Un interviu despre poezia de dragoste cu ironicul, recele şi tandrul scriitor Felix Nicolau. (Realizat şi publicat în Jurnalul Naţional în februarie 2008. Ce vremuri...)
Felix Nicolau, autorul a numeroase articole de critică literară, eseuri, poeme şi proză scurtă, precum şi al recentului roman “Tandru şi rece” de la Cartea Românească, ne-a răspuns la câteva întrebări referitoare la literatura românească de dragoste. Cum au scris de-a lungul vremii poeţii români despre iubire şi cum mai este iubirea redată în scrisul celor de azi.
Daniela Şontică: Pentru început, te rog să faci câteva consideraţii generale despre poezia cultă românească de dragoste.
Felix Nicolau: Deşi dragostea este aceeaşi în toate timpurile, felul în care este ea “cântată” diferă de la o epocă la alta. Într-un fel o vedeau Văcăreştii, diferiţi ei înşişi de la o generaţie la alta, în alt fel postpaşoptiştii, apoi Eminescu, apoi Macedonski, moderniştii şi, în cele din urmă, postmoderniştii. Unii poetizau “nurii” femeii în poeme încărcate de simboluri petrarchiste, preluate adesea de la idiliştii francezi minori de secol XVIII. Şi la noi au “desenat” portrete oarecum arcimboldiene Ienăchiţă Văcărescu, Barbu-Paris Mumuleanu, Costache Conachi, Grigore Alexandrescu. Iubita era când o stea, când un boboc de trandafir, când o privighetoare. Imagini convenţionale ale unei frumuseţi ingenue de sub care, uneori, răzbat ameţitorii nuri. Marele poet al dragostei, dar şi al amorului şi al senzualităţii rămâne Eminescu. Interesant este că Arghezi nu excelează în direcţia aceasta. Blaga are o voinţă de profunzime care îl ţine departe de sentiment. De abia Nichita Stănescu, un şaizecist deci, în “Sensul iubirii”, regăseşte explozia patimii. Tot dintre şaizecişti au scris versuri de dragoste sensibile Constanţa Buzea şi Ana Blandiana. Înainte de ei a scris versuri emoţionante şi simple Magda Isanos (“Logodnicul vine-n amurg,/ Vesele pletele-i curg./ Puneţi-mi rochii albastre, flori./ N-auziţi paşii biruitori?”, “Logodnă”). Cu cât ne apropiem de modernismul optzecist, ironia îşi intră în rol şi dragostea va fi abordată în consecinţă, aşa cum se poate vedea la Mircea Cărtărescu: “într-o zi chiuveta căzu în dragoste/ Iubi o mică stea galbenă din colţul geamului de la bucă-tărie/ Se confesă muşamalei şi borcanului de muştar/ Se plânse tacâmurilor ude./ În altă zi chiuveta îşi mărturisi dragostea:/ - Stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine şi moara dâmboviţa/ Dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine”, (“Chiuveta”). Nouăzeciştii sunt dedicaţi parodiei şi un Florin Iaru va scrie despre frumuseţea care te face să muşti din asfalt, din tapiţerie. În sfârşit, un şaptezecist perseverent, cum este Emil Brumaru, încă mai cântă nurii femeii cu un patos copios, hazliu şi pornografic. O poetă a dorinţei înfocate, adesea netranspusă în faptă, este Ruxandra Cesereanu. O să-mi închei consideraţiile, cum le spui tu, cu nişte versuri puse pe muzică de Alexandru Andrieş: “Dacă-i soare afară,/ Vrea în parc imediat,/ Vrea la film şi la teatru,/ Vrea cu barca pe lac,/ Vrea îngheţată şi vată de zahăr/ Şi tort cu blat de bezea,/ Vrea tot anul vacanţă,/ De-aia îmi place ea!”.
Care ţi se pare cea mai frumoasă poezie de dragoste de la noi?
Când discutăm despre frumos, nu prea putem vorbi de “cel/cea mai”. Oricât de mult am educa gusturile, plăcerea estetică este strict individuală. Ştim amândoi că mania asta cu topurile e enervantă. Eu i-aş numi pe cei obsedaţi de aşa ceva topi (italianul pentru “şoareci”). Dar mi se pare superbă strofa aceasta din “De ce nu-mi vii” a lui Eminescu: “În lumea asta sunt femei/ Cu ochi ce izvorăsc scântei.../ Dar, oricât ele sunt de sus,/ Ca tine nu-s, ca tine nu-s!”
Care este cel mai frumos vers din poezia românească de iubire?
Cel mai frumos e acela care îi place unuia dintre noi la un anumit moment dat. Uite, cred că mie îmi place acum ceva de Florin Iaru, poate şi pentru că sunt într-o dispoziţie mai curând gripată decât foarte sentimentală: “Ne vom iubi ne vom iubi/ În tristul high fidelity/ Tu vei pleca, eu voi trăi/ Urlând în high fidelity” (“high fidelity”).
