vineri, 30 octombrie 2009

Părintele Ghelasie de la Frăsinei, evocat la ASE


În ziua în care, în zori, sufletul părintelui Teofil Părăianu îşi luase zobrul spre cer, părintele Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei era evocat în Aula Magna la ASE.

Pare destul de ciudat ca la o academie de economie să se vorbească despre un duhovnic şi este cu atât mai frumos când se întâmplă asemenea „devieri”. Evenimentul a fost organizat de conf. univ. dr. Liviu Bogdan Vlad, Biblioteca Centrală şi Centrul de Documentare Europeană, în parteneriat cu Editura Platytera din Bucureşti, condusă de teologul şi scriitorul Florin Caragiu.
Manifestarea face parte dintr-un ciclu de conferinţe dedicate împlinirii a 20 de ani de la căderea comunismului. A vorbit în deschidere însuşi prof. dr. Ion Gh. Roşca, rectorul Academiei de Studii Economice, apoi perosnalitatea părintelui a fost evocată de protosinghelul Varsanufie, stareţul Mănăstirii Pătrunsa, de conf. Iulian Costache, de Monahul Valerian (ucenicul de chilie al Pr. Ghelasie), de ieromonahul Neofit Linte, de protos. Hristofor Bucur (stareţul mânăstirii „Sf. Ioan Botezătorul” din Poiana Braşov), de Ştefan Popescu (fratele Părintelui Ghelasie), de Florin Caragiu (directorul editurii Platytera din Bucureşti).
Cei prezenţi şi l-au reamintit pe părintele Ghelasie vizionând un film de scurt metraj, realizat de clasa de la UNATC a regizoarei Elisabeta Bostan, şi proiectat în sală.
Tot duhovnicului de la Frăsinei i-a fost dedicată şi expoziţia din holul Bibliotecii Centrale, cu picturi realizate de artistul George Alexandrescu. În partea doua a colocviului au vorbit pr. Costin Butnar, prof. Ioan Bruss, prof. Natalia Diaconescu, Alexandru Tulai, Ioan Gheorghian, Alexandru Valentin Crăciun şi Alexandru Bogdan Duca.
S-au lansat cu această ocazie şi volumul "Trăirea Mistică a Liturghiei", de ierom. Ghelasie Gheorghe, lucrare tipărită la Editura Platytera.
În final, participanţii au vizionat secvenţe dintr-un interviu luat de Răzvan Bucuroiu părintelui Ghelasie, chiar în incinta Mănăstirii Frăsinei. Întâlnirea dedicată părintelui Ghelasie s-a încheiat cu o rugăciune de mulţumire săvârşită în paraclisul din instituţia gazdă.

Din viaţa părintelui Ghelasie


Părintele Ghelasie Gheorghe s-a născut în 1944 în comuna Sălătrucel-Loviştea, jud. Vâlcea. La 23 de ani a devinit ucenicul pr. Arsenie Praja, pustnic din Cheile Râmeţului, de la care a cunoscut vechea tradiţie isihastă din Munţii Apuseni, pe care o va numi „mistica iconică”.
După trei ani, pr. Ghelasie a intrat în Mănăstirea Frăsinei, Vâlcea, unde a fost ghid, îngrijitor de bătrâni, bucătar, apicultor, sculptor în lemn, iconar, arhondar, şi, din 1990, ieromonah.
A publicat „Memoriile unui isihast”, „Nevoinţele isihaste”, „Urcuşul isihast” şi „Iscusinţa trăirii isihaste”.
”Părintele Ghelasie a arătat o extraordinară ancorare în modernitate prin disponibilitatea şi plasticitatea cuvântului în dialogul cu cele mai diverse tradiţii culturale şi categorii de oameni. Se mişca într-un registru larg, de la vorba simplă şi pătrunzătoare, trezvitoare, la un discurs complex, amplu şi curgător. Atât oameni simpli cât şi intelectuali rafinaţi s-au simţit mişcaţi de frumuseţea gestului primitor şi cuvântului său viu spre a înainta în taina dialogului şi a se bucura de lumina tainei dumnezeieşti. Despre aceasta au scris, în cele câteva volume de mărturii apărute, ierarhi şi intelectuali de marcă până la oameni dintre cei mai simpli ca formaţie culturală”, scrie Florin Caragiu, fost ucenic al părintelui Ghelasie.

