miercuri, 29 septembrie 2010

Gandirea pozitiva si optimismul crestin

Gândeşte pozitiv! Îndemnul acesta, gol în sinea lui, nu mă ajută deloc să nu mai gândesc şi altfel. Omul de azi pare să găsească foarte uşor alinare, linişte şi împlinire în tot felul de concepte lipsite de vreo noimă. În lipsa unui sentiment religios autentic, omul se lasă ademenit de religii mascate. De câte ori nu aţi auzit, mai ales în filmele americane, dar şi în viaţa de zi cu zi, sloganul de a gândi pozitiv! Gândirea pozitivă promite fericire. Chiar se poate întâmpla să ai o viaţă plină de reuşite numai pentru că îţi spui mereu că va fi bine?

Sunt zeci de cărţi care atestă faptul că gândirea pozitivă a dat roade la cei care au practicat-o. Mai mult decât atât, mulţi dintre miliardarii lumii, oameni cu vise împlinite, au scris cărţi pe tema fericirii lor, ţin cursuri şi predică felul de gândire salvator. Iată cum se defineşte aceasta: "Gândirea pozitivă este o atitudine mentală cu ajutorul căreia reuşeşti să depăşeşti obstacolele şi să îţi îndeplineşti visele. Este o atitudine mentală datorită căreia obţii rezultate bune şi excelente. O gândire pozitivă anticipează fericirea, bucuria, sănătatea şi rezultate satisfăcătoare pentru fiecare situaţie şi acţiune. Tot ce îţi pui în minte reuşeşti să duci la bun sfârşit".

Nu sună înfricoşător să îţi pui în minte ceva şi să reuşeşti totdeauna, şi asta graţie minţii tale, interiorului tău canalizat pe reuşite? Am citit într-o carte din seria aceasta ceva colosal: dimineaţa, să spui un "mulţumesc" când pui primul picior jos din pat şi un al doilea "mulţumesc" când pui al doilea picior! Un mulţumesc către nimeni, pierdut în eter. A gândi pozitiv înseamnă, după teoriile acestea, a crede că tu poţi face ceva, că ţie ţi se cuvine să fii fericit, să devii bogat, să te împlineşti profesional şi să ai tot ce vrei de la viaţă. Tu, singur, cu mentalul tău atoateîmplinitor. A gândi pozitiv este una şi a crede că Dumnezeu te va ajuta este alta. Sunt două lucruri opuse. Gândirea pozitivă este de fapt o religie în care zeul este propriul ego. Omul care gândeşte pozitiv în sensul acestei teorii îşi este sieşi împlinitor al cererilor şi dorinţelor, al viselor, al destinului pe care l-a smuls din mâna lui Dumnezeu, conducându-l pe un drum de sine trasat. Dar cum rămâne cu veşnicia? Nu o dorim şi pe ea pozitivă? Sau ajunge să credem: "Eu voi fi veşnic fericit, eu mă voi mântui"…?

luni, 27 septembrie 2010

Cu le meritam noi pe toate!

Pentru că meriţi!", sună un slogan rostit de vocea ademenitoare a unei dive care ne învaţă pe noi, femeile, că merităm din toţi porii să fim frumoase folosind crema x. Ni se induce ideea că noi, toate, fără excepţie, am avea atâtea calităţi, încât produsul la care ne cheamă reclama este pur şi simplu o răsplată, un premiu binemeritat şi de aceea să nu ne îndoim de meritele noastre.


Mai auzim la alţii şi poate rostim chiar noi la vreme de reproş fraza: "Măcar atâta merit şi eu!...", referindu-ne la cine ştie ce lucru material sau spiritual pe care ni-l dorim, îl cerem şi ni-l însuşim, invocând starea noastră interioară ireproşabilă.

"Nu merit să-mi faci una ca asta!", mai spunem când ni se face o presupusă sau reală nedreptate. "Dar ce-am făcut ca să merit aşa ceva?.." Şi tot astfel cerem şi primim de toate.

Cine mai refuză în ziua de astăzi ceva pe care este cu îndreptăţire să-l primească, cedând darul său în favoarea altuia care, deşi nu l-ar merita, ar avea nevoie de el mai mult?

