele statuilor

înconjurat de un gard ce despărţea sfinţii

de marii oameni politici

mereu numai din trecut.

Între

noi

se aglomerau toate:

hărţile lumii, vameşii şi păcătoşii, maşinile de tuns iarba,

nebunia femeii pe care o cunoşti, nebunia băiatului pe care l-am iubit la 20 de ani şi a murit tânăr, toţi aceşti oameni care fac ceva şi pleacă din noi,

dar rămân agăţaţi

şi ne amprentează până la oase

toate aceste vieţi

şi patrii de liturghii neînţelese,

aceste trupuri care nu mai nasc decât

o imensă lacrimă

în care mi-am făcut casă.

(Astăzi, eu, doar pentru mine)

Iubitule cu nume şchiopătând între vocabule străine

am crezut mereu în tine      am aşteptat

totdeauna

să rosteşti cuvintele

cu înfrigurarea cu care urcă

uneori seva în frunza de plop

nesiguranţă de octombrie

şi jur că nu cunoaşteam alte garanţii ale gândului că există viaţă pe planeta locuită de oameni

îndoiam lucrurile întâmplările trecutul viitorul

că să pot crede ce-mi spui

şi tot ce spuneai

era

o mare

promisiune

de fericire. 

Voi citi poeme in Club Mojo

Voi citi poeme în Club Mojo din centrul vechi al Bucureştilor, duminică, de la ora 18.00. Alături de Felix Nicolau, Monica Manolachi şi Ştefan Ciobanu. Cred că va fi bine, îmi place compania lor, şi mai cred că va fi şi cald - doar se fumează atât mult prin cluburi!... În orice caz, nu va fi plictisitor, totul va fi asezonat cu muzica bună. Într-un cuvânt, prietenie, pariu pe prietenie.

Depărtare

Spune-mi, ce faci cu acele cuvinte

pe care ţi le trimit în ultima vreme?

Faci din ele o artă

de a îndulci tot ce e amar

în fond şi cafeaua de dimineaţă

s-ar preta la asta

le prinzi în insectarul despre care vorbeai

pentru a putea fi studiată pe bucăţi

natura unei depărtări­?

Şi mai spune-mi

tăcerile acestea grele

acoperite cu praf sufocant

sunt toate despre mine -

pot fi sigură măcar de acest lucru?

Lot

Ai crezut că

fără regrete

mă laşi

în câmpia bătută de vânt

statuie de sare

luminată de îngerii cu săbii lungi

păzitori de oraşe.

Ai plecat

purtând

o vină

care avea să-ţi strângă

în menghină

dimineţile

scriindu-ţi

cu fier înroşit

pe fiecare bătaie de inimă

numele meu.

Dan Tomozei, un jurnalist roman in China

Dan Tomozei, un jurnalist cu experienţă pe care îl cunosc de câţiva ani buni, cu care am fost şi colega la Jurnalul naţional (era corespondent de Sibiu - cu texte faine!) a luat calea Chinei de ceva timp. M-a mirat această decizie, dar am fost sigură că va ieşi ceva frumos din această legătură. Şi aşa se întâmplă: o serie de interviuri interesante pe care le-a publicat recent sub titlul “Dialoguri la Beijing”.

Sunt 22 de interviuri realizate pentru secţia română a Radio China Internaţional, interlocutori fiind miniştri, ambasadori şi reprezentanţi de rang înalt ai României şi Republicii Moldova aflaţi în misiuni oficiale la Beijing şi care au acceptat să vorbească despre relaţiile de cooperare cu Republica Populară Chineză.

Pe blogul lui http://dantomozei.ro puteti citi tot felul de chestii interesante despre China.

Pasărea de neuitat

 

Unde eşti pasăre

unde eşti?

Penele tale verzui îmi amintesc 

cum ochiul lui îşi făcea cuib lângă tine

şi mă întreba:

Primeşti să ai trupul verde?

Primesc.

Ne opream la marginea pădurii

să aruncăm o piatră mică în apă.

Să nu uităm să mai trecem pe aici

când vom îmbătrâni

îmi spunea.

Printre copaci

creştea o dună de nisip ca o îndoială

acolo stăteam la soare

printre şopârle îndrăzneţe.

Câte o adiere caldă

ne tulbura fugar filele cărţii

din care citeam împreună flămânzi.