joi, 29 octombrie 2009

Părintele Teofil, în vederea veşniciei




Deşi avea 80 de ani, vestea că Părintele Teofil s-a dus la Domnul m-a surprins total. Dar moartea e mereu surprinzătoare.
Acum când îmi pare rău că nu l-am mai văzut încă o dată, nu pot decât să-mi amintesc cum l-am cunoscut. Prin ´94, am citit un interviu amplu cu el în cartea „Convorbiri duhovniceşti”, a părintelui Ioanichie Bălan. Mi s-a părut cel mai firesc şi mai potrivit cu sufletul meu dintre toţi duhovnicii intervievaţi şi mi-am dorit mult să-l cunosc pe viu, iar la puţină vreme, l-am văzut şi auzit la o conferinţă. Mi-a confirmat toate aşteptările.
Aproape toţi prietenii mei alergau la el, nu scăpau nici o apariţie publică a lui. Trăiam cu toţii încântarea de a fi şi tineri şi liberi în credinţa noastră, iar părintele ne arăta că nu exsită contradicţie între tinereţe şi iubirea de Hristos.
Ultima mea amintire cu Părintele Teofil este din vara când a murit ÎPS Antonie Plămădeală. O dusesem şi pe mama la Sâmbăta, mama, care toată viaţa nu văzuse decât Mănăstirea Răteşti - singura atât de aproape de casă încât putea să scape şi ea o zi din vârtejul treburilor. Nu mai contenea să se minuneze de frumuseţea mănăstirii din Făgăraş, să se mire de părintele... Ce încântare şi bucurie pentru noi să ne vorbească personal, să ne spovedim la el, să asculte poeziile spuse de fetiţele prietenilor care ne aduseseră cu maşina, să le pună mai recite o dată ca să le înregistreze spre a le spune şi el altor copii...
În ziua plecării am aflat că trecuse la cele veşnice Mitropolitul Antonie. Lumea venea puhoi spre Sâmbăta, dar noi plecam spre casă cu sufletele proaspăt văzute de Părintele.

O prietenă mi-a povestit un episod petrecut la un spital din Timişoara: în cadrul unor analize, medicii i-au cerut părintelui să urce pe o bicicletă medicală pentru a-i urmări activitatea inimii. Părintele, senin şi smerit, s-a supus dar a întrebat: „Cine ţine ghidonul?”. Nu ştia că e o bicicletă medicală, el ştia doar cum este în duhovnicie, când părintele duhovnicesc ţine ghinonul pe drumul credinţei...

Dumnezeu să-l odihnească cu drepţii Lui!

marți, 27 octombrie 2009

Acasa la Sfantul Dimitrie, la pestera din Basarabov

Photobucket


Ideea că mergi în altă ţară, fie şi în Bulgaria vecină, pentru a afla locul de baştină al sfântului cel mai popular în România pare a fi greu de pus în practică.

În realitate, dacă pleci dimineaţa din Bucureşti ai timp destul într-o singură zi să vizitezi satul şi peştera unde şi-a dus nevoinţele smeritul Dimitrie. De la Ruse până în Basarabovo nu faci nici o jumătate de oră cu maşina. Treci de zona cu blocuri – mai gri ale lor decât ale noastre –, o iei pe podul imens cu aspect industrial, dai un "dobr den" vreunui localnic şi îl întrebi de Basarabovo. Se va găsi cineva să te îndrume spre sat. Vei cunoaşte că eşti pe drumul bun când vei trece pe lângă cimitirul care se întinde pe câţiva kilometri la marginea oraşului Ruse. Drumul coboară domol pe colinele blânde, şi primul sat întâlnit este cel în care s-a născut sfântul nostru. Într-adevăr, mai mult al nostru decât al lor am avut impresia că este Sfântul Dimitrie.