Când vine vorba de literatură, clasamentele păgubesc. Şi totuşi te rog să faci un top al celor mai frumoase poezii româneşti de dragoste.
E un top absolut relativ: “M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire”; “Ah, mierea buzei tale”; “Basmul ce i l-aş spune ei”, de Mihai Eminescu, “Leoaică tânără, iubirea”; “Către Galateea”, de Nichita Stănescu, “Clementina, ţi-am dat dragostea mea”; “Femeie, femeie, femeie”, de Mircea Cărtărescu, “Glezne fragile”, de Marin Sorescu, acele “jeux d’amour” ale lui Cezar Ivănescu.
Dă-ne exemple de versuri pe aceaste teme care te-au marcat...
Atunci să fie ceva de Nichita Stănescu: “Leoaica tânără, iubirea/ Mi-a sărit în faţă./ Mă pândise-n încordare/ Mai demult./ Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,/ M-a muşcat leoaica, azi, de faţă” (“Leoaică tânără, iubirea”). Sau tot Nichita: “E o întâmplare a fiinţei mele/ Şi atunci fericirea dinlăuntrul meu/ E mai puternică decât mine, decât oasele mele,/ Pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare/ Mereu dureroasă, minunată mereu” (“Ce bine că eşti”). Dar l-aş cita şi pe Mircea Cărtărescu: “Eram student, era studentă/ Eram eminent, era iminentă/ Şi erau steluţe în genele ei./ Aerul era rece, tramvaiele reci/ Maxi-taxiurile abia înfiinţate/ Mergeau toate pe patru roate/ Şi erau steluţe în genele ei”. (“Steluţe în genele ei”).
Suntem mai bogaţi noi ca alţii la acest capitol?
Mai bogaţi nu suntem în nici un caz, dacă ne gândim că la noi poezia de oh! şi ah!, de Liubov a fost născocită abia în secolul al XIX-lea. În comparaţie cu occidentalii, noi nu am avut nici trubaduri, nici curţi ale dragostei (cours d’amour), nici dulce stil nou. Dacă le-am avut, ele au fost folclorice, deloc de lepădat, dar mai pudice şi mai convenţionale. Ce să mai zic de arabi, unde şi azi şoferii de taxi le recită clienţilor din poezia arabă clasică? Mie nu mi-a recitat nici un şofer de la Cobălcescu ceva din Minulescu, să zicem, nici măcar din Păunescu...
Ai recitat sau scris vreodată versuri de-ale altora unei iubite sau ai recurs la creaţii proprii?
“Când eram mai tânăr şi la trup curat”, cum ar zice Cezar Ivănescu, am apelat la creaţii proprii. Acum le prefer pe ale altora. Mi se pare mai amuzant şi mai eficient. Ar fi nasol să-mi spună o zână postmodernă: “Sper că nu sunt ale tale!”. Cred că ultima oară am apelat la versuri de Ilieş Gorzo – versuri de dragoste la care, dacă nu te blochezi, râzi cu poftă. Dar de recitat, nici vorbă! Mi-ar fi plăcut să le cânt. Cum însă nu mai cânt decât în baie, prefer Yahoo! messenger-ul...
miercuri, 15 mai 2013
marți, 14 mai 2013
Cultele permise în România în vremea comunismului
În statul socialist român activau 14 culte recunoscute oficial: Biserica Ortodoxă Română, Biserica Romano-Catolică, Biserica Ortodoxă de Rit Vechi, Biserica Armeană din Ro¬mâ¬nia, Cultul Evanghelic de Confesiune Augustană, Cultul Evanghelic Luteran Sinodo-Presbiterian, Cultul Reformat, Cultul Unitarian, Cultul Creştinilor după Evanghelie, Uniunea Bisericilor Baptiste din România, Cultul Penticostal sau Bise¬rica lui Dumnezeu Apostolică, Cultul Adventist de Ziua a Şaptea, Cultul Mozaic, Cultul Musulman.
"Cultele permise au fost suprave¬gheate în permanenţă de o unitate controlată de Securitatea Statului, şi anume de Departamentul de Stat pentru Culte. Controlul era extrem de riguros, fiecare slujitor al unui cult era supravegheat, la fel şi fiecare cetăţean care urma să fie recunoscut ca sacerdot al unui cult era mai întâi verificat de acest departament. De exemplu, în momentul în care Biserica Ortodoxă intenţiona să hirotonească un tânăr teolog ca paroh pentru o biserică, înainte de a se face numirea şi slujba necesare, trebuia făcută o adresă care ajungea împreună cu dosarul complet, cuprinzând cererile şi toate formularele prevăzute în vremea aceea, la Departamentul de Stat pentru Culte. Până nu venea răspunsul «Am luat act» nu se făcea nimic. Ei verificau în bazele lor de date, toţi oamenii bisericii erau luaţi în evidenţă, sunt sigur că nu era unul să nu aibă dosar de urmărit, pentru că erau persoane prea importante pentru a fi lăsate în pace", a spus pr. David Pestroiu, lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. Spre sfârşitul regimului comunist din România, catolicii înregistraţi în ţara noastră erau în jur de 1.000.000, religia catolică prinzând rădăcini în Transilvania, în secolul al XIII-lea, pe filieră maghiară, de unde ulterior s-a răspândit şi în alte regiuni, mai ales în Moldova.