O să-ţi prind vântul pe inelar

îmi spunea

aruncând altă piatră în apă.

Să nu uităm să mai trecem pe aici.

Şi ochiul lui

era cuibul păsării verzi

din care zburau în zare viitoarele regrete.

Recenzii, Referinţe, Semnalări

Dumitru Manolache, Ziarul Lumina

Loreta Popa, site-ul revistei  Jurnal Spiritual

Carmen Anghel Dobre, revistafelicia.ro





Lumea şi cerul privite din pridvor

(Notele de lectură ale lui Dumitru Manolache, Ziarul Lumina, 23 septembrie 2013)

Pridvorul bisericii este locul ce face legătura între lumea-lume şi lumea cerului. „Pragul“ peste care omul păşeşte dinspre profan spre sacru. Aici, în acest spaţiu tranzitoriu, a intrat colega noastră, Daniela Şontică, redactor-şef al „Ziarului Lumina“, spre a privi, a medita, cu bucurie, cu înţelegere, dar şi critic, caustic, întotdeauna însă cu bună credinţă, despre relaţia omului cu lumea şi cu cerul. Rezultatul? Un număr de însemnări pe care, de-a lungul anilor, le-a publicat în cotidianul Patriarhiei Române, multe din ele reunite în volumul „Însemnări din pridvor. Lumini din Ziarul Lumina“, tipărit de Editura Trinitas, în colecţia „Media Christiana“, seria „Lumina“, apărut cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi prefaţat de pr. Nicolae Dascălu, directorul publicaţiilor „Lumina“ şi coordonatorul Centrului de Presă Basilica.

De la început, trebuie spus că actul în sine este unul curajos, având în vedere faptul că ideea de a aduna într-o carte o serie de editoriale şi alte materiale deja publicate, deci citite, cunoscute de public, presupune un risc: acela de a nu mai interesa. Daniela Şontică şi-a asumat acest risc, pe care l-a rezolvat printr-o atentă selecţie şi rânduire în pagină a materialelor, mizând nu numai pe frumuseţea scriiturii în sine, ci şi pe rolul formator, educativ, al multora din aceste texte care, prin valoarea lor, se „aşază“ în timp. Adică, îşi păstrează nealterată valoarea, indiferent de epocă. În plus, astfel gândite, textele capătă consistenţă, coeziune, unitate stilistică, întrupând un volum unitar, valoros, la care cititorul va apela, va reveni, cu siguranţă, atunci când sinele său simte nevoia unei anume raportări la lumea-lume sau la lumea cerului.
Citind şi recitind acest volum, extraordinar de expresiv, aerisit şi frumos scris, aproape că nu ştii la ce anume să te opreşti. De pildă, impresionant sunt prezentaţi freganii, membrii unui curent american, generat de antiglobalism şi grijă pentru mediu, care trăiesc din gunoaie, care, în analiza autoarei, sunt „semnul vizibil că lumea desacralizată de astăzi simte dureros nevoia de a fi bună, de a căuta şi altceva în afară de simplul consum de plăceri, de a se întoarce în cele din urmă la scopul pentru care a fost creată“. Sau aducerea la Bucureşti a unei părţi din lemnul Crucii pe care Domnul S-a răstignit îi trezeşte autoarei nostalgice amintiri despre troiţele satului natal, pe care trecătorul „le saluta omenos..., căci nu aveai cum să călătoreşti fără Dumnezeu“, pentru „că te obligau troiţele“. În „Diamantul lui Dumnezeu“, descoperirea oamenilor de ştiinţă a unei stele de diamant în constelaţia Centaurus îi provoacă autoarei o adâncă şi semnificativă meditaţie: „Dintr-odată, pică în derizoriu orice inel cu diamant, când ştii de existenţa uriaşei pietre preţioase plutind în marele hău cosmic, nedorită de nici o inimă lacomă, ci oglindind în transparenţa ei doar măreţii celeste...“