Ne aflăm într-o societate a hedonismului, a trăirii clipei aici şi acum, cu orice preţ, într-o eră în care lumea crede că e pierdere ireparabilă să nu-ţi cheltuieşti în feluri şi chipuri sofisticate viaţa cea "numai una".

Că aşa gândesc cei fără Dumnezeu nu ne poate mira, dar nici majoritatea creştinilor nu sunt departe de acest fel de gândire picurat cu pipeta şi cu pâlnia din toate părţile în suflete şi conştiinţe. Dacă din vieţile sfinţilor din primele veacuri aflăm fapte şi cuvinte care ne pun pe gânduri, deşi mai apoi le amestecăm în şuvoiul grijilor, cu greu putem accepta în propria trăire asceza. Stare a omului dispus să-l caute şi să-l păstreze pe Dumnezeu în sinele său, prin rugăciune şi prin efort personal practicat asiduu, asceza rămâne cel mai adesea apanajul câtorva oameni din lumea contemporană. Noi, cei mulţi, abia dacă putem renunţa la cafeaua de dimineaţă în Postul Mare, abia dacă reuşim - ca femei - să nu ne vopsim părul când ne apar primele fire albe, abia dacă putem ieşi până la pâine fără ruj pe buje. Abia dacă reuşim să ţinem ritmul unei vieţi creştine elementare, la nivelul cel mai de jos care implică rostirea rugăciunilor de dimineaţă, de seară, înainte şi după masă. Ce liniştire? Când noi nu putem trăi o zi fără ştirile de la televizor şi fără verificarea e-mailului. Despre ce vorbim aici?

Despre trăirea creştinismului sau despre nişte oameni abia mişcându-se din cauza faldurilor de celulită sufletească, această urâciune care, dacă apare pe trupurile noastre o corectăm de nu se vede prin şedinţe de frumuseţe şi cure interminabile. În schimb, reuşim să ne păcălim singuri chiar şi atunci când avem intenţii bune: dacă postim, atunci să nu ne lipsească nimic, nu numai că mâncăm pe săturate, dar căutăm să ne păstrăm gustul bucatelor bune prin înlocuitori de carne, de lapte şi de brânză, ne cumpărăm ciocolată de post, ne vedem frumos de programul nostru care ne unge pe suflet.

Capacitatea noastră de a face o cât de mică jertfă personală a devenit un concept frumos de expus doar în teorii către alţii. Să nu ne obosim prea tare, aşa suntem îndemnaţi de peste tot, doar le merităm pe toate. Mai rămâne să auzim cândva că dacă vom trăi până la sfârşit la întâmplare, vom merita şi mântuirea!

duminică, 26 septembrie 2010

Ferma de iluzii

Facebook, altfel spus cartea feţelor ori a chipurilor, este o reţea de socializare pe internet. Mai simplu, reţea de împrietenire şi comunicare. Când a început febra înscrierii pe facebook, am fost circumspectă şi nu m-am alăturat celor care mă îndemnau pe toate e-mailurile să fac aceasta. Până într-o zi, recunosc. O colegă mi-a arătat ce fermă nemaipomenită, virtuală bineînţeles, are ea pe facebook şi ce captivant este jocul. Posibilitatea de a-mi ridica o casă frumoasă, într-o grădină cultivată şi aranjată după bunul meu plac, a fost prea ispititoare. Am aderat la idee. Ca să înţeleagă şi cei care nu ştiu ce este cu ferma, o să deschid o paranteză şi o să spun că este un joc interactiv în care jucătorul poate să construiască, după imaginaţie şi punctele adunate, o fermă cu tot ce îi trebuie acolo: una sau mai multe case, maşini agricole, animale ţinute în grajduri, grădină decorată în fel şi chip, iar când strângi capital mare (cei care muncesc, acolo reuşesc!), poţi să cumperi teren mai mult. Fiecare participant plantează ce doreşte, cumpără seminţe şi copaci de la magazinele virtuale şi ferma lui creşte în felul acesta. Jocul te prinde, intri zilnic, mai cultivi la tine, mai dai mâncare animalelor din ograda vecinilor şi prosperi, cum am spus. Tot aşa până devii latifundiarul farmville-ului. Am stat şi m-am gândit care era microbul cu care ne fascina şi ne otrăvea sufletele, nouă, oameni în toată firea, care aveam de lucru la adevăratul serviciu, dar ne sacrificam din timpul nostru (lucrul în ferma virtuală îţi lua şi o oră dacă aveai teren mare)? Ce o făcea pe colega mea care m-a iniţiat în jocul acesta să stea şi noaptea să "lucreze" acolo, iar când pleca în delegaţie, să-i paseze soţului îndatorirea, iar dacă nu putea el, fiicei!... O să credeţi că sunt copilării, dar puteţi spune asta numai dacă nu aţi fost atins vreodată de o astfel de dependenţă.

