joi, 30 iulie 2009

Doi ani de la trecerea la cele vesnice a Patriarhului Teoctist

Astăzi se împlinesc doi ani de când a plecat la Domnul vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist Arapasu. Dumnezeu sa-l odihnească în lumina şi bucuriile cele veşnice.

Am scris atunci un text de suflet in Editia de colectie a Jurnalului National:

Binecuvântarea

L-a cunoscut pe Dumnezeu din braţele surorii sale Ileana. Cănd povestea despre aceasta, ochii ii erau umeziţi de lacrimi. Aşa a mers prima dată la biserică. Era la ceas de vecernie, clopotele sunau, iar Soarele arunca o ultimă strălucire peste turlele din curtea Voronei cănd adolescentul Toader a pus primul pas peste linia de sosire. Pentru că atunci cănd şi-a dat seama ce inseamnă să laşi toate pentru Hristos, a lăsat părinţi şi fraţi şi a alergat peste dealuri, peste coline şi izvoare, spre locul unde văzuse in zarea indepărtată turlele schitului. Nu ştia drumul. "Mi-am pus semn in minte unde să ajung", zicea despre ziua cănd a plecat la mănăstire. Şi a mers aşa, ca un erou de poveste, trecănd fiecare colină, coborănd fiecare vale, lăsănd in urmă lumea cu plăcerile ei, avănd in minte numai semnul acela pe care parcă scria "intrarea in rai e pe aici". A avut in viaţă parte de bune şi rele, ca orice om.

Cei mai mulţi dintre credincioşii de rând işi iubeau patriarhul. Abia aşteptau să il atingă, să le vorbească după slujbe. Iar dacă pentru copilul Toader a ajunge patriarh era o demnitate potrivită pentru oricine altcineva dar nu pentru el, pentru copilul Daniela, a sta faţă in faţă cu patriarhul şi a-i lua un interviu era un vis de neimaginat. Dar cănd trebuie să se intămple ceva, dealurile copilăriei cuiva pot semăna cu dealurile celorlalte copilării. Şi acum mai simt pe creştetul meu căldura palmelor sale in semn de binecuvântare.

"Ai vrut să dai foc la comunism cu Rugul tău aprins!"

Cu o biografie ce stă sub semnul bogăţiei şi tăriei sufleteşti, părintele Daniil Sandu Tudor se revelează tot mai mult generaţiilor de după căderea comunismului drept un adevărat sfânt.

Părintele Daniil de la Rarău este unul dintre măr­tu­risitorii credinţei în închisorile comuniste şi în acelaşi timp un mucenic prin moartea surveni­tă în urma torturii. A trecut de trei ori prin temniţe, unde a şi murit. Pe fişa medicală cauza morţii este tre­cu­tă simplu: hemoragie cerebrală. Se omitea însă ca­u­­za hemoragiei, adică bătăile şi chinurile la care fuse­se supus. Poate cel mai important lucru pe care l-a fă­cut, şi a făcut destule pe tărâmul credinţei, a fost for­marea grupului spiritual Rugul Aprins care a func­ţi­o­nat la mănăstirea Antim. Intelectualii care se întâlneau la Rugul Aprins îşi propuneau să regăsească a­de­vărata trăire a ortodoxiei prin meditarea asupra scri­e­rilor Sfinţilor Părinţi şi practicarea rugăciunii ini­mii.

Părintele Daniil Sandu Tudor a văzut lumina zilei la 22 decembrie 1896, la Bucureşti, în casa soţilor Sofia şi Alexandru Teodorescu. Clasele primare le-a urmat la Bucureşti, iar studiile liceale la Ploieşti, unde tatăl său a fost numit preşedinte al Curţii de Apel. În ultimul an de liceu, Sandu Tudor a fost mobilizat, iar în 1916 concentrat pe front, unde a primit gradul de sublocotenent. După război a studiat pictura la Aca­demia de Arte Frumoase, iar între anii 1922-1924, îmbarcându-se pe vasul Dobrogea, ca ofiţer asistent, a navigat pe mările şi oceanele lumii. Potolindu-şi spiritul de aventură, a revenit la Bucureşti unde şi-a continuat studiile, apoi a predat la şcoala din comuna Pogoanele.