Cea mai veche biserică armeană din ţara noastră a fost construită în 1350 la Botoşani, iar în Transilvania se crede că armenii au ajuns în secolul al X-lea. De asemenea, mulţi armeni s-au aşezat în Cetatea Albă în jurul anului 1000, de unde au emigrat în alte regiuni, printre care şi Moldova. Dacă în vechime erau zeci de mii de armeni la noi, treptat, numărul a scă¬zut, ajungând la aproximativ 2.000 în Bucureşti şi în jur de 1.000 în Constanţa, şi mult mai puţini în Moldova.
În ceea ce-i priveşte pe creştinii de rit vechi, adică lipovenii din Delta Dunării, aşa-zişii "rascolnici", nesupuşi faţă de hotărârile sinodale ale Bisericii Ortodoxe Ruse din secolul al XVII-lea, alungaţi din ţara lor, ei au plecat în exil. La noi au pătruns după 1730 în zona Iaşiului şi a Sucevei, apoi s-au tot organizat şi peregrinat în funcţie de situaţia politică, până s-au stabilit în nouă judeţe româneşti. În 1989 erau în jur de 30.000 de astfel de credincioşi. În rândul lor s-a produs o sciziune, aşa încât "boglopopovţii", cum au fost numiţi cei desprinşi din ei, după 1940 au fost interzişi.
Evanghelicii de confesiune augustană au păstruns în Transilvania şi Moldova în timpul Reformei. “În perioada 1944-1989, populaţia germană din Ardeal şi-a păstrat credinţa şi tradiţiile, rezistând presiunilor social-politice ale regimului", se arată în "Atlasul religiilor şi al monumentelor religioase din România", de dr Constantin Cuciuc. Conform lucrării citate, în 1987, erau în România 137.000 de membri ai acestui cult, care aveau 275 de lăcaşe şi 148 de preoţi. După Unirea din 1918, s-a impus necesitatea organizării unei eparhii evanghelice a luteranilor de confesiune sinodo-presbiteriană, dar recunoaşterea oficială a lor a venit abia în 1948, când erau înregistraţi circa 30.000 de adepţi de etnie maghiară. Spre sfârşitul perioadei comuniste, aceştia erau însă mai puţini. Ideile lui Calvin au pătruns în Transilvania în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, împrăştiate fiind de etnicii maghiari. În 1930 se declarau calvine 710.706 persoane şi se presupune că în 1989, deşi nu a existat un recensământ al lor, ar fi putut fi ceva mai mulţi, dacă în 1992 erau 801.577 de adepţi. Unitarienii, cei care afirmă că Dumnezeu este unul şi indivizibil, nerecunoscând Sfânta Treime, au fost recunoscuţi în Ardeal în 1578. Adepţii acestei noi religii au fost destul de hărţuiţi în Transilvania, deoarece ei nu credeau că Iisus este Fiul lui Dumnezeu.
La Dej au fost exilaţi şi ucişi mulţi unitarieni în anul 1638. Stânjeniţi în activitatea lor şi cenzuraţi de autorităţi, unitarienii s-au împuţinat până când, la în¬ce¬putul secolului al XIX-lea, au rămas pe jumătate faţă de numărul lor iniţial. Revigoraţi după 1861, în 1915 aveau deja Academie de Teologie Unitariană la Cluj, dar aceasta a durat numai până în 1948. În timpul regimului comunist, şco¬lile lor au devenit de stat, iar Academia Unitariană a fost integrată Institutului Protestant de la Cluj. La puţin timp după căderea comunismului erau peste 70.000 de credincioşi. Pentru prima dată în Bucureşti, în 1856, a început să activeze o comunitate de baptişti germani. Ei ajungeau în Transilvania, aflată sub ocupaţie austro-ungară, dinspre Viena şi Budapesta, col¬por¬tând Biblii, fiind angajaţi ai Societăţii Biblice Britanice. Ei vindeau şi explicau Biblia refor¬ma¬ţilor maghiari şi germani din acea parte de ţară, o parte din reformaţi alipindu-li-se. Mai târziu, au trecut în rândul baptiştilor şi etnici români. În 1917, erau în Transilvania 23.000 de baptişti, dintre care 11.000 maghiari, 10.000 români, 1.000 germani şi 1.000 slovaci. Prin legile date în 1942 şi 1943 le era interzisă manifestarea, dar altă lege din 1944 i-a pus în legalitate, fiind atunci 100.000 de baptişti în România. În 1989, numărul crescuse cu câteva mii.