Ceea ce ne impulsiona era faptul că unul dintre directorii noştri de atunci, om peste câteva sute de subalterni, juca şi el pe farmville! Şi ceea ce era mai dureros pentru noi era că punctele lui erau multe de tot, adică şi acolo era mai bogat decât noi! Avea nişte case acolo şi o grădină cum noi nici dacă am fi lucrat toţi odată la o singură fermă n-am fi reuşit prea curând să avem. Îl invidiam în taină. Am uitat să spun că acolo puteai avea prieteni, dar şi vecini. Cine nu avea vecini suficienţi nu putea avea teren mare. Vecinii şi prietenii îţi trimiteau cadouri: decoraţiuni ieftine şi nefolositoare, cum e şi în viaţă uneori, dar şi carburant pentru tractoare şi scânduri, cuie, potcoave pentru noul grajd pe care îl construiai. Cel mai mare latifundiar din toţi prietenii de la fermă era un analist căruia ziua îi trimiteam cadouri pe facebook, iar seara îl urmăream la tv comentând întâmplările politice ale zilei. Auzind însă că fiul adolescent lucra de fapt sub acoperire pe ferma tatălui, ne-am calmat. M-am lăsat de multişor de fermă, culturile mi s-au uscat, iar animalele sunt moarte prin coteţe.

Dincolo de momentele de relaxare pe care le presupunea jocul, mă gândesc şi acum la efectul iluziei, la sentimentele de falsă stabilitate şi împlinire pe care le inducea ferma. Acolo, în viaţa virtuală, puteai să faci destul de repede tot ce ţi-ai fi dorit în viaţa adevărată. Construiai, munceai, aveai imaginaţie şi realizai după planul tău case, grădini, alei. Aveai prieteni mulţi (chiar şi câteva sute) şi buni, sistemul nu le dădea voie să nu fie sinceri, îţi trimiteau cadouri, te ajutau de bunăvoie, zilnic. Aşa cerea jocul. În realitate, abia dacă îţi numeri pe degetele de la mâini prietenii, iar dacă ai vreo nevoie, degetele de la o singură mână ajung. Acolo - casă mare, frumoasă, aici - chirie. Culmea, la un prieten! În realitate, nu este ca pe farmville. Dacă dai un anunţ public: "Am datorii multe, cine mă ajută?", nu răspunde nimeni. Toată lumea iese din joc, îţi cade reţeaua şi te trezeşti dezîmprietenit de toţi.

vineri, 24 septembrie 2010

Mobilul si lipsa bunelor maniere

Telefonul mobil a spulberat o seamă de reguli din viaţa noastră. Când aveam numai telefoane fixe, se ştia că nu trebuie să suni la cineva acasă decât într-un interval al zilei, în nici un caz nu te apucai să suni prea dimineaţă, dar nici seara după ora 20:00 nu mai îndrăzneai să suni dacă nu erai prieten cu respectivul. Cu probleme de serviciu, nici nu se punea problema cumva să deranjezi acasă colegii, subalternii, ca să nu mai spunem de şefi! Lucrurile erau clar delimitate, viaţa personală curgea în firescul ei, iar viaţa la serviciu îşi avea şi ea limitele ei, care doar excepţional, în cazuri de viaţă şi de moarte, erau depăşite.