Începând cu 1925 a avut o bogată activitate lite­rară, pimul volum de versuri publicându-l sub titlul "Comornic". S-a lansat cu aplomb şi în jurnalism, fiind colaborator al revistelor Gândirea, Convorbiri literare, Cuvântul artistic, Familia, Contemporanul. Ca jurnalist a avut un condei tăios, pamfletele sale fiind usturătoare. Este vremea când se apropie şi de lite­ratura mistică. În 1927 a compus Acatistul Sfântului Cuvios Dimitrie Basarabov. Cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a început o rodnică activitate în plan teolo­gic: a fost numit subdirector al Institutului de Teologie din Chişinău, unde era decan la Gala Galaction, apoi secretar al Oficiului universitar la Universitatea Bucureşti.

În 1929, l-a intrigat foarte mult faptul că o ziaristă franceză a scris câteva articole defăimătoare la adresa călugărilor din Sfântul Munte Athos, minţind că a vizitat Sfântul Munte, travestită în bărbat. Curios ca orice ziarist, Sandu Tudor s-a hotărât să viziteze Sfântul Munte. Trăirile pe care le-a avut în Athos au făcut din el alt om. Această vizită, precum şi două întâmplări de mai târziu aveau să îl marcheze în mod deosebit. Una dintre miraculoasele situaţii în care s-a aflat a fost o tentativă de asasinat în timpul celui de al doilea război mondial, în Ucraina, când un plutonier a încercat să-l ucidă cu o rafală de pistol automat, în timp ce dormea. Dumnezeu i-a dat prin gând să se mute din patul în care dormea de obicei, cu câteva minute înainte de a porni rafala. Altă dată, a scăpat cu viaţă dintr-un accident aviatic pe care-l descrie el însuşi astfel: "Într-o zi, pe când zburam, m-am îndreptat spre pista de aterizare, angajându-mă într-o vrilă din care nu am putut redresa aparatul. Văzând că avioneta se prăbuşeşte, am strigat către Dumnezeu: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!». (...) Avioneta, în cădere s-a zdrobit de pământ. A fost o mare minune dumnezeiască că am scăpat cu viaţă. Mi-am muşcat doar buza de jos în timpul accidentului". În anul 1930 editează revista săptămânală Floarea de foc, care va apărea până în anul 1936, iar în 1933 scoate cotidia­nul Credinţa - ziar independent de luptă politică şi spi­rituală - care va fi ulterior interzis de Guvernul Goga.

ÎNCHISORILE LUI SANDU TUDOR

În 1939 a fost concentrat şi dus pe frontul de est, iar un an mai târziu s-a întors şi a fost numit profesor la o şcoală de motomecanizare. În 1942 a fost arestat şi dus în lagărul de la Târgu Jiu, considerându-se că are convingeri de stânga. A fost eliberat, la cererea unităţii în care lucrase, dar a rămas sub arme până la sfârşitul războiului. În 1945, convins tot mai mult că drumul prin viaţă trebuie să fie unul care să îl apropie mai mult de Dumnezeu decât de deşertăciunile trecătoare, a vân­dut tot ce avea, iar cu banii obţinuţi a contribuit la refacerea mănăstirii Antim, unde a şi intrat ca frate în acelaşi an. În 1950 a început calvarul ares­tărilor ce­lor acuzaţi de fascism. Părintele Aghaton, după numele de călugăr, a fost şi el arestat şi dus în mai multe în­chi­­sori, dar cel mai mult la Canal unde erau extermi­na­ţi intelectualii ţării. A fost condamnat 5 ani, dar nu i-a executat pe toţi, după eliberare s-a retras la mă­năstirea Sihăstria-Neamţ, unde a fost hirotonit schim­nic de părintele Cleopa Ilie sub numele de părintele Da­niil, apoi a fost numit stareţ la mănăstirea Rarău.

A fost arestat împreună cu alte 15 persoane care au format lotul "Teodorescu Alex. Şi alţii". Lotul "Teodorescu Alex. Şi alţii" se referă la toţi cei care au frecventat grupul Rugul Aprins, în frunte cu el, după numele civil, Alexandru Teodorescu. Toţi au fost arestaţi în noaptea de 13-14 iulie 1958. În acea noapte, părintele Daniil se afla în casa prietenului său Alexandru Mironescu. Plecase de la Rarău, pentru că fusese înştiinţat de Dumnezeu că va fi arestat. Şi-a luat rămas bun de la monahi, cerându-le iertare şi spu­nându-le că nu doreşte să-i implice în nici un fel.