Creştinii după Evanghelie, care se consideră "creştini liberi", s-au manifestat în România începând cu 1880, când au pătruns ca misionari din Germania în zona Braşovului, veniţi aici în vizită la rudele lor. Mici comunităţi apar la începutul secolului al XX-lea tot în Ardeal. Primul război mondial a stânjenit activitatea lor, iar între cele două războaie mondiale activitatea lor era supravegheată cu severitate, unii evanghelişti fiind arestaţi, bătuţi, întemniţaţi. Între 1942-1946 au fost în afara legii, spre sfârşitul anilor ’80 înregistrându-se în jur de 50.000 de adepţi. Lor li s-a alipit în 1939 o ramură desprinsă din ortodoxie, "tudoriştii" sau "creştinii după Evanghelie", cum s-au numit ei înşişi. Cele două orientări evanghelice, deşi adunate într-o uniune, şi-au desfăşurat activitatea independent până la căderea comunismului în România.
În ţara noastră, ideile penticostale au pătruns la începutul secolului al XX-lea, la noua credinţă aderând la început unii baptişti, în Arad. După 1922 credinţa lor s-a răspândit şi în Moldova. În perioada de dictatură dintre cele două războaie, penticostalii au fost urmăriţi şi arestaţi, deşi tinerii lor mergeau la armată şi luptau pe front. De-a lungul timpului s-au divizat, apoi s-au reunit, iar în 1946 erau în jur de 20.000 de adepţi, în 1948 cu 10.000 mai mulţi, în timp ce în 1989 se esti¬mează că erau în jur de 200.000 de penticostali. Adventiştii, care consideră că ziua Domnului este sâmbăta, s-au manifestat pentru prima dată în ţara noastră în Dobrogea, când au ajuns aici coloniştii germani alungaţi din Rusia în 1891. După 1906 au cunoscut o ascensiune importantă în România, după botezarea la adventism a studentului medicinist Petre Paulini. Dacă în 1914 erau doar 624 de adventişti, în 1938 erau în evidenţă 21.992 adventişti de ziua a şaptea şi 2.446 de adventişti reformişti. În perioada comunistă au fost şi ei supravegheaţi şi urmăriţi, manifestarea credinţei fiindu-le de multe ori restricţionată. "În 1949, complexul şcolar de la Stupini (Braşov) împreună cu ferma şi dotările au fost preluate de stat. După 1962 au fost închise numeroase biserici, au fost desfiinţate două conferinţe şi interzis programul de educaţie religioasă a copiilor", se spune în lucrarea lui C. Cu¬ciuc. În 1989, erau în jur de 70.000 de adventişti. În secolele al XV-lea şi al XVI-lea erau la noi suficient de mulţi evrei, încât domnitorul Ţării Româneşti să aprobe formarea unei comunităţi evreieşti la Bucureşti, organizată şi din punct de vedere al cultului mozaic. Constituţia din 1923 a dat recunoaştere cultului, iar recensământul din 1930 arăta că erau 1.456.930 de mozaici în România. Vicisitudinile politice din timpul războiului au făcut ca numărul evre¬ilor să scadă: în 1949 erau 189.000, iar în 1959 mai erau 129.429. Emigrarea populaţiei evreieşti în Israel a făcut ca în 1987 să mai existe în România doar 25.000 de evrei.
Cultul musulman şi-a făcut apariţia între celelalte culte de pe teritoriul românesc în secolul al XV-lea, când în Dobrogea a fost introdusă administraţia otomană, care a instituit aici şi credinţa islamică. Au fost clădite moschei, şcoli religioase, clădiri administrative şi juridice tradiţionale musulmane. După reintegrarea Dobrogei în statul naţional român, s-au păstrat mult timp aspectele culturale şi administrativ-politice ale regiunii. Un recensământ din 1899 arăta că sunt peste 40.000 de musulmani în România, număr care a crescut uşor în timp. Articol publicat în Jurnalul Naţional, suplimentul Scinteia, la 27 Feb 2009.