Nu există text în acest volum care să nu lumineze ceva, să nu întrebe, să nu îndrepte sau să nu aşeze în normal, în firesc şi bună credinţă perceperea creaţiei lui Dumnezeu. Experienţa de peste 20 de ani de „condeiere“ în fila scrisă a jurnalismului românesc, precum şi munca de artizan ce şlefuieşte paradoxul şi chipul metaforei în versul poemelor pe care le scrie Daniela Şontică fac din volumul de faţă şi un plăcut, reconfortant şi profund incurs artistic în lumea sinelui autoarei, ce se priveşte, se judecă şi se proiectează pe sine ca om, doar în mişcare verticală, dinspre pământ spre cer, dinspre lume spre Dumnezeu, dinspre pridvor spre altar, responsabil şi curat, ca o sărbătoare. „Din pridvor se aude slujba şi se vede iconostasul, dar tot din pridvor poţi privi către casele din jurul bisericii şi vezi norii care se învăluie pe bolta cerului. Uneori înmiresmate, alteori sentenţioase sau meditative, cu imagini în care se îmbină încercările vieţii cu nostalgiile copilăriei, textele Danielei Şontică denotă preocuparea de a-i înţelege pe oameni în lumina credinţei, de a mărturisi cu mijloace jurnalistice bucuriile vieţii duhovniceşti trăite cotidian“, spune părintele consilier Nicolae Dascălu în „Cuvântul înainte“ ce deschide acest volum, sintetizând conţinutul şi starea unui product cultural pe care vă invităm să-l „degustaţi“ la vreme de întrebare, căci, cu siguranţă, în el puteţi descoperi răspuns la multe din frământările zilei şi ale lumii căzute de astăzi.

„Însemnăriledin pridvor” ale Danielei Şontică

(Semnalare pe site-ul revistei “Jurnal Spiritual” - autoare Loreta Popa)

La Biblioteca Naţională a României din Bucureşti a avut loc la 12 septembrie 2013, ora 18.00, în sala „Mircea Vulcănescu“, lansarea volumului de publicistică „Însemnări din pridvor“ al jurnalistei Daniela Şontică, apărut la Editura Trinitas a Patriarhiei Române. Invitaţi să vorbească despre carte au fost pr. consilier patriarhal Nicolae Dascălu, directorul general al Ziarului Lumina, pr. consilier patriarhal Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, jurnalistul Remus Rădulescu de la Radio România Actualităţi, dar şi jurnalistul şi scriitorul Dumitru Manolache.

Volumul reuneşte 70 de editoriale şi alte câteva texte publicate în perioada 2010-2012 în Ziarul Lumina, unde Daniela Şontică este redactor-şef. Printre cei prezenţi s-au numărat prieteni şi colegi din presă, scriitori cunoscuţi şi slujitori ai bisericii.

„Textele Danielei Şontică denotă preocuparea de a înţelege oamenii în lumina credinţei, de a mărturisi cu mijloace jurnalistice bucuriile vieţii duhovniceşti trăite cotidian. Stilul simplu, eleganţa exprimării şi înşiruirea, de multe ori surprinzătoare a ideilor, fac din «Însemnările din pridvor» o lectură agreabilă, pe care o recomandăm cu căldură tuturor jurnaliştilor creştini. Chiar şi celor din mass-media laice, pentru că vor găsi astfel şi o parte din frământările lor spirituale şi, poate, răspunsuri la întrebări pe care nu şi le-au pus încă”, aşterne cu delicateţe şi bucurie în prefaţa sa pr. Nicolae Dascălu.

Doar experienţa pe care a căpătat-o de-a lungul a douăzeci de ani în presă a reuşit să-i ofere Danielei Şontică forţa de a cerne şi discerne. Stilul Danielei este sincer, direct, totuşi cuminte, deloc incisiv, deloc iscoditor sau dur. Da, arată cu degetul o rană, dar o face cu gingăşia specific feminină, da, este demonstrată o nedreptate, dar se fereşte să pună etichete.

Anii petrecuţi în redacţia Jurnalului Naţional i-au oferit şansa de a-şi pune amprenta pe Ediţiile de Colecţie ale acestuia, poate cea mai frumoasă idee care s-a născut vreodată în presa din România. Şapte ani de poveşti pe care echipa Jurnalului a găsit de cuviinţă să-i toarcă firele pe fusul a trei volume numite Colecţia Colecţiilor.

Să redescoperi şi să scrii istoria de suflet a poporului român, nu e puţin lucru. Daniela Şontică a scris cu sufletul ei, pentru că face parte dintre jurnaliştii care cunosc preţul unui text bine scris: omenescul din el. Dacă un text nu are trăire în el, nu e text. Pentru că sufletul Danielei Şontică era mereu atras de domeniul credinţei, nu avea cum să nu fie cooptată în colectivul Ziarului Lumina al Patriarhiei Române. Era inevitabil.