AL NOSTRU. Când am ajuns la peştera de pe malul drept al Lomului, câţiva muncitori din curte ne-au privit cam în zeflemea. "De ce aţi venit aici? Sfântul Dimitrie este la voi, la Bucureşti", ne-au strigat în timp ce urcam treptele săpate în albul moale al calcarului. Ne-am prefăcut a nu înţelege ironia şi i-am lăsat să-şi vadă de pauza lor luată între două reprize de dat cu mistria la bisericuţa nouă din curtea mănăstirii. Am simţit, în schimb, mângâierea soarelui de toamnă revărsat peste stâncile nu foarte înalte de lângă râu. Şopârle sperioase, viespi insistente şi tot felul gândăcei mişunau pe ziduri, luându-şi ultima porţie de soare înainte de venirea frigului. Am găsit aici mai multe paraclise, săpate în calcarul permisiv. Două sunt mai noi, dar cel mai impresionant şi mai vechi este cel în care a trăit Cuviosul Dimitrie. Sfântul nostru ne-a privit din multele icoane care îl reprezentau. Cea mai frumoasă, pictată pe lemn, este aşezată la loc de cinste, în dreapta paraclisului. A fost dăruită mănăstirii de Patriarhul Teoctist la ultima sa vizită aici. Spre mângâierea celor care îi duc dorul sfântului dus la Bucureşti, pe icoană este încastrată o părticică din moaştele Cuviosului. Părerea noastră despre indiferenţa bulgarilor faţă de sfântul născut la ei se mai îndulceşte când intră să se reculeagă în peşteră un cuplu tânăr. Cei doi soţi nu ştiu prea multe despre viaţa sfântului, dar par încântaţi de locul în care el şi-a dus viaţa în rugăciune.
URMA. La Basarabovo a fost ridicată mănăstirea cu mult timp înainte de venirea Sfântului Dimitrie. Se spune că Basarab I, întemeietorul Ţării Româneşti, a ctitorit aşezământul, neamul lui fiind stăpânul unei moşii întinse în această parte de lume. Populaţia de aici a fost întotdeauna mixtă, pentru că, în vremuri de cotropire otomană, locuitorii fugeau în satele româneşti de peste Dunăre şi se reîntorceau în vreme de pace. De aceea, naţionalitatea Sfântului Dimitrie este considerată româno-bulgară. Monahul Hrisant a reînviat mănăstirea din Basarabovo în 1937, deoarece fusese lăsată în paragină mulţi ani. Călugărul a trăit până în 1967 şi este înmormântat în stâncă. Am văzut pe mal piatra care anunţa că acolo râul a scos la iveală trupul Cuviosului care şi-a confirmat pe loc sfinţenia prin minuni. Ne-am mai bucurat câteva ceasuri de culorile şi aromele toamnei ce roia peste stâncile emanând sfinţenie. Apoi, am plecat spre Bucureşti cu sentimentul că am călcat pe urmele celui care era atât de milos, încât nu şi-a mai încălţat trei ani piciorul cu care a strivit din greşeală un cuib de pasăre.
Singurul vieţuitor al mănăstirii unicat, săpate în stâncă, din Bulgaria, este părintele arhimandrit Emilianos. Este cel care aici, la Basarabovo, în ctitoria Basarabilor, ţine slujbele. Slujbe care se săvârşesc mai mult în zilele de sâmbătă şi duminică, în rest, preacuvioşia sa alergând după cele trebuincioase lucrărilor ce se efectuează la mănăstire.

Ceea ce ne-a spus părintele arhimandrit Emilianos - staretul de la Basarabov - a tradus colegul meu Vasile Arcanu, ziarist din Giurgiu, care ne-a fost ghid in Bulgaria: "Mare bucurie şi dragoste aduce acest înălţător praznic închinat Sfântului Cuvios Dimitrie din Basarabov. Pe noi, creştinii ortodocşi de la nord şi de la sud de Dunăre, români şi bulgari deopotrivă, ne ocroteşte şi ne ajută cu aceeaşi iubire, pe măsura credinţei noastre, Sfântul Dimitrie din Basarabovo. Ne separă un fluviu, dar ne uneşte în faţa aceluiaşi Sfânt Altar un sfânt al lui Dumnezeu. Prin exemplul său, Sfântul Dimitrie Basarabov ne-a arătat cum să fim în relaţiile noastre cu oamenii: milostivi, iertători şi buni. Să nu răspundem la răutate decât cu bunătate şi fapte bune! Să urmăm exemplul şi îndemnul pe care ni le-a dat sfântul nostru! Să facem în aşa fel încât, prin mila şi multa sa dragoste, înţelepciunea lui Dumnezeu să prindă rădăcină în sufletele simple şi binecredincioase ale celor dornici să se îmbogăţească cu darurile lui Dumnezeu. Este un îndemn pe care îl adresez cititorilor publicaţiei dumneavoastră, credincioşilor de dincolo de Dunăre, unde se află sfintele moaşte ale Sfântului Dimitrie Basarabov".


