Insemnarile mele... la pret bun pe net

O informaţie utilă, în caz că doriţi "Însemnări din pridvor": se poate comanda de pe librarie.net la un preţ bun. Cred că e de "vină" black friday cu prelungiri... 

Ce-mi inspiră unele nume proprii

Coralia – pădure mov în bătaia unei harbalete

Sorin – soare oval de dimensiuni variabile

Fabiola –  fiolă cu parfum amar pulverizat în staţia „Angel”

Loredana – o rulotă ce conţine vara un artist flower-power

Silviu – petic de hârtie pe care sunt  imprimatele ultimele zece versuri din „Mistreţul cu colţi de argint”  

Florentin – tabelul lui Mendeleev având colţurile expandate

Roxana – piatră ponce jucându-se de-a cercurile în apă cu un manuscris tibetan

Felix – un joc de cuvinte rezolvat în funcţie de cum pică lumina prin Grota Albastră

Claudiu – o scrisoare aşteptată de la cercul polar

Raluca – o domniţă sensibilă, asta e cert

Radu – clar de semilună peste Bosforul însângerat

Alexandru –  glorie visată de băieţeii cu pistrui  

Adelina – anagrama perfectă, de aceea o eşarfă  

Daniela – Dumnezeu a judecat, omul a crezut, regele a visat.   

  

poeme din "Arlechini"

Câteva poeme din volumul „Arlechini într-o pădure sălbatică”, apărut la Editura Vinea, în 1995.

Atunci

Încă mai poţi fi fericit

dacă te duce pasărea-n aripi.

Rămâne cuvântul pedespind

golul lucrului

beţia plăcerii

de a te şti neştiind

aceleaşi şi aceleaşi

semne

neputincioase semne de semne

ce cad în tine

ca piatra ce sapă

drumul

nespusa piatră ce sapă

pe unde te-ntorci uneori

când iubeşti.

Imposibil

E un aer străin

se simte cum

primul om care va zâmbi

va suferi tot restul vieţii.

De mi-aş fi putut atunci

decoji inima

s-o dau hrană

peştilor mâncaţi la cină

şapte ani la rând

de ascetul fără copilărie!

Acum l-ar speria

cicatricile.

Hemografie

Pe ziduri

insecte mult mai efemere

dau autografe cu sângele meu.

Plictiseală

- Ajută-mă să fac altceva, i-am plâns.

- Mănâncă-ţi lacrimile.

- Nu mai am, i-am râs.

- Vinde-ţi râsul.

- Nu sunt ape să-l spăl, i-am zis.

- Înalţă umbra-ţi.

- Scările s-au rupt coborând, i-am strigat.

- Vorbeşte mai încet.

- Nu ne aude nimeni, i-am şoptit.

- Atunci taci.

Şah

Întrebătorul trup

răspunzătorul suflet

pionul alb

pionul negru

regina e pe moarte

regele disperă

nebunul râde

nebunul plânge

campionul nu mai are

timp să-şi bea şampania

stăpânul ordonă stingerea.

Monolog

Savurează totul meticulos

ar putea fi ultimul tău prilej

de a călători.

Soldat

ai uitat

să mai cânţi?

Aşa, mai cu viaţă – cântecul morţii sublim.

Numai în copilărie

am auzit un cântec mai frumos.

Cadenţa, cadenţa!

Hai, aminteşti părul iubitelor în ploaie

şi gleznele cailor nebuni

mai repede soldat să prindem

ora exactă şi fluxul oceanului cosmic.

Chiar crezi că se moare

la cursele de viteza luminii?

Prostii. În vechime

mii şi mii mureau de câte ceva.

Soldaţii nu ascultă poveşti

când sunt în misiune

şi nu obosi ca o aşteptare,

executarea!

Ţi s-au umezit ochii

şi-n loc de urme laşi piramide,

sărmane, cine te crezi...

(...) Ce tot spui acolo

am ajuns - cum nu e nimic dincolo?

Uită-te bine şi fă să fie ceva.

Îşi ordon, ai auzit?

Vrei să spui că nu mai e nimic

în afară de coroana pe care am pierdut-o?

Da, să trăiţi!

O să construiesc imediat nişte scări

din  acest interminabil nimic.

Acum mi-e cel mai bine

Arată ca trecută de 40 de ani, cu riduri multe şi fine în jurul ochilor verzi, cu doar câţiva dinţi în gură, cu hainele largi, de căpătat. Se numeşte Maria şi o văd în fiecare zi în drum spre serviciu şi, din spusele altora, n-ar avea nici 25 de ani. Nu pot să spun că locuieşte undeva, ea n-are casă. O ştiu de câţiva ani, iar la început o vedeam mai mereu tunsă chilug, cu răni mari de pencingine pe ţeasta rotundă, frumoasă. Un fel de Sinead O´Conner în paragină. Da. Viaţa ei este o paragină, noroc că numai noi, cei din jur, ştim asta. Ea nu înţelege mai nimic din propria dramă. Este fericită că îi dai bună ziua şi un ban de pâine sau de cafea.

Lucru rar, nu cere niciodată nimic. Doar dacă o întrebi, îţi poate spune ce nevoi are. Bunul ei simţ este dezarmant. Dacă a mâncat deja în ziua aceea, nu primeşte nimic. Dacă are câţiva bani în buzunar, spune: „Nu am nevoie de nimic azi, mulţumesc!”. A fost internată la psihiatrie, ar fi fost în copilărie violată de mai mulţi bărbaţi şi a rămas aşa, dusă în altă lume. N-are probabil pe nimeni sau nimeni nu mai vrea s-o aibă pe ea în grijă în felul acesta.

Mi-a zis azi că ar vrea doar „o pâinică şi o cafea caldă”. Unde dormi? Nu ţi-e greu?- am întrebat-o când i-am văzut culcuşul din câteva haine de iarnă instalat lângă un mare bloc din zona Unirii din Bucureşti. „Acum mi-e cel mai bine. Cum să-mi fie greu?” – mi-a spus mirată, accentuând cuvântul „acum”.

N-am rezistat prea mult lângă ea, mirosul de corp nespălat era prea înţepător, recunosc. Nu, eu nu pot s-o ajut decât aşa, superficial, puţin… Ea însă e un remediu pentru tristeţile mele. Într-o zi a strigat după mine: „Te iubesc foarte mult!”…

Mâneci albe

O să fiu o bătrână slăbuţă

şi delicată

cu mâinile friguroase

în mâneci albe de la coate în jos

o să port mereu în braţe

o pisică mare cât un pui de tigru

o să zâmbesc de câte ori o să intri în cameră

o să fiu o bătrână frumoasă

cu părul îmblânzit de mângâierile tale 

şi poate vom muri în aceeaşi zi. 

Unde s-ar naşte vântul

Pretindea 

că în locul de unde vine

s-ar naşte chiar vântul

puterea 

ce răsuceşte cheia fiecărui

sfârşit de lume veche

adică prea departe

n-are rost să ştii mai mult

ţi-a dăruit câteva

fructe mici

pentru îmblânzirea scorpiei

iar ca să n-o întrebi

ce este pe manşeta albă

de unde acel semn

prevestitor

şi-a ţinut mereu 

mâinile încrucişate

n-o să înţelegi

niciodată

rugăciunile ei

asta este foarte clar.