Astăzi, toată lumea are telefon mobil, de la copiii de clase primare - ca să poată mamele să-i controleze mai bine, chipurile! - şi până la cele mai în vârstă persoane. La urma urmei, de ce n-ar beneficia toată lumea de avantajele tehnologiei de vârf, care, trebuie să recunoaştem, ne uşurează mult viaţa. Ceea ce s-a stricat cu totul şi parcă nu mai bagă nimeni de seamă este felul în care folosim telefonul mobil. Eşti invitat la cineva acasă, nu apuci bine să spui câteva cuvinte, să intri în atmosferă, că gazda este sunată de cine ştie cine şi vorbeşte, vorbeşte, iar tu stai resemnat şi cu cheful de vizită pierit, aşteptând să se termine discuţia între cei doi. Eşti în audienţă la o persoană importantă, ai aşteptat mult să intri şi te dai de ceasul morţii cum să pui problema mai bine ca să fii înţeles, eventual să ţi se rezolve cazul, şi dintr-odată eşti "salvat" de clopoţelul telefonului mobil. Nu al tău, că tu l-ai închis înainte să intri. În autobuz, abia stai printre ceilalţi pasageri din cauza aglomeraţiei, când gândurile tale sunt dintr-odată făcute valvârtej de povestea pe care o auzi spusă la doi paşi de tine. Păcat că nu auzi decât foarte încet ce spune şi persoana de la celălalt telefon, că pe cea de aici o auzi foarte bine. Dacă ai ghinion, auzi de fapt mai mulţi oameni vorbind la telefon, mult, tot drumul, caz în care te pui la punct cu examenele, cu preţurile imobiliarelor, cu reţetele de murături. Am întâlnit şi vânzătoare care s-au simţit deranjate că aş fi dorit să probez o pereche de pantofi în timp ce vorbeau la telefon. M-am scuzat şi am ieşit de acolo. Pe toate le mai pot înţelege şi trece cu vederea, dar sunatul telefonului în biserică, în timpul slujbei, este de departe cel mai deranjant şi greu de înţeles. Ce poate fi mai important în acel moment decât rugăciunea şi întâlnirea ta cu Dumnezeu? De ce să nu închizi telefonul pentru câteva ore? Dacă trebuia să fii în altă parte în acel timp, înseamnă că nu trebuia să mai vii la biserică. Dar să stai stresat că te va suna cineva din moment în moment - pentru că îi dai această posibilitate ţinând aparatul deschis - şi mai ales să tulburi liniştea celorlalţi sunt lucruri pe care nu le pot înţelege.

Atât timp cât nu am ajuns să realizăm că vremea Liturghiei este una sacră în timpul căreia toate celelalte trebuie să încremenească pentru noi întru aşteptare şi amânare, vom trăi în timpul ei la jumătate de măsură sau poate la lipsă de măsură. Şi vom mai ciunti şi din măsurile celor care ar dori să fie aşa cum trebuie. Dacă eşti atent, chiar slujba şi rugăciunea din biserică scriu în tine codul bunelor maniere.

miercuri, 22 septembrie 2010

Este nevoie de abc-ul credintei

Este ridicol şi jignitor faţă de Hristos şi de fiinţa noastră să cunoaştem despre Ortodoxie doar lucruri fugare, de unică folosinţă, ca şi când credinţa noastră ar fi un supermarket cu reduceri de preţuri şi bunuri perisabile.

Auzim tot mai des plângeri legate de neprohodirea cu preot a unui sinucigaş, de revolte cu substrat empatic faţă de prunci morţi nebotezaţi, revendicându-se dreptul de a fi îngropaţi cu slujbă. Auzim de nevoia de înnoire a unor reguli bisericeşti şi chiar dogme ale Ortodoxiei sub pretextul ruşinii în faţa modernilor europeni, de mult părăsitori de dreaptă credinţă. Ni se flutură adesea dreptul de a nu influenţa copiii prin afişarea în şcoli a însemnelor creştine. Se aud uneori voci extrem de preventive care se tem că din linguriţa cu Sfânta Împărtăşanie ar putea lua vreo boală contagioasă, pretinzând aberanta linguriţă de unică folosinţă!