Text publicat in urma cu an in Jurnalul National.

duminică, 25 octombrie 2009

Sfantul Dumitru de Juramant , de jurnalism si pentru arabi


In Bucresti se afla o biserica frumoasa si interesanta cu hramul Sfantului Mare Mucenic Dimitrie, sarbatorit la 26 octombrie.
Biserica este cunoscuta de sute de ani drept Sfantul Dumitru de Juramant sau Sfantul Dumitru Posta si este de curand Paraclis pentru studentii in jurnalism, media si comunicare, dar si loc unde ortodocsii de limba araba pot auzi slujbe in limba lor.
Paroh este tanarul preot Mihai Gojgar care este si reporter si moderator la Trinitas TV, televiziunea Patriarhiei Romane.
In Bucuresti sunt in jur de 80 de familii care vorbesc araba si care sunt crestin-ortodocsi si care beneficiaza de slujbele savarsite aici de un parinte din partea Patriarhiei Georgiei. Pana acum, arabii puteau auzi Liturghia la Biserica Sf Spiridon Vechi.
In biserica in care odinioara negustorii depuneau jurmanat in fata icoanelor ca vor fi cinstiti, crestinul de azi gaseste o pace si o atmosfera de slujba mai mult decat binecuvantata. Lipseste acea vanzoleala si viermuaiala din alte biserici si poti sa te interiorizezi foarte bine. In plus, intr-o mica racla se afla si fragmente din moastele a patru sfinti: Pantelimon, Nicanor, Haralambie si Antonie, episcopul Pergamului.
Biserica este pe str. Postei, in spatele Muzeului National de Istorie.

miercuri, 21 octombrie 2009

Ciurunga, poetul suferintelor de la Canal


La Învierea din 1952, Andrei Ciurunga se afla în lagărul de muncă Mustaţa de la Canal. A cerut să fie de gardă exact în acea noapte sfântă pentru a auzi clopotele de la bisericile din satele îndepărtate.


Când a trecut sergentul pe acolo să vadă cum stau lucrurile, datoria lui era să îi raporteze că totul este în regulă. Ciurunga i-a spus: "Domule sergent, în timpul schimbului meu a înviat Hristos!". După această neobrăzare, gradatul l-a pedepsit pe loc. "M-a băgat direct în carcera îngustă din curte, unde am stat trei zile încheiate, cât au durat sărbătorile Paştilor", povesteşte însuşi Ciurunga în cartea sa "Memorii optimiste. Evocări şi versuri din închisori" (Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1992). Andrei Ciurunga s-a născut la Cahul, în 1920, într-o familie de colonişti germani, Eisenbraun. Refugiat la Brăila în 1944, a publicat versuri sub numele de Robert Cahuleanu. În 1945 a scris un articol anticomunist în Expresul pentru care a fost arestat. În 1947, cu numele de Andrei Ciurunga, a publicat "Poeme de dincoace", volum anticomunist. A fost arestat abia după apariţia cărţii "Cântece de dor şi de război". În 1950 a fost condamnat la 4 ani de închisoare pentru "crimă de uneltire împotriva păcii". A suferit în penitenciarele Uranus, Galaţi, Jilava, dar a fost dus şi în lagărele de muncă de la Canal.
A trăit în barăcile neîncălzite, fără asistenţă medicală, cu hrana sub limita umanului şi muncă de 10 şi 12 ore pe zi, cu bătăi şi chinuri inventate de brigadierii morţii.

Cu toată suferinţa sau poate tocmai din cauza ei, Andrei Ciurunga a scris poezie şi în detenţie. Un balsam pe rănile şi sufletele deznădăjduite ale colegilor săi. Memorau cu toţii versurile care îi transpuneau în lumea liberă a spiritului, simţindu-se răzbunaţi. Îşi scria versurile pe săpun până le învăţa pe de rost. Apoi ascundea în sân, sub pieptar hârtii cu poeziile sale, aşa încât la un moment dat s-a ascuns în "biblioteca" lui un şoarece. Eliberat în 1954, a fost din nou arestat în 1958 pentru că poeziile lui circulau încă la Canal. A fost condamnat de data aceasta la 18 ani de muncă silnică. A fost dus în Balta Brăilei şi la Gherla, fiind eliberat în 1964. Necunoscut suficient de marele public, Ciurunga îşi aşteaptă cititorii. Din literele-i săpate în vers, mai curge încă Dunărea înroşită cu sângele celor care i-au făcut drum spre Mare.

