 |
| Foto: Ilinca Petre |
Criticii literari îl consideră pe Paul Aretzu un poet
religios, însă el însuşi crede că mai potrivit ar fi să se spună că este un
poet creştin sau, mai bine, ortodox. Încearcă şi reuşeşte prin poezia sa
„eliberarea de trupul limbii, atingerea cu sticilirea transcendentului”.
Daniela Şontică: Domnule Paul Aretzu, poezia dumneavoastră, deşi are
trimiteri biblice directe sau subtile, este o poezie în adevăratul sens al
cuvântului. V-a incomodat vreodată etichetarea de „poet religios”?
Paul Artezu: Orice etichetare critică este, de fapt, o
încercare de a defini şi de a explica ceva. Încadrarea, sistematica sunt forme
ale cunoaşterii, necesare (e adevărat, mai degrabă statistice, exterioare).
Faptul că sunt considerat poet religios
nu mă incomodează în niciun fel, ba, dimpotrivă, mă onorează, mai ales că
titlul acesta mi l-a dat un reputat critic pe care îl preţuiesc în mod special,
Gheorghe Grigurcu. Cred, însă, că mai potrivită ar fi sintagma de poet creştin
sau chiar ortodox. Poet religios este un termen prea vast şi imprecis. Calitatea
de autor religios nu convinge, de regulă, istoricii literari, care o consideră
mai mult o referire de ordin tematic sau care îşi declină competenţa în acest
domeniu, cu toate că numeroase arhetipuri literare aparţin sacrului (după cum ştim
de la Mircea Eliade). În perioada comunistă, de unde provine şi formaţia
ateistă a multor literaţi de azi, s-a dat o importanţă disproporţionată
cronicarilor, impunându-se imaginea unui Ev Mediu întunecat, criminal, odios.
S-a vorbit prea puţin despre credinţa acelei epoci, despre tradiţia monahală,
despre ctitorirea de biserici, despre începuturile poeziei (Coresi, Dosoftei –
traducători ai Psaltirii), despre
consolidarea limbii (Biblia de la
Bucureşti), despre retorica sacră (Varlaam, Antim Ivireanul), despre
traducerile filocalice (Paisie Velicicovschi).
Este adevărat că există o
abundentă producţie literară religioasă, de tip formal, folosindu-se de scene
biblice cunoscute, reluând parabole, recurgând la un limbaj de biserică, având
o funcţie predominant didactică. Totodată, există o literatură, religioasă în
spirit, conţinând transcendenţă, lipsită de retorică, de formalism, plină de
însufleţire duhovnicească şi teologie, căutând să exprime autenticitatea
divinului. Origen este printre primii care face distincţie între sensul literal
şi cel alegoric al textului Bibliei, cel
dintâi fiind conjunctural, istoric, cel de-al doilea fiind simbolic, menit să
salveze demnitatea Sfintei Scripturi,
şi având două stepene (trepte), una morală şi alta spirituală. Se reprezenta,
astfel, parcursul de la trup la suflet şi la spirit.
Încerc, în poezia mea, pe cât îmi
stă în putinţă, eliberarea de trupul limbii, atingerea cu sticlirea
transcendentului (fără a întrerupe legătura cu latura fragilă a omenescului).
Poezia religioasă (aici nu vorbesc despre poezia liturgică, a imnologilor) ar
trebui să urmeze modelul teandric, al naturii duble a lui Hristos, să pornească
de la chip şi să parcurgă calea ascetică
şi mistică, până la întunericul iubirii
sau întunericul supraluminos. Este
vorba, desigur, despre un scenariu ideal. Nu-l ating decât cei înduhovniciţi,
scriitorii bisericeşti sau sfinţii (care, din smerenie, aleg forma tăcerii,
convorbind în sine cu Dumnezeu).
Criticii şi istoricii literari de
azi, unii lipsiţi, din păcate, de cultură religioasă, refuză, de la bun
început, o astfel de literatură, limitând domeniul esteticului numai la
realitatea profană. Or, Dumnezeu este, prin caracterul Său abstract absolut,
prin consubstanţialitatea Sa treimică, Frumuseţea Frumuseţilor, de neînchipuit.