Toate acestea, şi probabil multe pe care nu mi le amintesc şi nici n-aş avea loc să le scriu aici, sunt pretinse de oameni care dovedesc că au lipsit de la orele de abc creştinesc. Nu spun că au vreo vină, ci constat că România are nevoie nu de "drepturi", ci de obligaţia de a-şi cunoaşte propria credinţă. E ruşinos să nu ştii Crezul când botezi un prunc. E scandalos să te numeşti creştin-ortodox şi să nu înţelegi ce se întâmplă duminică de duminică în miile de biserici în timpul Sfintei Liturghii. Să nu ştii ce este un acatist ori de ce este păcat să trăieşti necununat, să întrebi unde poţi găsi un preot cu har, să intri în biserică să aprinzi o lumânare doar pentru că e bine.

Dacă oamenii ar vrea să ştie fie şi măcar lucrurile de bază ale Ortodoxiei, le-ar afla foarte uşor. Nu trebuie să facem toţi facultatea de teologie. Din participarea la Liturghie şi ascultarea predicii te trezeşti încet-încet ştiutor al acestor lucruri. În general, orice carte de rugăciuni editată la una din episcopiile noastre are şi un cuvânt care rezumă esenţa învăţăturii de credinţă. Librării de carte ortodoxă avem destule, presă creştină, de asemenea, în plus, nu ne putem plânge ca în comunism de vreo îngrădire a credinţei.

A fi lipsit de voinţa de a cunoaşte având atâtea mijloace de a o face este deja un păcat. Şi să nu ne îmbătăm cu revolte care dau bine în spaţiul public şi ne fac mai intelectuali şi mai interesanţi, pretinzând de la slujitorii altarelor lucruri care n-au legătură cu învăţătura cea dreaptă.

marți, 21 septembrie 2010

Freganii, niste asceti in deriva

Freganismul este un curent inventat în America după 1990, generat de antiglobalism şi grija pentru mediul înconjurător. Practicanţii freganismului se numesc fregani şi este posibil să încadrăm mişcarea lor drept una socială, cu implicaţii morale. Modul de viaţă al freganilor arată că nu le este indiferentă soarta planetei, ba chiar sunt îngrijoraţi peste măsură de imens de multele deşeuri pe care oamenii zilelor noastre le lasă în urma lor. Cine sunt şi ce fac freganii? Au la bază profesii dintre cele mai diverse, în general sunt oameni educaţi, artişti, dar şi persoane cu pregătire mai modestă. Modul lor de viaţă este surprinzător pentru nivelul de civilizaţie actual şi pentru prejudecăţile lumii de azi. Freganii trăiesc din gunoaie. Nu sunt cerşetori, nu sunt leneşi, nu sunt hoţi, nici drogaţi, nu umblă murdari.

Dacă îi întâlneşti pe stradă, nu-ţi inspiră nimic rău. Ei au ales să se hrănească din mâncarea aruncată la gunoi de alţii, să poarte haine de mâna a doua, să-şi mobileze casele - dacă mai au - cu obiectele casnice şi mobila aruncate de proprietari care le-au considerat nu chiar de ultima generaţie. Lumea se revoltă: "Cât de igienic este să mănânci de la gunoi?" Dar ei nu se îmbolnăvesc. Cert este că nu le e ruşine cu astfel de apucături, ba chiar vor ca lumea să ştie ce fac, este protestul lor faţă de risipa uriaşă a semenilor. Mai mult decât atât, freganii şi-au lăsat baltă slujbele lor, iar unii dintre ei, carierele de succes. Nu mai vor să fie îngrădiţi de programe, de ordine venite de la şefi răi sau nepregătiţi şi nici să plătească impozite, să fie mereu hăituiţi, stresaţi şi sclavi ai unui sistem care îi înrobeşte. Unii şi-au părăsit şi casele, trăiesc în rulote. Liberi ca păsările cerului, aceşti oameni tind să se apropie de lipsa de griji a monahilor noştri.
Vă închipuiţi ce călugări extraordinari ar fi aceşti oameni dacă l-ar cunoaşte pe Dumnezeu? Renunţarea la tot şi smerenia par să le fie familiare din moment ce scormonesc prin gunoaie şi mănâncă din firimiturile altora. Haine ponosite poartă, lipsiţi de averi sunt, plini de milă de creaţia lui Dumnezeu sunt, astfel încât freganii par a fi nişte oameni buni şi altruişti. Singurul lucru care le lipseşte este credinţa în Dumnezeu şi punerea în slujba Lui a tot ceea ce fac: renunţări, umilinţe, asceză involuntară. Fără Hristos care dă un sens mântuitor şi care duce dincolo de lumea trecătoare, dincolo de natura care moare chiar şi în cele mai curate şi nepoluate condiţii, fără El totul e risipire de sine. Dar nu sunt de condamnat aceşti oameni. Ei sunt semnul vizibil că lumea desacralizată de astăzi simte dureros nevoia de a fi bună, de a căuta şi altceva în afară de simplul consum de plăceri, de a se întoarce în cele din urmă la scopul pentru care a fost creată.