"Cultele permise au fost suprave¬gheate în permanenţă de o unitate controlată de Securitatea Statului, şi anume de Departamentul de Stat pentru Culte. Controlul era extrem de riguros, fiecare slujitor al unui cult era supravegheat, la fel şi fiecare cetăţean care urma să fie recunoscut ca sacerdot al unui cult era mai întâi verificat de acest departament. De exemplu, în momentul în care Biserica Ortodoxă intenţiona să hirotonească un tânăr teolog ca paroh pentru o biserică, înainte de a se face numirea şi slujba necesare, trebuia făcută o adresă care ajungea împreună cu dosarul complet, cuprinzând cererile şi toate formularele prevăzute în vremea aceea, la Departamentul de Stat pentru Culte. Până nu venea răspunsul «Am luat act» nu se făcea nimic. Ei verificau în bazele lor de date, toţi oamenii bisericii erau luaţi în evidenţă, sunt sigur că nu era unul să nu aibă dosar de urmărit, pentru că erau persoane prea importante pentru a fi lăsate în pace", a spus pr. David Pestroiu, lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. Spre sfârşitul regimului comunist din România, catolicii înregistraţi în ţara noastră erau în jur de 1.000.000, religia catolică prinzând rădăcini în Transilvania, în secolul al XIII-lea, pe filieră maghiară, de unde ulterior s-a răspândit şi în alte regiuni, mai ales în Moldova.
Cea mai veche biserică armeană din ţara noastră a fost construită în 1350 la Botoşani, iar în Transilvania se crede că armenii au ajuns în secolul al X-lea. De asemenea, mulţi armeni s-au aşezat în Cetatea Albă în jurul anului 1000, de unde au emigrat în alte regiuni, printre care şi Moldova. Dacă în vechime erau zeci de mii de armeni la noi, treptat, numărul a scă¬zut, ajungând la aproximativ 2.000 în Bucureşti şi în jur de 1.000 în Constanţa, şi mult mai puţini în Moldova.
În ceea ce-i priveşte pe creştinii de rit vechi, adică lipovenii din Delta Dunării, aşa-zişii "rascolnici", nesupuşi faţă de hotărârile sinodale ale Bisericii Ortodoxe Ruse din secolul al XVII-lea, alungaţi din ţara lor, ei au plecat în exil. La noi au pătruns după 1730 în zona Iaşiului şi a Sucevei, apoi s-au tot organizat şi peregrinat în funcţie de situaţia politică, până s-au stabilit în nouă judeţe româneşti. În 1989 erau în jur de 30.000 de astfel de credincioşi. În rândul lor s-a produs o sciziune, aşa încât "boglopopovţii", cum au fost numiţi cei desprinşi din ei, după 1940 au fost interzişi.
Evanghelicii de confesiune augustană au păstruns în Transilvania şi Moldova în timpul Reformei. “În perioada 1944-1989, populaţia germană din Ardeal şi-a păstrat credinţa şi tradiţiile, rezistând presiunilor social-politice ale regimului", se arată în "Atlasul religiilor şi al monumentelor religioase din România", de dr Constantin Cuciuc. Conform lucrării citate, în 1987, erau în România 137.000 de membri ai acestui cult, care aveau 275 de lăcaşe şi 148 de preoţi. După Unirea din 1918, s-a impus necesitatea organizării unei eparhii evanghelice a luteranilor de confesiune sinodo-presbiteriană, dar recunoaşterea oficială a lor a venit abia în 1948, când erau înregistraţi circa 30.000 de adepţi de etnie maghiară. Spre sfârşitul perioadei comuniste, aceştia erau însă mai puţini. Ideile lui Calvin au pătruns în Transilvania în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, împrăştiate fiind de etnicii maghiari. În 1930 se declarau calvine 710.706 persoane şi se presupune că în 1989, deşi nu a existat un recensământ al lor, ar fi putut fi ceva mai mulţi, dacă în 1992 erau 801.577 de adepţi. Unitarienii, cei care afirmă că Dumnezeu este unul şi indivizibil, nerecunoscând Sfânta Treime, au fost recunoscuţi în Ardeal în 1578. Adepţii acestei noi religii au fost destul de hărţuiţi în Transilvania, deoarece ei nu credeau că Iisus este Fiul lui Dumnezeu.
La Dej au fost exilaţi şi ucişi mulţi unitarieni în anul 1638. Stânjeniţi în activitatea lor şi cenzuraţi de autorităţi, unitarienii s-au împuţinat până când, la în¬ce¬putul secolului al XIX-lea, au rămas pe jumătate faţă de numărul lor iniţial. Revigoraţi după 1861, în 1915 aveau deja Academie de Teologie Unitariană la Cluj, dar aceasta a durat numai până în 1948. În timpul regimului comunist, şco¬lile lor au devenit de stat, iar Academia Unitariană a fost integrată Institutului Protestant de la Cluj. La puţin timp după căderea comunismului erau peste 70.000 de credincioşi. Pentru prima dată în Bucureşti, în 1856, a început să activeze o comunitate de baptişti germani. Ei ajungeau în Transilvania, aflată sub ocupaţie austro-ungară, dinspre Viena şi Budapesta, col¬por¬tând Biblii, fiind angajaţi ai Societăţii Biblice Britanice. Ei vindeau şi explicau Biblia refor¬ma¬ţilor maghiari şi germani din acea parte de ţară, o parte din reformaţi alipindu-li-se. Mai târziu, au trecut în rândul baptiştilor şi etnici români. În 1917, erau în Transilvania 23.000 de baptişti, dintre care 11.000 maghiari, 10.000 români, 1.000 germani şi 1.000 slovaci. Prin legile date în 1942 şi 1943 le era interzisă manifestarea, dar altă lege din 1944 i-a pus în legalitate, fiind atunci 100.000 de baptişti în România. În 1989, numărul crescuse cu câteva mii.