Nu a mutat povara pe umerii altcuiva, a relatat jurnalistic necazuri şi bucurii culese la cald, spuse de-a dreptul. Daniela Şontică are o forţă pe care doar credinţa i-o poate dărui deplin. Ştie din experienţă că oamenii nu vor să plângă, ci se vor mângâiaţi, alinaţi, astfel încât prin tot ceea ce face reuşeşte să îmbine rostul ei pe lume cu măsura talentului. Talent pe care l-a primit de sus, fără doar şi poate, căci poezia este zâmbetul ei.

A debutat în revista „Convorbiri literare” din Iaşi în 1989. A obţinut Premiul I la ediţia a VI-a a Festivalului Naţional de Poezie Ion Vinea în 1995 pentru „Debut editorial” cu volumul de versuri „Arlechini într-o pădure sălbatică”, Editura Vinea, 1995. A primit premiul pentru poezie pe anul 2006 acordat de revista „Luceafărul”. Al doilea volum de poezii, „Uitaţi-vă prin mine!” a apărut în 2007 la Editura Brumar. 

„Fiecare are măsura lui sufletească, puterea lui de a îndura, dar chiar în vremea bolii această măsură se poate adânci, căci atunci i se dă omului şansa să vadă cât e de mic, să constate că nu în oameni trebuie să-şi pună nădejdea, ci în Doctorul de sus. Durerea din timpul bolilor, care nu este altceva decât prevestirea durerii morţii, este nefirească, aşa cum nefirească este şi moartea. Ştim că nu pentru moarte a fost creat omul. Dar mai ştim şi că durerea fizică şi sufletească, dacă le suportăm cu răbdare, au un rol curăţitor,” spune Daniela Şontică într-unul dintre textele din carte numit „Cu faţa către Doctorul de sus”.

O exprimare clară, fără ascunzişuri, atât de coerentă încât pare ciudată în peisajul jurnalistic actual. Daniela Şontică a ales echipa redacţională a ziarului Lumina pentru că aici exista pământ fertil pentru ca sufletul ei să poată da rod bogat.

Nu numai pentru că este un om frumos, curajos, tenace, bun şi blând, dar este un suflet viu ce ţine candela credinţei aprinsă clipă de clipă. 

Daniela este mai înainte de toate un om care îl iubeşte pe Dumnezeu, abia apoi jurnalist. Volumul lansat la Biblioteca Naţională este unul de care era nevoie.

Editorialele pe care Daniela Şontică le-a scris de-a lungul timpului în Ziarul Lumina meritau adunate între coperţile unei cărţi, astfel căpătând putere şi cu siguranţă va atinge multe suflete.

Iubită pentru stilul aparte în care a ales să-şi aşeze metaforele, Danielei Şontică i s-a furat promisiunea unui nou volum de poezie, nu de alta, dar nimeni nu vede atât de bine ceea ce ochiul ei a ales să vadă, nimeni nu aude ceea ce urechea ei a ales să audă. Şi nimeni nu poate da cortina la o parte mai bine precum o face poezia…

„Însemnări din pridvor. Lumini dinZiarul Lumina”.

(Semnalare pe site-ul revistafelicia.ro, autoare Carmen Anghel Dobre)

Titlul acesta îl poartă cel de al treilea volum semnat Daniela Şontică. Lansarea a avut loc săptămâna trecută, la Biblioteca Naţională. 

Am scris „lansare” pentru că aşa se cheamă actul acesta de a aduce pe lume „în legalitate” o carte. De fapt, a fost unul dintre cele mai frumoase şi calde evenimente la care am participat în ultimii ani. Şi asta nu pentru că Daniela îmi este prietenă şi fostă colegă de Jurnalul naţional. Ci pentru că oamenii care au participat în seara aceea la Biblioteca Naţională, la aducerera la cunoştinţa publicului a „Însemnărilor din pridvor”, au venit cu inima deschisă, cu bucurie. Au vorbit cu atâta căldură despre Daniela, despre textele sale – cartea este o „culegere” de texte, editoriale, din Ziarul Lumina, scrise din 2010 încoace. Daniela este prietena mea. A fost colega mea la Jurnalul Naţional. O mai spun o dată pentru că în scurta prezentare de pe ultima copertă a ultimului său volum stă scrisă o mărturie de mândrie: ”Cele mai multe realizări în presa laică le-am avut la Jurnalul Naţional, unde am scris în special pentru Ediţiile de Colecţie şi pe domeniul religios...”.