Dosarul are 10 volume. Acei "şi alţii" sunt, după numele trecute în registre: Făgeţeanu Alexandru-Adrian, Ghiuş Vasile-Benedict, Braga Roman, Boghiu Serghie-Sofian, Dubneac Felix, Papacioc Anghel-Arsenie, Mironescu Alexandru, Vasâi Gheorghe, Mironescu Şerban, Rădulescu Nicolae, Pistol Grigore Dan, Dabija Gheorghe, Voiculescu Vasile, Stăniloae Du­mitru, Mihailescu Emanoil. După cum se vede, nume grele ale duhovniciei şi culturii româneşti.

Ca lider al grupului, părintele Daniil Sandu Tudor a fost condamnat la 25 ani de temniţă grea şi 10 ani degradare civică, "15 ani detenţiune riguroasă pentru crimă", din toate urmând să execute pedeapsa cea mai grea. A rămas memorabilă replica unui anchetator care i-a spus: "Ai vrut să dai foc la comunism cu Rugul tău Aprins!".

În celula de la Aiud, înfometat, înfrigurat, bătut şi torturat adesea, părintele Daniil a scris ultima variantă a Imnului Acatist al Rugului Aprins al Maicii Domnului. A suferit în temniţă patru ani din ultima condamnare. Despre ororile îndurate acolo este greu de scris, greu şi de citit ce au scris alţii.

Părintele Augustin de la Mănăstirea Aiud oferă o importantă mărturie despre sfinţenia celui care ar putea fi numit Cuviosul Daniil Mărturisitorul:
"Părintele Daniil a fost băgat într-o iarnă la celula numită Alba sau Frigider, cum i se mai spunea, la temperatura de -30º Celsius. Era o celulă fără geamuri, cu fecale şi rână peste tot, fiindcă acolo erau băgaţi cei care trebuiau să moară - practic erau condamnaţi la moarte prin frig. Erau îmbrăcaţi foarte sumar şi erau lăsaşi acolo cu foarte-foarte puţină mâncare atât înainte de a intra în celula respectivă, cât şi după ce au intrat în celulă. Şi părintele a fost băgat cu un medic, un foarte bun prieten de-al părintelui. După ce au fost băgaţi amândoi în celulă de trei gardieni, părintele Daniil s-a aruncat imediat pe burtă, cu mâinile întinse în semnul Sfintei Cruci, cu faţa în toată mizeria de acolo şi i-a spus doctorului: Pune-te pe mine! Doctorul s-a aşezat cu spatele pe spatele lui în aceeaşi poziţie de Sfântă Cruce, iar după ce s-a aşezat i-a spus aşa: Doctore, nu mai spui nimic alt­ceva decât numai atât: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul. Şi medicul spunea că în momentul când a început părintele Daniil rugăciunea, a intrat o lumină orbitor de strălucitoare în toată celula şi din clipa respectivă a pierdut noţiunea timpului. După ceva vreme, au fost bruscaţi de gardienii care au intrat în celulă, i-au ridicat de jos, şi după aceea au aflat că au rezistat acolo 8 zile, fără apă, fără mâncare, fără somn, fără nimic de îmbrăcat, la -30° Celsius. Torţionarii când au intrat acolo şi când au pus mâna pe părintele Daniil era mai fierbinte decât atunci când l-au adus în celulă, iar în jurul lui totul se topise". (Fragment din documentarul lui Rafael Udrişte, TVR, la 11 octombrie 2008).

La 17 noiembrie 1962 sufletul lui se înălţa la cer, părăsind iadul Aiudului. Părintele Roman Braga, condamnat şi el în lotul Rugul Aprins, mărturisea undeva că "părintele Daniil a murit la Zarca de la Aiud după patru ani de torturi şi bătăi, fiind printre puţinii deţinuti care au purtat lanţuri pe toată durata detenţiei". Oficial, vina era "activitate mistică duşmănoasă" împotriva clasei muncitoare. Iar vina nescrisă a fost credinţa în Dumnezeu.

luni, 20 iulie 2009

Valeriu Gafencu, chipul jertfei pentru Hristos



„Comunismul a umplut cerul de sfinţi!", spunea părintele Arsenie Papacioc. Dar românii nu i-au trecut încă în calendar, sfinţii temniţelor. În timp ce Rusia a canonizat peste 1.000 de noi martiri ai perioadei comuniste, în frunte cu ţarul Nicolae şi familia sa exterminată de comunişti, noi aşteptăm.