Creştinii după Evanghelie, care se consideră "creştini liberi", s-au manifestat în România începând cu 1880, când au pătruns ca misionari din Germania în zona Braşovului, veniţi aici în vizită la rudele lor. Mici comunităţi apar la începutul secolului al XX-lea tot în Ardeal. Primul război mondial a stânjenit activitatea lor, iar între cele două războaie mondiale activitatea lor era supravegheată cu severitate, unii evanghelişti fiind arestaţi, bătuţi, întemniţaţi. Între 1942-1946 au fost în afara legii, spre sfârşitul anilor ’80 înregistrându-se în jur de 50.000 de adepţi. Lor li s-a alipit în 1939 o ramură desprinsă din ortodoxie, "tudoriştii" sau "creştinii după Evanghelie", cum s-au numit ei înşişi. Cele două orientări evanghelice, deşi adunate într-o uniune, şi-au desfăşurat activitatea independent până la căderea comunismului în România.
În ţara noastră, ideile penticostale au pătruns la începutul secolului al XX-lea, la noua credinţă aderând la început unii baptişti, în Arad. După 1922 credinţa lor s-a răspândit şi în Moldova. În perioada de dictatură dintre cele două războaie, penticostalii au fost urmăriţi şi arestaţi, deşi tinerii lor mergeau la armată şi luptau pe front. De-a lungul timpului s-au divizat, apoi s-au reunit, iar în 1946 erau în jur de 20.000 de adepţi, în 1948 cu 10.000 mai mulţi, în timp ce în 1989 se esti¬mează că erau în jur de 200.000 de penticostali. Adventiştii, care consideră că ziua Domnului este sâmbăta, s-au manifestat pentru prima dată în ţara noastră în Dobrogea, când au ajuns aici coloniştii germani alungaţi din Rusia în 1891. După 1906 au cunoscut o ascensiune importantă în România, după botezarea la adventism a studentului medicinist Petre Paulini. Dacă în 1914 erau doar 624 de adventişti, în 1938 erau în evidenţă 21.992 adventişti de ziua a şaptea şi 2.446 de adventişti reformişti. În perioada comunistă au fost şi ei supravegheaţi şi urmăriţi, manifestarea credinţei fiindu-le de multe ori restricţionată. "În 1949, complexul şcolar de la Stupini (Braşov) împreună cu ferma şi dotările au fost preluate de stat. După 1962 au fost închise numeroase biserici, au fost desfiinţate două conferinţe şi interzis programul de educaţie religioasă a copiilor", se spune în lucrarea lui C. Cu¬ciuc. În 1989, erau în jur de 70.000 de adventişti. În secolele al XV-lea şi al XVI-lea erau la noi suficient de mulţi evrei, încât domnitorul Ţării Româneşti să aprobe formarea unei comunităţi evreieşti la Bucureşti, organizată şi din punct de vedere al cultului mozaic. Constituţia din 1923 a dat recunoaştere cultului, iar recensământul din 1930 arăta că erau 1.456.930 de mozaici în România. Vicisitudinile politice din timpul războiului au făcut ca numărul evre¬ilor să scadă: în 1949 erau 189.000, iar în 1959 mai erau 129.429. Emigrarea populaţiei evreieşti în Israel a făcut ca în 1987 să mai existe în România doar 25.000 de evrei.
Cultul musulman şi-a făcut apariţia între celelalte culte de pe teritoriul românesc în secolul al XV-lea, când în Dobrogea a fost introdusă administraţia otomană, care a instituit aici şi credinţa islamică. Au fost clădite moschei, şcoli religioase, clădiri administrative şi juridice tradiţionale musulmane. După reintegrarea Dobrogei în statul naţional român, s-au păstrat mult timp aspectele culturale şi administrativ-politice ale regiunii. Un recensământ din 1899 arăta că sunt peste 40.000 de musulmani în România, număr care a crescut uşor în timp. Articol publicat în Jurnalul Naţional, suplimentul Scinteia, la 27 Feb 2009.
joi, 9 mai 2013
Doua carti despre Muntele Athos
Despre Aghion Oros s-au scris atâtea cărţi de-a lungul vremurilor, încât nu le-am putea numi aici. Fiecare pelerin cu harul scriiturii a adăugat rânduri la zestrea de însemnări de peregrin athonit. Dumitru Manolache, Alexandru Rădescu şi Paul S. Grigoriu sunt trei autori care au lansat de curând volume pe această temă.
