Am fost la concertul lui Vitas. Daca nu stiti cine este aflati: este un interpret in voga din Odessa, care are o voce foarte pretioasa si rara, canta atat de subtire, incat deca nu ii vezi fata poti crede ca este femeie. Este contratenor.
Daca stiti acea voce minunata a Divei din filmul "Al cincilea element" aveti o reprezentare prin asemanare a vocii lui Vitas, desi sunt convinsa ca ati cautat deja pe youtube sa-l auziti. In fine.
Voiam sa scriu in ce fel ma-a impresionat pe mine Vitas.
Aparitia lui pe scena costumat in haine star treak m-a cam amuzat in primul rand. A purtat o casca cu niste zabrele fine aurii pe ochi, apoi a aruncat asta si a ramas intr-un fel de roba preoteasca a viitorului, apoi, a aparut in costum de seara cu fir stralucitor, camasa alba, apoi intr-unul cu rosu mult si albastru si paiete, apoi intr-o haina rupta, un palton, din versurile rusesti ale melodiei am inteles doar ca avea rolul unui cersetor. Dintr-o miscare a rams intr-un costum alb impecabil, chiar frumos, elegant de nu se putea. A facut niste piruete si miscari cam lascive si camasa i-a iesit din haina. A urcat pe scena o adoratoare, au cantat impreuna frumos, emotionant, el cam stangaci in gesturi. Se pare ca era emotionat de publicul romanesc care nu prea stia ruseste si a tinut la un moment dat chiar microfonul invers.
Nu asta e baiul. A mai aparut in doua sau trei costumatii, incat vecina mea de scaun a zis: dar suntem al circ?
A venit si maestrul Zamfir cu naiul la invitatia lui Vitas, a fost frumos dar cam nepotrivit. Mai ales ca Vitas era acompaniat de baietii lui - doi chitaristi suparati un batersit si un tip la clape.
Ma intreb de ce atata zgomot langa vocea lui asa de frumoasa cand el, cu un manager bun, cu o indrumare specializata, ar putea ajunge sa incante melomanii de toate gusturile dar mult mai rafinate decat acum! Nu am eu ceva impotriva muzicii moderne, as fi absurda, dar asa imi pare mie ca ar suna bine: vocea lui si o orchestra clasica.
Vitas ar putea canta mai degraba melodii si arii clasice in varinte moderne dar cu intrumentele de acompaniament clasice.
Acum se joaca putin imatur si risipeste darul. Eu asa cred.
joi, 26 februarie 2009
duminică, 22 februarie 2009
PS Calinic
O deosebita cinste imi face Prea Sfintitul Calinic, Episcopul Argesului si Muscelului, mentionand undeva articolul meu despre translarile miraculoase de biserici realizate de domnul inginer Eugeniu Iordachescu. "Ctitor ca un voievod!", cum il numeste PS.
Nu pot decat sa-i multumesc ierarhului si sa sper ca intr-o zi mi-ar putea fi interlocutor pentru un interviu.
iata articolul din revista argeseana
Nu pot decat sa-i multumesc ierarhului si sa sper ca intr-o zi mi-ar putea fi interlocutor pentru un interviu.
iata articolul din revista argeseana
marți, 17 februarie 2009
Editie de colectie Grigore Vieru
Luarea în fiinţă
De prezenţa lui Grigore Vieru m-am împărtăşit şi eu în ultima toamnă a vieţii sale. Îmi spunea atunci ceva care m-a copleşit peste măsură, o întâmplare suprarealistă din vremea când sovieticii închiseseră bisericile din satele basarabene. Era noaptea de Paşte, iar mama lui, Evdochia, a scos afară tăvile cu păşti spre a fi sfinţite în dangătul de clopot românesc care se auzea peste Prut la miezul nopţii. Ce mamă extraordinară trebuie să fi fost sfânta aceasta care ni l-a dat pe cel care nu putea decât să fie poet!
Îmi vine tot mai des în minte acea după-amiază în care l-am auzit vorbind de Basarabia lui cu durerea că nu e şi a noastră, îmi amintesc tot mai mult acea aură creată în jurul chipului său, mai tânăr decât îi era vârsta, şi pe care vedeam adunată toată suferinţa şi bucuria poporului care ni l-a dăruit. Şi m-am mirat în sinea mea că avea ochii albaştri şi părul rarefiat ca al unui copil alintat.
Şi mi se întipăresc tot mai mult în memorie versurile lui pe care, ca mulţi alţii poate, le descopăr şi mai valoroase acum după ce el a murit. „Uşoară, maică, uşoară,/ C-ai putea să mergi călcând / Pe seminţe ce zboară / Între ceruri şi pământ”. Şi nu voi uita niciodată cum Grigore Vieru ne-a spus că nu ne îmbrăţişează ci ne cuprinde. La plecare, şi-a desfăcut uşor coşul pieptului şi ne-a înghiţit în fiinţa lui.
aici putei citi celelalte articole ale editiei cu Grigore Vieru, publicata de Jurnalul National pe 16 februarie 2009
De prezenţa lui Grigore Vieru m-am împărtăşit şi eu în ultima toamnă a vieţii sale. Îmi spunea atunci ceva care m-a copleşit peste măsură, o întâmplare suprarealistă din vremea când sovieticii închiseseră bisericile din satele basarabene. Era noaptea de Paşte, iar mama lui, Evdochia, a scos afară tăvile cu păşti spre a fi sfinţite în dangătul de clopot românesc care se auzea peste Prut la miezul nopţii. Ce mamă extraordinară trebuie să fi fost sfânta aceasta care ni l-a dat pe cel care nu putea decât să fie poet!
Îmi vine tot mai des în minte acea după-amiază în care l-am auzit vorbind de Basarabia lui cu durerea că nu e şi a noastră, îmi amintesc tot mai mult acea aură creată în jurul chipului său, mai tânăr decât îi era vârsta, şi pe care vedeam adunată toată suferinţa şi bucuria poporului care ni l-a dăruit. Şi m-am mirat în sinea mea că avea ochii albaştri şi părul rarefiat ca al unui copil alintat.
Şi mi se întipăresc tot mai mult în memorie versurile lui pe care, ca mulţi alţii poate, le descopăr şi mai valoroase acum după ce el a murit. „Uşoară, maică, uşoară,/ C-ai putea să mergi călcând / Pe seminţe ce zboară / Între ceruri şi pământ”. Şi nu voi uita niciodată cum Grigore Vieru ne-a spus că nu ne îmbrăţişează ci ne cuprinde. La plecare, şi-a desfăcut uşor coşul pieptului şi ne-a înghiţit în fiinţa lui.
aici putei citi celelalte articole ale editiei cu Grigore Vieru, publicata de Jurnalul National pe 16 februarie 2009
Abonați-vă la:
Postări (Atom)