Biserica Ortodoxă Română este mai prudentă în a declara sfinţi, lăsând vremea să arate roadele sfinţeniei acestora. Încet-încet, dincolo de prudenţa eclesială, începe să se manifeste în popor cultul martirilor pentru Hristos din închisorile comuniste. Se fac pelerinaje la locurile unde ei au îndurat o viaţă de chin omenesc, dar plină de dragoste creştină faţă de colegii lor şi faţă de torţionarii lor. Se pictează icoanele lor, se scriu cărţi despre vieţile lor. Există acatistul Sfântului Nou Mucenic Valeriu (Gafencu), dar şi unul al tuturor martirilor din comunism, s-au pictat icoane ale sfinţilor din închisorile comuniste.

La Râpa Robilor de la Aiud, unde erau îngropaţi la comun deţinuţii care îşi dădeau duhul în bătăi şi alte chinuri, s-a ridicat o mănăstire spre pomenirea lor. Osemintele deshumate au fost aşezate într-un osuar al mănăstirii, dar încă nu sunt cinstiţi cu slujbe, nu sunt în racle, pentru că trebuie recunoscut oficial cultul lor. Aceste rămăşite pământeşti au început să facă miracole.

Nu există carte de memorii ale temniţelor comuniste care să nu îl amintească pe Valeriu Gafencu. Cel care a lansat despre el sintagma „sfântul închisorilor" a fost părintele Nicolae Steinhardt, în „Jurnalul fericirii", părintele de la Rohia fiind şi el unul dintre pătimitorii de atunci. Preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa, închis în mai multe rânduri de comunişti, spunea că „nu avem alt sfânt mai mare decât Valeriu Gafencu".

ÎPS Bartolomeu Anania afirma că Valeriu era un trăitor „pe cele mai înalte culmi ale spiritualităţii creştine, stâlp al rezistenţei spirituale româneşti din timpul opresiunii comuniste".

Avea 20 de ani în 1941, când a fost arestat şi con­damnat la 25 de ani de temniţă pentru vina de fi avut legături cu Frăţiile de Cruce. Valeriu venea din Basarabia, născut în comuna Sângerei, judeţul Băl­ţi. Tatăl său fusese deputat în Sfatul ţării şi vo­ta­se Unirea Basarabiei cu România în 1918, iar la ocu­pa­rea Basarabiei de ruşi, şi-a adus familia în Ro­mânia, iar el s-a întors la Chişinău, din patriotism. A fost deportat în Siberia, unde a murit după un an.

Valeriu a absolvit liceul în Chişinău, apoi a devenit student în Drept la Iaşi. În acei ani de frământări, când din Occident venea spectrul războiului, iar din Răsărit ameninţa comunismul, tineretul căuta şi alte soluţii. Aşa s-a născut organizaţia Frăţiile de Cruce, care se ocupa de educaţia creştină şi naţională a elevilor şi tinerilor. Valeriu era unul dintre cei care aderaseră la aceasta.

Ioan Ianolide, care l-a cunoscut foarte bine, scrie despre Gafencu: „El avea o orientare şi atitudine, dar nu făcea propriu-zis politică. Nu a ocupat niciodată o funcţie publică. Guvernanţii de atunci nu s-au obosit să se intereseze de problemele ce-l frământau (...). În 1941 a început războiul germano-sovietic, cu participarea românilor. A fost dată o lege severă care condamna orice activitate subversivă. Valeriu a fost arestat împreună cu un grup de tineri elevi din Iaşi şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Nu era acuzat decât de educaţia morală şi naţională pe care o susţinea; prin urmare s-a simţit liber de orice vinovăţie. În ianuarie 1942 a fost adus la Penitenciarul Aiud, cu lanţuri la mâini şi la picioare, pentru a executa nemiloasa pedeapsă".

În închisoare, Valeriu s-a dedicat cu totul vieţii religioase, a avut lecturi teologice, a făcut cercetări ale spiritualităţii ortodoxe româneşti, s-a adâncit în rugăciune. În regimul antonescian, în temniţa de la Aiud erau condiţii ceva mai lejere, întemniţaţii aveau voie să meargă la capela închisorii duminica. Aşa se face că s-a creat acolo o adevărată „lavră" monahală. Dacă înainte de a intra în închisoare

Valeriu Gafencu era un om credincios, în detenţie a devenit un adevărat trăitor al ortodoxiei. Era atât de preocupat de starea sa lăuntrică, încât pe mulţi îi şoca.

Programul zilnic al lui Valeriu Gafencu era cam acesta: „Noaptea citea Paraclisul Maicii Domnului, iar ziua acatiste. Mergea regulat la slujbe, se spovedea smerit, se cumineca cu bucurie. Respecta preoţii, deşi n-a găsit un duhovnic pe potriva dimensiunilor sufletului său. Îi plăcea să cânte rugăciuni şi psalmi. Bătea metanii, în funcţie de starea fizică. Liniştea era deplină, izolarea de lume aproape totală, deci condiţii prielnice lucrării duhovniceşti", povesteşte Ianolide.