Cea mai recentă carte a scriitorului şi jurnalistului Dumitru Manolache este „Locuit de Athos“, publicată la Editura Episcopiei Giurgiului în 2012. Un volum inedit în peisajul editorial referitor la Muntele Sfânt, subintitulat „200 plus trei tâlcuiri şi revelaţii“, în care nu vom găsi descrieri de peisaje mirifice, nici bogate documentări cu istoria aşezămintelor, nici cuvinte înţelepte de la duhovnicii athoniţi. Vom găsi, în schimb, minunate străfulgerări apoftegmatice, împletite cu mărturisirea scriitorului pelerin, copleşit mai mult de tăcerea, rugăciunea şi duhul locului decât de un milion de cuvinte despre acesta. Cartea este uşor de citit, plăcută, plină de poematice cugetări şi de metaforă subţire. Dar de digerat este mai anevoios dacă nu ai o predispoziţie spre contemplare, dacă nu îţi faci un timp special pentru a intra în starea potrivită. „Nu m-am gândit niciodată serios până în Athos ce este regretul. Pe Munte am ajuns să înţeleg şi să accept, ca metamorfozare a remuşcării, durerile din umeri. Orizontala crucii unde, într-o noapte, în loc de oase ar putea să-mi încolţească zborul în cioturile albe ale unor aripi“ este una dintre cugetările athonite din carte. Călugări întâlniţi câteva clipe pe o cărare şerpuitoare prin bolovanii urcuşului, chipuri de sfinţi cu ochii scobiţi cândva spre neispitirea celor slabi în credinţă, un osuar ce înmiresmează prin sfinţenia celor ce au fost cândva trăitori pe acolo, gândul că, trecător printr-un asemenea loc, nici n-ai avea cum să mori, bucuria de a muşca dintr-o piersică ce s-a pârguit în mica livadă a unei mănăstiri athonite - câte şi mai câte prilejuri şi semne ce fac din sufletul atent o rampă spre dorul de mântuire. Mai greu de povestit despre o asemenea carte, dar foarte uşor de recomandat spre lectură. Mai ales că limpezirile de suflet aşternute de autor - care ne este şi coleg, spre mândria noastră! - sunt însoţite de frumoase schiţe grafice semnate de artistul Horia Ghelu. Volumul are o frumoasă „Precuvântare“ semnată de Preasfinţitul Ambrozie, Episcopul Giurgiului, şi o prefaţă edificatoare a scriitorului Dan Stanca.
Doi ucenici, o carte
Cu totul alte maniere de scris au Alexandru Rădescu şi Paul S. Grigoriu, co-autorii micuţului şi elegantului volum „Jurnal Athonit. Pagini de ucenicie“, apărut în 2013 la Editura Filos. Nu cu mult timp în urmă, Alexandru Rădescu, ziarist la „Jurnalul Naţional“, îşi posta cu destul succes pe blogul personal însemnări şi impresii de la prima sa călătorie la Sfântul Munte, astfel încât nu mă miră faptul că, după aprecierile de la vremea respectivă şi după încurajările primite ca notele de pelerin să le încredinţeze tiparului, autorul a pornit în căutarea unui editor şi l-a găsit. Fascinat de vechimea aşezămintelor, de daniile domnitorilor din Ţările Române şi de vestigiile din vremea Imperiului Bizantin, Alex Rădescu pare însetat să descopere datele istorice cu aceeaşi aviditate cu care participă la ritualurile severe ale vieţii călugăreşti. Celălalt autor al cărţii, Paul S. Grigoriu, ne dezvăluie în paginile sale o a doua călătorie athonită, când lucrurile se pare că s-au mai sedimentat interior, iar acum a primat mai mult culegerea unor informaţii despre oameni şi locuri. Dacă din însemnările lui Rădescu mai răzbat pe ici şi colo şi câteva destăinuiri de suflet, la Grigoriu nu avem parte de confesiuni de acest gen, ceea ce este în suflet acolo rămâne. Partea sa de jurnal este de fapt un amplu reportaj care abundă în informaţii despre locuri, mănăstiri, dar şi frumoase portrete de călugări, fie ei tineri, fie bătrâni îmbunătăţiţi, de la care nu lipsesc cuvintele duhovniceşti. Cele două jurnale se completează reciproc, aşa încât cititorii care n-au fost încă la Athos, dar ar vrea, îşi fac o idee despre ce îi aşteaptă, iar cititoarele care nu vor ajunge, după cum ştim, niciodată au şi ele un tablou cât mai cuprinzător al acestui loc sfânt al creştinătăţii. „Amintirea Athosului este cumva precum aceea a raiului pierdut. E ca o rană dulce în sufletul oricărui pelerin“, scrie Silviu-Andrei Vlădăreanu în prefaţă. Îl credem pe cuvânt, am mai auzit asta...