luni, 20 septembrie 2010

De ce iubesc Bucurestiul

Mai întâi a venit Bucureştiul la mine, sub forma unor ciocolate care se numeau ca oraşul, aduse de o verişoară mai mare stabilită în Capitală. L-am văzut prima dată când aveam vreo 16 ani. Era o iarnă grea şi tocmai se demolase Biserica "Sfânta Vineri". Degeram prin staţii aşteptând tramvaiul şi mă gândeam cu necaz la biserica jertfită.
M-am mutat mai târziu în Bucureşti cu sentimentul reconfortant că aici este locul meu. Ca unul care te-ai născut în altă parte, te întrebi cu uimire de ce iubesc unii cu atâta frenezie acest oraş aglomerat, mizerabil şi duhnitor chiar şi în locurile centrale? Că Tudor Arghezi îl măsura la pas cu bastonul său scriitoricesc, că Ion Minulescu i-a cântat cele "trei sute de biserici", că Nicu Alifantis îl vede "oraş al poeziei", iar Gică Petrescu îi spunea "fratele meu", mai poţi să înţelegi. Ei au văzut şi părţi mai bune şi mai frumoase, perioade de glorie şi strălucire ale urbei. Dar în zilele noastre, cu blocurile sale impersonale crescute pe locul vechilor clădiri-monument, cu ce te poate atrage? Te îngrozeşte cu arterele blocate la ore de vârf (şi când nu e oră de vârf!) şi cu o circulaţie incomparabil mai lentă decât mersul unui bătrân cu platfus. Poate că Bucureştiul este iubit pentru tot ce a fost şi ce promite să fie, poate pentru că aici găseşti de vânzare iluzii şi covrigi la orice colţ de stradă.

Poate pentru că aşa, bătrân, dar cu istoria şi poveştile sale, cu atracţiile sale culturale ispititoare, Bucureştiul este un fel de pasăre elegantă, dar jerpelită, zburând foarte jos şi stârnind nori de praf în urmă.
De ce iubesc eu Bucureştiul? Pentru că am auzit de prea multe ori: "Aici, Bucureşti, ora exactă"; pentru că din Gara de Nord poţi pleca oricând de unde ai venit fără să te simţi umilit sau dat afară; pentru că la Universitate, la fântâni, pare să te aştepte o veşnicie tinereţea îndrăgostită şi plină de speranţe; pentru că aici "s-a murit pentru libertate" în 1989; pentru că, dacă vrei, poţi să fii pelerin, iar de Sfântul Dimitrie, Piaţa Unirii şi Dealul Patriarhiei răspândesc parfum de tufănele şi de moaşte, zumzet de nădejde şi o măreţie a smereniei pe care abia o cuprinzi cu ochii; pentru că şi cei care nu cred în Dumnezeu, întorcându-şi capetele în altă parte, dau cu ochii de alte turle de biserici; pentru că apa Dâmboviţei îţi dă dependenţă şi ţi se pare mai dulce ca mierea, indiferent de gustul ei adevărat. Şi mai iubesc Bucureştiul pentru că este ca o mamă care, atunci când vede un orfan, nu ţine cont că are casa plină de copii şi-atunci îl ia să-l crească şi pe acela.