Putem avea acces la estetica sacră, prin icoană, prin rugăciune şi, îndrăznesc
să cred, chiar prin poezie. Paul Evdokimov vorbeşte despre arta epifanică. Nicolai Berdiaev consideră că, prin efortul de
sublimare a realităţii şi prin contemplaţie, arta este cathartică, mântuitoare.
De altfel, Biblia a dat naştere celei
mai mari părţi a culturii lumii.
Credeţi că avem o poezie de factură religioasă autentică
şi de calitate în literatura română a zilelor noastre?
Cred că avem o poezie religioasă
autentică şi valoroasă, nu numai în literatura de azi, ci de-a lungul întregii
sale istorii. O dovadă o reprezintă antologia alcătuită de Magda şi Petru
Ursache, Duh şi Slovă (2002). La fel,
cea alcătuită de Părintele Ioan Petraş, Adânc
pe adânc, sacerdoţiu liric (2006), având ca subiect preoţi poeţi. Se pot
contura câteva momente de vârf, în evoluţia poeziei de inspiraţie religioasă,
precum şi câteva nume reprezentative. Începuturile literaturii stau, cu
siguranţă, sub semnul religiosului. Romanticii au fost încercaţi de atitudini
contradictorii. Totuşi, Eminescu a fost un religios adevărat. Coşbuc, Goga au
adăugat dimensiunea etnicistă, autohtonistă. În perioada interbelică, s-a configurat
o direcţie tradiţionalist-ortodoxistă, cu un program estetico-ideologic, având
suportul unei reviste prestigioase şi al unui cenaclu. Nichifor Crainic
susţinea cu toată determinarea: „pământ naţional pentru fiecare popor şi cer
creştin pentru toţi laolaltă”. A fost acompaniat de Vasile Voiculescu, Ion
Pillat, Radu Gyr, Sandu Tudor, Pan M. Vizirescu, Valeriu Anania. Lucian Blaga,
care a provocat o reacţie severă Părintelui Dumitru Stăniloe, a fost atras de
viziunea mitică asupra lumii. Tudor Arghezi, un cârcotaş al credinţei, vrea
să-şi rezolve anxietăţile, interpelând divinitatea. O uimitoare mişcare de
rezistenţă spirituală, în calea agresivităţii comuniste, a reprezentat-o Rugul Aprins, de la Mânăstirea Antim,
iniţiată de Daniil Sandu Tudor, imnograf târziu, cu vocaţie mistică. Au luat
parte: Ion Marin Sadoveanu, Mircea Vulcănescu, Tudor Vianu, Vasile Voiculescu,
Mihail Avramescu, Andrei Scrima, Dumitru Stăniloae, Constantin Noica, Ioan Gh.
Savin, Alexandru Mironescu, Octav Onicescu, I. D. Ştefănescu, dar şi părinţii
din comunitatea monahală, Sofian Boghiu, Benedict Ghiuş, Arsenie Papacioc,
Petroniu Tănase...
Intrată în eclipsă totală, în
perioada realismului socialist, literatura de inspiraţie religioasă va cunoaşte
un reviriment la neomodernişti (generaţia şaizecistă). Un fervent a fost Ioan
Alexandru. Accente religioase (mai discrete, uneori indirecte) apar şi la
Nichita Stănescu, Constanţa Buzea, Ana Blandiana, Dan Laurenţiu, Mircea
Ciobanu, Ileana Mălăncioiu, Cezar Ivănescu, Miron Kiropol, Sorin Mărculescu,
Daniel Turcea, Adrian Popescu. Ultimii doi sunt reprezentativi: Daniel Turcea
se converteşte şi trăieşte mistic, Adrian Popescu este un contemplativ, alegându-şi
regiunea Sfântului Francisc, Umbria,
drept Paradis.
La generaţia optzecistă, atenţia
s-a îndreptat, în special, spre scriitură, spre înnoiri tehnice. Au, însă,
atracţie pentru sacru Ion Mircea, Nichita Danilov, Dan Damaschin, Gabriel
Chifu, Constantin Hrehor, Marian Drăghici, Nicolae Ionel, Adrian Alui Gheorghe,
Ioan Pintea, Ioan Petraş. Lista s-ar putea continua considerabil.