Viaţa „călugărească" de la Galda

În 1943, Valeriu a fost izolat în „zarcă" - o secţie specială unde deţinuţii erau obligaţi să stea de la ora 5:00 dimineaţa la 10:00 seara în picioare sau pe marginea patului, chiar dacă erau bolnavi. Nu aveau asistenţă medicală, era întuneric, iar raţia de lemne: trei surcele. Gh. Andreica în memoriile sale despe Aiud îşi amintea: „Dimineaţa lichidul din tinetă avea un strat de gheaţă".

În 1945-1946 au fost aduşi la Aiud şi „criminalii de război".
Chiar dacă aceştia nu erau nişte creştini trăitori, Valeriu a început să le vorbească despre Dumnezeu, să mediteze asupra rugăciunii Tatăl Nostru şi asupra altor teme creştine. „Am cunoscut atunci în Aiud toată elita militară, politică şi culturală care a reprezentat România în războiul contra URSS", scria Ianolide. Un bătrân ofiţer avea să vină peste trei ani să îi mulţumească lui Valeriu pentru că i-a deschis ochii spre credinţă.

Din destăinuirile lui Ianolide mai aflăm:
„În 1946-1947 am fost duşi să muncim la Galda, la o vie, bucurându-ne de un regim de lagăr, deci cu oa­re­care libertate. Munca era epuizantă, mâncarea in­su­ficientă. Ţara se socializa. Valeriu muncea şi se ruga. Muncea şi cânta. Muncea şi-L slăvea pe Dum­ne­zeu (...). Îl văd pe Valeriu la Galda, seara pe dea­luri, cântând, culegând flori, unind albastrul ochilor săi cu albastrul cerurilor. Îl văd ziua şi noaptea îngenuncheat în bisericuţă, rugându-se ră­pit în duh, cu mâinile împreunate precum copiii, cu ochii strălucind de bucurie. Îl văd dăruindu-şi bucata de pâine unuia mai slab ca el. Îl văd jucându-se cu copiii şi încercând să fie ca ei. Îl văd adâncit în si­ne, pregătindu-se de spovedanie. Îl văd strălucind de bucurie după ce s-a împărtăşit. Îl aud vorbind cu în­sufleţire tuturor celor care căutau cuvântul lui Dum­­nezeu".

În 1948, un politruc sovietic a venit să-l ducă în URSS pe Valeriu cu pretextul că acesta este originar din Basarabia, dar el a răspuns că ade­vă­­­­rata libertate a lui este în suflet.

Valeriu a fost dus din nou la Aiud, apoi mutat la Piteşti, unde elita studenţimii româneşti urma să fie „reeducată". În timpul anchetelor spunea senin că este creştin şi că nu există mântuire fără Hristos.

Valeriu reuşise să salveze la primele percheziţii o Biblie. A desfăcut-o în fascicule şi a înmânat pe căi riscante câte unul pentru mai multe celule, iar deţinuţii au memorat toată Scriptura, iar când supraveghetorii au căutat sub saltele şi au luat tot ce au găsit, ei aveau totul în minte şi în suflet.

În toamna lui 1949, Valeriu Gafencu a avut o primă criză de hemoptizie cauzată de un TBC pulmonar şi a căzut la pat. A fost dus la Spitalul-penitenciar Văcăreşti, apoi la Târgu-Ocna.
În mărturiile consemnate de monahul Moise de la Mănăstirea Oaşa (Alba), în cartea „Sfântul închisorilor", găsim un episod vrednic de Vieţile Sfinţilor. Dacă era numai această întâmplare, şi Valeriu Gafencu tot ar fi fost un sfânt.

Valeriu Gafencu şi-a dăruit medicamentele care l-ar fi salvat unui evreu. Familia îi trimisese lui Leonida Stratan, un coleg de detenţie, streptomicina salvatoare şi de care ar fi avut nevoie toţi cei de acolo. Acesta se mai însănătoşise puţin şi a hotărât să i-o dea lui Valeriu. La rândul lui, deşi bolnav, el a dat-o lui Richard Wurmbrand, care era plin de puroi şi de caverne în plămâni. Acesta s-a salvat, fiind atât de emoţionat de gestul colegului pe moarte, încât ar fi vrut să treacă la ortodoxie, dar până la urmă a renunţat. A povestit însă în scris despre fapta salvatorului său, pe care îl consideră un sfânt.