sâmbătă, 18 septembrie 2010

Diamantul lui Dumnezeu

Întotdeauna m-au bucurat descoperirile ştiinţifice. De câte ori omul mai găseşte câte ceva prin cosmos, vreo nouă stea ori galaxie, universul devine dintr-odată mai mare, dacă se poate spune asta despre ceva infinit. Prin puterea lărgită a minţii de a primi ceva nou ar trebui să se strecoare şi ideea că există un Creator al acestor lucrări atât de măreţe, dacă nu credem încă. Zilele trecute, oamenii de ştiinţă au descoperit ceva fantastic: în constelaţia Centaurus există o stea de diamant care are diametrul de 4.000 de kilometri! Valoarea în karate se crede că ar fi de 39 de zerouri după cifra 1. În orice caz, specialiştii spun că ar fi nevoie de o lupă cât soarele de mare pentru a-i măsura cu precizie valoarea. Spre a ne face o idee despre cât de mare este, dacă mai este nevoie, să ne gândim că Golden Jubilee, cel mai mare diamant existent pe pământ, are doar 546 de karate.
Pică dintr-odată în derizoriu orice inel cu diamant când ştii de existenţa uriaşei pietre preţioase plutind în marele hău cosmic, nedorită de nici o inimă lacomă, ci oglindind în transparenţa ei doar măreţii celeste.
Steaua de diamant îmi aminteşte de o întrebare care îl chinuia cândva pe un amic: de ce a făcut oare Dumnezeu atâtea lucruri frumoase pe care omul nu le poate vedea? Uite, spunea el, brazii de pe vârfurile munţilor la care nu ajung niciodată ochii oamenilor, păsările, animalele şi florile singuratice de pe colţuri de stâncă, vietăţile de pe fundul mărilor... I se părea că şi omul ar trebui să participe la bucuria lui Dumnezeu de a vedea toate aceste comori. Nu ştiu adevăratul răspuns, dar cred că frumuseţile lumii se întorc spre Dumnezeu şi nu cred că pentru noi au fost făcute. Un exerciţiu bun pentru oricare dintre noi, sărac sau bogat, ar fi acela de a crede că toate splendorile văzute şi nevăzute ale universului sunt podoabe spre slava lui Dumnezeu şi că ele toate vorbesc despre aceasta. Iar dacă mai găsim şi noi din când în când câte o comoară este pentru că devenisem prea săraci în credinţă, iar cele ce sunt şi le ştim deja nu ne mai mişcă inima, nu ne mai minunează aşa de uşor. Şi-ar mai trebui să nu uităm că, oricât de savanţi am fi, noi suntem doar descoperitorii lumii, nu creatorii ei.

vineri, 17 septembrie 2010

Nostalgii la inceputul scolii

De câte ori vine toamna, mă cuprinde nostalgia. Nu e ceva care ţine neapărat de firea poetică, ci mai mult de amintirile începutului de şcoală. Încă trăiesc starea uşor febrilă a lui 15 septembrie, când nici vara n-a plecat de-ajuns şi nici toamnă nu este, când ghiozdanele îşi primesc cuminţi tributul de manuale, caiete de clasă şi curat. Să nu uităm de minunatele penare, care mai de care mai sofisticate în ziua de azi, dar atât de umile şi simple mai de mult. Scot stiloul, semn că am trecut de clasa întâi, când nu aveam voie decât cu creionul, şi caligrafiez spre deliciul personal: m mic de mână, a mic de mână, ma, apoi ma-ma, mama.
Sunt convinsă că fiecare dintre noi retrăieşte minunea primei zile de şcoală, când a găsit pe bancă abecedarul, când din podea răzbătea un miros puternic de petrol, când perdelele erau albe ca neaua, în contrast cu tabla neagră de lemn, proaspăt ştearsă, gata să primească toate încercările noastre de lume nouă scrise cu creta.