Cea mai recentă carte a scriitorului şi jurnalistului Dumitru Manolache este „Locuit de Athos“, publicată la Editura Episcopiei Giurgiului în 2012. Un volum inedit în peisajul editorial referitor la Muntele Sfânt, subintitulat „200 plus trei tâlcuiri şi revelaţii“, în care nu vom găsi descrieri de peisaje mirifice, nici bogate documentări cu istoria aşezămintelor, nici cuvinte înţelepte de la duhovnicii athoniţi. Vom găsi, în schimb, minunate străfulgerări apoftegmatice, împletite cu mărturisirea scriitorului pelerin, copleşit mai mult de tăcerea, rugăciunea şi duhul locului decât de un milion de cuvinte despre acesta. Cartea este uşor de citit, plăcută, plină de poematice cugetări şi de metaforă subţire. Dar de digerat este mai anevoios dacă nu ai o predispoziţie spre contemplare, dacă nu îţi faci un timp special pentru a intra în starea potrivită. „Nu m-am gândit niciodată serios până în Athos ce este regretul. Pe Munte am ajuns să înţeleg şi să accept, ca metamorfozare a remuşcării, durerile din umeri. Orizontala crucii unde, într-o noapte, în loc de oase ar putea să-mi încolţească zborul în cioturile albe ale unor aripi“ este una dintre cugetările athonite din carte. Călugări întâlniţi câteva clipe pe o cărare şerpuitoare prin bolovanii urcuşului, chipuri de sfinţi cu ochii scobiţi cândva spre neispitirea celor slabi în credinţă, un osuar ce înmiresmează prin sfinţenia celor ce au fost cândva trăitori pe acolo, gândul că, trecător printr-un asemenea loc, nici n-ai avea cum să mori, bucuria de a muşca dintr-o piersică ce s-a pârguit în mica livadă a unei mănăstiri athonite - câte şi mai câte prilejuri şi semne ce fac din sufletul atent o rampă spre dorul de mântuire. Mai greu de povestit despre o asemenea carte, dar foarte uşor de recomandat spre lectură. Mai ales că limpezirile de suflet aşternute de autor - care ne este şi coleg, spre mândria noastră! - sunt însoţite de frumoase schiţe grafice semnate de artistul Horia Ghelu. Volumul are o frumoasă „Precuvântare“ semnată de Preasfinţitul Ambrozie, Episcopul Giurgiului, şi o prefaţă edificatoare a scriitorului Dan Stanca.
Doi ucenici, o carte
Cu totul alte maniere de scris au Alexandru Rădescu şi Paul S. Grigoriu, co-autorii micuţului şi elegantului volum „Jurnal Athonit. Pagini de ucenicie“, apărut în 2013 la Editura Filos. Nu cu mult timp în urmă, Alexandru Rădescu, ziarist la „Jurnalul Naţional“, îşi posta cu destul succes pe blogul personal însemnări şi impresii de la prima sa călătorie la Sfântul Munte, astfel încât nu mă miră faptul că, după aprecierile de la vremea respectivă şi după încurajările primite ca notele de pelerin să le încredinţeze tiparului, autorul a pornit în căutarea unui editor şi l-a găsit. Fascinat de vechimea aşezămintelor, de daniile domnitorilor din Ţările Române şi de vestigiile din vremea Imperiului Bizantin, Alex Rădescu pare însetat să descopere datele istorice cu aceeaşi aviditate cu care participă la ritualurile severe ale vieţii călugăreşti. Celălalt autor al cărţii, Paul S. Grigoriu, ne dezvăluie în paginile sale o a doua călătorie athonită, când lucrurile se pare că s-au mai sedimentat interior, iar acum a primat mai mult culegerea unor informaţii despre oameni şi locuri. Dacă din însemnările lui Rădescu mai răzbat pe ici şi colo şi câteva destăinuiri de suflet, la Grigoriu nu avem parte de confesiuni de acest gen, ceea ce este în suflet acolo rămâne. Partea sa de jurnal este de fapt un amplu reportaj care abundă în informaţii despre locuri, mănăstiri, dar şi frumoase portrete de călugări, fie ei tineri, fie bătrâni îmbunătăţiţi, de la care nu lipsesc cuvintele duhovniceşti. Cele două jurnale se completează reciproc, aşa încât cititorii care n-au fost încă la Athos, dar ar vrea, îşi fac o idee despre ce îi aşteaptă, iar cititoarele care nu vor ajunge, după cum ştim, niciodată au şi ele un tablou cât mai cuprinzător al acestui loc sfânt al creştinătăţii. „Amintirea Athosului este cumva precum aceea a raiului pierdut. E ca o rană dulce în sufletul oricărui pelerin“, scrie Silviu-Andrei Vlădăreanu în prefaţă. Îl credem pe cuvânt, am mai auzit asta...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)