Valeriu i-a povestit lui Ianolide că i s-a arătat Maica Domnului şi i-a spus că ea este dragostea lui şi să aibă credinţă tare în Hristos Domnul. Valeriu s-a stins în pace, cu deplină nădejde în Hristos, iertându-i pe toţi. Şi-a cunoscut sfârşitul cu două săptămâni înainte.

Grăitoare pentru întreaga lui viaţă sunt ultimele cuvinte: „În primul rând, gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmaţi, să-L slăviţi şi să-L slujiţi. Sunt fericit că mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea, o misiune sfântă. În măsura în care voi putea, de acolo de unde mă voi afla mă voi ruga pentru voi şi voi fi alături de voi. (...) Ateismul va fi învins, dar fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit!".

A fost îngropat cu o cruciuliţă de argint în gură, cum i-a fost dorinţa, pentru a fi recunoscut vreodată când îl vor dezgropa. Deocamdată, trupul lui zace neştiut într-o groapă comună la Târgu-Ocna.
Valeriu Gafencu a plecat la Domnul la 18 februarie 1952. Sperăm să îl putem chema în rugăciuni drept Sfântul Mucenic Valeriu.


Notă: Publicat în Jurnalul Naţional, acesta este primul articol din noua mea rubrică Sfinţii închisorilor.

marți, 7 iulie 2009

Manuela Golescu, o voce pentru poemele scrise de Zorica Laţcu Teodosia

Voce în slujba frumosului


Iubitorii de poezie religioasă au parte de o reală bucurie prin editarea CD-ului "Luminile iubirii" în rostirea Manuelei Golescu.

Frumoasa actriţă nu este la prima acţiune de acest gen, CD-ul fiind continuarea celui intitulat "Te port în mine", după titlul unui poem al aceleiaşi poetei Zorica Latcu.

Faptul că Manuela Golescu, frumoasa şi talentata actriţă şi realizatoare de televiziune, este atrasă de poezia religioasă trădează de fapt apropierea sa de valorile creştinismului şi chiar credincioşia sa. Nu putem decât să ne bucurăm de acest "dar de suflet", cum îl numeşte ea pe coperta interioară a CD-ului. Şi cum am putea să nu ne bucurăm, când auzim rostirea unor versuri ca acestea, absolut superbe, închinate Maicii Sfinte: "Bucură-te, leagăn alb de iasomie,/ Către care-n roiuri fluturii coboară,/ Bucură-te, raza stelei din vecie,/ Bucură-te, Maică pururea Fecioară,/ Dulcea mea Marie". (Filă din Acatist)

REDESCOPERITE. Selecţia poemelor a fost făcută de marele admirator al versurilor Maicii Teodosia, părintele Teofil de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus. De altfel, părintele este primul care a readus în atenţie scrierile Maicii Teodosia Laţcu imediat după 1989, prin recitarea unor poeme la conferinţele şi întâlnirile cu publicul. Poemele în cauză au fost interzise pe vremea comunismului, iar ieşirea lor din nou la lumină în 1990 a coincis cu plecarea autoarei la cele veşnice.

Pr. Cornel Toma scria pe coperta volumului "Poezii" de Zorica Laţcu Teodosia (Ed. Sophia, 2000): "A asculta poeziile Maicii Teodosia Laţcu înseamnă a înota în lumină, a te îmbăta de fericire, a rămâne uimit în faţa tainei iubirii şi a frumosului divin".

Vocea actriţei este însoţită de acordurile create şi interpretate de Radu Miculiţa la chitară, iar înregistrarea a fost făcută în Izoblue Studio, calitatea fonică fiind ireproşabilă.

În 1997, Manuela Golescu a creat Fundaţia Culturală "Golescu" prin ale cărei proiecte promovează valorile culturale şi spirituale româneşti. Actriţa, care a jucat alături de nume mari ale scenei româneşti, dar şi străine, s-a dedicat în ultimii ani televiziunii, fiind moderatoarea şi realizatorea emisiunii "Extraordinarul de fiecare zi" la Senso TV şi moderatoarea talk-show-lui "Credinţă & Celebritate" la Pax TV. CD-ul "Luminile iubirii" conţine 23 de poeme ale poetei Zorica Laţcu, intrată în monahism sub numele de Teodosia.

CD-ul se găseşte de vânzare la Librăriile Sophia şi la alte centre de carte religioasă.