Încolonate, două câte câte două, aşa cum stăteam noi în faţa treptelor din faţa şcolii, aşteptând să intrăm dimineaţa, tot aşa amintirile vin din copilărie şi trec în fiecare septembrie prin faţa uşii unui om matur care încearcă grăbit să le şteargă cu buretele. Uniformele se retrag tiptil (acest cuvânt ciudat care a venit în viaţa mea în clasa I) pe scaunele cu spătar, costumele de trening se duc în sacoşele pentru ora de sport, compunerile cu pui de căprioară se retrag în caietele dictando, după ce mama le verifică şi poate mai îmbunătăţeşte ceva la ele, poeziile se repetă singure în gând, până ating marginea claselor primare. Toate se retrag acum din faţa tumultului pe care îl văd zilele acestea, când şcolăreii "o iau din nou de coadă", cum auzeam adesea formula despre începerea anului şcolar.
Alţi copii, aceleaşi emoţii, alţi învăţători, aceeaşi dorinţă de a le pune în mână condeiul şi de a aprinde în piepturile firave flacăra dragostei de învăţătură. Nu ştiu ce s-a aşteptat de la noi ca generaţie şi nici dacă am reuşit ceva, dar umerii celor care sunt acum în clasa întâi îi simt striviţi de un viitor plin de aşteptări pe măsura dezvoltării tehnologiei şi ştiinţei, dar şi plin de tentaţii greu de învins. Poate că ei vor reuşi să facă mai mult, au şanse mai mari decât noi, cu icoanele în şcoli şi orele de religie în programă, cu "Tatăl nostru" la început de curs. Depinde şi de noi dacă vom şti să le fim modele, şi nu nişte vârstnici nostalgici care vor spune că "pe vremea lor...".

luni, 13 septembrie 2010

Parfum de tuberoze

Primisem un buchet de flori extrem de parfumate şi mergeam pe stradă mustrându-mă în sinea mea că nu le-am lăsat la birou, iar soţul meu va avea de suferit vreo alergie respiratorie din pricina aceasta. Întâlnind o prietenă, i-am întins ei buchetul, dar m-a refuzat, spunându-mi că şi consortul ei are astm, iar în garsoniera lor n-ar mai avea loc şi parfumul acela prea intens. Dar de ce nu duci florile la o icoană a Maicii Domnului dintr-o biserică? Doar aşa, ca o soluţie de a scăpa de ele, nu le pot duce, mi-e ruşine, am zis. În lift, un vecin a admirat bogata mireasmă ce cotropea întregul aer, iar acasă locul superbelor flori a fost direct bucătăria, cu uşa închisă. Să le ducem pe balcon, dar mai bine nu, aerul îmbălsămat ar veni prin fereastra deschisă direct în camere.
În noaptea aceea a venit toamna dintr-odată. Un vânt puternic scotea ferestre din ţâţâni şi ducea departe rufele lăsate la uscat pe balcoane. Rând pe rând, am închis toate geamurile, încât peste noapte în casa bine etanşată parfumul buchetului se insinua prin orice cotlon, străbătând pereţi, desferecând tot ce părea ferecat. Am vrut să le scoatem pe holul blocului, dar ne-am imaginat reacţia vecinilor care ar vedea nişte flori la uşa unui apartament. Dacă ar aduce o lumânare aprinsă, Doamne fereşte!... Am încuiat florile într-o debara ca pe nişte animale neascultătoare şi am mers la culcare. Dar cine putea adormi la gândul că prin somn ar putea veni moartea sub forma unui lasou îmbibat cu miros de tuberoze... Şi m-am perpelit, întorcându-mă pe toate părţile, încercând să aflu o traiectorie neparfumată pentru plămâni. Vezi dacă nu ţi-ai ascultat prietena? Acum tot acest parfum, care este în fond atât de frumos, ar fi umplut văzduhul înalt al unei biserici, ar fi înmuiat hlamidele sfinţilor pe pereţi, şi nu cred că s-ar fi supărat nici Maica Domnului pentru un buchet de flori dăruit aşa, pe negândite... N-am avut cum să nu asemăn parfumul ce cotropea acest loc închis cu acea frământare pe care ţi-o dă păcatul nepocăit. De câte ori n-a dat târcoale teama de a adormi pentru ca nu cumva, în somn, aerul otrăvit al conştiinţei să ne asfixieze? De câte ori nu ne-am eliberat deşertându-ne sufletul la spovedanie pentru ca, desigur, altă dată, să păţim la fel? Dar măcar, deschizând larg ferestrele pentru o viaţă nouă, cu văzduh curat, am promis că aşa ne vom păstra pentru totdeauna. Mereu acest promis "totdeauna" de care uităm la prima ispită mult prea parfumată.