Pasăre de fosfor, cuminţenia paradisului,
numai o pană neglijentă mă desparte
de arta perfectului tău penel
şi numai o duminică uşor tristă,
nespus de blândă sub cireşi.
Port în palme imaginea unei ceşti cu ceai,
de aceea poate merg ca o lebădă în trestii,
ca şi cum aş fi desenată pe cana regelui.
Se poate spune orice despre conturul ei de fosfor,
tot va zbura,
iar dacă va cânta vreodată
nu va fi ultimul ei cântec
şi o adiere dinspre ocean,
în ziua aceea amândoi vom fi pricepuţi grădinari,
şi cu ce iscusinţă vom sparge cupele
şi vom merge lin pe ape şi vom tăia câteva trestii.