În momentul de faţă, dispărând
cenzura şi presiunea ideologică, poezia religioasă s-a disipat, s-a
reconvertit. Ea există, în forme variate, dar nu mai este focalizată. În fond,
fiecare scriitor face exerciţiul dumnezeiesc al creaţiei, iar în frumos
locuieşte Duhul Sfânt.
Care dintre cărţile dvs. vă dă cel mai mult sentimentul
de împlinire?
Sentimentul de împlinire nu l-am
avut decât în foarte rare momente ale existenţei. Cărţile, în sine, nu-mi dau
această stare. Simt, în schimb, o mare bucurie în momentul scrisului. Când am redactat
Cartea Psalmilor, citind mult din Biblie, din Părinţi, din Vieţile Sfinţilor, din cărţile liturgice
(Triod, Octoih, Penticostar, Mineie), din Pateric, din Proloage şi
din altele, am fost desprins de lume, şi chiar de timp. Împlinire simţi când te
îndumnezeieşti. Numai sfinţii au această trăire, această limpezire şi
liniştire.
După căderea comunismului, v-aţi întrebat care ar fi fost
universul dvs liric şi felul în care aţi fi scris? Cu siguranţă n-aţi mai fi scris
„Cartea Psalmilor (semne de iubire)”...
A fost o perioadă în care aproape
renunţasem la scris. În comunism, noţiunile de scriitor, de poezie erau aproape
un nonsens. Puteai scrie onest pentru tine, dar nu pentru ceilalţi. Riscul era
al disocierii personalităţii, al ascunderii faţă de conştiinţa ta. Conjunctura
istorică, politică are o influenţă determinantă asupra indivizilor. Şi cea de
acum îşi pune amprenta asupra noastră, mai puţin vizibil, mai puţin sesizabil.
Credinţa nu poate fi, însă, schimbată de factori exteriori. Avem exemplul
martirilor.
Reuşiţi să trăiţi din scris?
Într-un fel, trăiesc din scris,
pentru că a devenit pentru mine o a doua natură. Mai corect spus: trăiesc din
citit şi din scris. Este vorba de existenţă spirituală. Altfel, din punct de
vedere material, de pe urma scrisului trăiesc numai câţiva funcţionari,
angajaţi ai instituţiilor scriitoriceşti, şi câţiva autori cărora li s-a făcut
o publicitate exagerată şi, cred, nesănătoasă (bazată pe tehnici de
manipulare); argumentul corect ar trebui să fie cărţile. Atâta vreme cât nu se
mai citeşte (decât sporadic şi nesemnificativ), notorietatea este una indusă,
ireală. Sunt mulţi oameni care au opţiuni entuziaste pentru scriitori de care
au auzit, dar pe care nu i-au citit.
Cum putem convinge tinerii de azi că poezia merită să fie
citită şi că, în general, este bine să citească literatură?
Împlinirea, de care aminteam mai
devreme, înseamnă a avea integralitate umană. Or, ontologic, omul este fiinţă
religioasă, fiinţă culturală, fiinţă raţională, întrunite. Existenţa nu are
altă motivaţie, decât a-L cunoaşte pe Dumnezeu, direct sau prin creaţie. Optând
pentru rău, pentru plăceri, pentru trândăvie, ne ratăm şansa existenţială, nu
ne împlinim, rămânem fragmente de oameni (numai trupeşti). După fiecare zi a
Genezei, Dumnezeu a constatat că lumea este frumoasă. Întreaga creaţie este
poetică, având transcendenţă. Este condiţia metaforei de a face legătura între
aici şi dincolo. Cunoaşterea apofatică este tot de tip poetic, bazându-se pe
vizibil şi nevizibil. Locuim într-o lume poetică, ne hrănim nu numai cu pâine,
ci „cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Deut. 8,3). Trăim într-o
lume a Cuvântului, în care poezia trebuie să fie regulă a împlinirii.
Interviu
publicat în „Lumina literară şi artistică”, supliment lunar al Ziarului Lumina
/ aprilie 2014.
