N-o să
uit prea curând
acel început
de vară,
acea duminică
a străzilor
înguste
asediate de vânzători
ambulanți
de cireșe,
văsusem copii cu fețe
transfigurate
de promisiunea unei vacanțe
nesfârșite,
eu însămi trăiam
sentimentul unei iminente plutiri,
nu știu cum se făcuse
dar reușeam
să
levitez
la nivelul
cuiburilor.
Si totuși
neconsolată m-a găsit
acel bocet ivit din cimitir
Daniel,
Daniel, unde te-ai dus…
Orice moarte e mai tragică
vara,
am apucat să
gândesc
și
am căzut
la rădăcina
copacilor.
Poezia mă
pedepsea
ori profeția
se întorcea
împotrivă-mi,
transformându-mi
cordul într-o
cireașă
pe care iubirea o scuipa cu sâmbure
cu tot.