Din 2010, Daniela Şontică este redactor-şef la Ziarul Lumina. Am ales unul dintre textele din carte. Este un subiect „la modă”...

Despre îngerii omului de azi

Auzim adesea apelativul "îngeraş" adresat unui copil drăgălaş, cuminte şi ascultător. Şi despre o fată extraordinar de frumoasă, cu chip aparent sau cu adevărat nevinovat, oamenii sunt înclinaţi să spună că arată ca un înger, iar când cineva face mult bine cuiva, ajutându-l şi purtându-i de grijă, este catalogat drept îngerul păzitor. 

Toate acestea, pentru că ne imaginăm că numai îngerii pot avea asemenea atribute şi că ei sunt deasupra oamenilor, prin situarea în apropierea lui Dumnezeu şi prin aceea că nu pot fi ispitiţi trupeşte ca noi. Iubim îngerii pentru că sunt mereu porniţi să împlinească binele şi să întruchipeze frumosul. Sunt de înţeles anumite transferări de imagine şi trimiteri cu gândul şi vorba la îngeri, aceste făpturi create de Dumnezeu spre a avea doar duh şi a-şi împlini misiunea în virtutea acestei ipostaze. În paralel cu dreapta învăţătură despre îngeri, desprinsă din Sfânta Scriptură şi din Tradiţia Bisericii, s-a creat însă şi o falsă percepţie despre îngeri. În era cinematografiei, a televiziunii şi a intensei comunicări mediatice au apărut tot mai multe scenarii fantasmagorice şi rătăcite care lasă să se înţeleagă că îngerii sunt întruchiparea oamenilor buni care au murit şi au ajuns în cer. 

Este dăunător pentru sufletul unui copil să afle din filme, în special din cele americane, că "mama n-a murit, ea s-a transformat în îngeraş şi ne veghează de sus, din ceruri". Pe de o parte, copiilor li se creează un handicap de înţelegere a adevărului despre viaţă şi moarte, cu scuza de a evita un şoc la vârste prea fragede, iar pe de altă parte, le este sădită în suflet convingerea că toţi oamenii ajung în cer după ce mor, indiferent de viaţa pe care au trăit-o aici. În plus, nu se mai ştie ce sunt adevăraţii îngeri din amestecul unor astfel de cunoştinţe. 

Toate acestea vin din necunoaşterea învăţăturii creştine adevărate, din necitirea Scripturilor, din rătăcirea religioasă în care se află societatea zilelor noastre, ca efect al desprinderii din Biserica apostolică, dar şi din melanjul propriu mişcării New Age. Regizorii şi scenariştii promovează falsele teorii pentru că nici ei nu cunosc adevărul, dar şi pentru că filmele au mai mult succes când poveştile pe care le spun au o doză de mister şi ceva nou faţă de ceea ce este obişnuit. 

Dacă privim şi în ograda noastră, constatăm că nu stăm mai bine la capitolul acesta. Imaginea îngerilor este supărător folosită, exploatată până la blasfemie în aşa-zisele emisiuni de divertisment ale televiziunilor comerciale. Nu există nici o legătură între domnişoarele despuiate şi îngerii zugrăviţi în icoanele noastre. Nu este deloc de dorit, dar se practică la noi alăturarea şi chiar suprapunerea unor lucruri diametral opuse pentru a se obţine fidelizarea unor telespectatori care altfel au mult bun-simţ, dar care nu sunt consultaţi. Nu ne întreabă nimeni dacă dorim să vedem "îngeriţe" cu decolteuri ample, cu picioare dezvelite, dar cu aripioare albe lipite de spate. Probabil că propagatorii culturii de masă s-au săturat să trăiască printre oameni cu defecte asemenea lui şi doresc traiul printre îngeri. Dar măcar dacă dorinţa le-ar fi curată, iar căutarea asiduă şi în concordanţă cu învăţătura despre îngeri. Şi măcar de ar exclama şi ei ca în psalmul arghezian: "Îngerii tăi grijeau pe vremea ceea/ Şi pruncul şi bărbatul şi femeea.// Doar mie, Domnul, veşnicul şi bunul,/ Nu mi-a trimis, de când mă rog, nici-unul...".