Text publicat in Jurnalul de duminica, 18 octombrie 2009

Radu Gyr, "patriarhul nostru de la Aiud"

Când Petru Ursache îl întreba pe Cezar Ivănescu într-un interviu dacă scriitorii nu pot redeschide procesul comunismului cu mijloacele lor specifice, acesta a dat un răspuns edificator: "Scriitorii care au fost şi au rămas scriitori au redeschis de mult procesul comunismului, literatura de sertar semnată de Lucian Blaga şi N. Steinhardt, de Teohar Mihadaş şi Marcel Petrişor, de Petre Ţuţea şi Luca Piţu, de Radu Gyr şi Nichifor Crainic, de Mircea Vulcănescu şi atâţia alţii se va constitui într-un dosar la procesul comunismului, singurul care se va judeca în ceruri şi nu aici".

Nu putem şti cum va hotărî Dumnezeu la judecata de apoi, dar pentru un om ca Gyr, care a suferit peste 16 ani de temniţă, în trei regimuri, cu demnitate şi credinţă în Dumnezeu, răsplata credem că va fi de partea celor despre care Mântuitorul a spus: "Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate". Greu de înţeles pentru noi versuri ca acestea: "Hei, omule, vorbeşte, e marea ta Judecată,/ atunci voi urca înaltele trepte/ şi îngenunchind sub abside/ cu zâmbet de sânge pe buze livide/ Îţi voi răspunde cu trupul inert:/ Pentru toate rănile mele nedrepte/ eu, Doamne, Te iert!".

Însă pătimirile de neînchipuit îndreptăţesc chiar şi o atitudine de aparentă răzvrătire. Simona Popa, fiica poetului, i-a povestit lui Paul Siladi într-un interviu din 2006: "Tata a început periplul închisorilor devreme, după Rebeliune, el fiind în Mişcarea Legionară, de fiecare dată când era câte un accident erau ridicaţi, dar făcea câte o bucăţică de puşcărie, care adunate au făcut vreo doi-trei ani, dar procesul cel mare a fost în anul 1945 (...) Cea mai mare parte a pedepsei a făcut-o la Braşov, unde regimul era mai blând, până prin '50. La Braşov noi l-am vizitat. Mie mi-au dat voie să merg chiar în închisoare, în celula în care era el. Avea voie să aibă creion şi hârtie, sunt multe poeme pe care le am de acolo, manuscrise pe care le-a scos, dar cu ştampila închisorii".

Însă după ce a fost transferat la Aiud, condiţiile s-au înnăsprit şi n-au mai putut comunica. De data aceasta a fost condamnat la moarte pentru poezia "Manifest", cunoscută de toată lumea însă cu titlul "Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!".

"SĂ-L AVEM PE DUMNEZEU ÎN NOI"
Radu Gyr a îndurat suferinţele ca un om integru, deşi era foarte bolnav. Numai Dumnezeu ştie cum a suportat bătăile şi regimul de carceră în care alţii au murit, când el fusese operat de colaps renal, TBC pulmonar, avea o fragilitate vasculară, hepatită. Toate acestea fără a i se acorda asistenţă medicală. Era atât de slab, că pielea îi devenise solzoasă, atârnând groaznic. Toţi credeau că va muri, dar a supravieţuit.

Atanasie Berzescu, fost deţinut la Aiud, a mărturisit în cartea "Lacrimi şi sânge" cum l-a întâlnit pe Gyr: "Am avut fericirea să-l întâlnesc în curtea penitenciarului chiar când mă aflam într-o stare de prăbuşire morală. A venit la mine, m-a luat părinteşte de după umeri şi mi-a zis: «Să nu uiţi că noi trebuie să credem cu tărie că vom ieşi afară. Să-l avem pe Dumnezeu în noi tot timpul». Am avut norocul să stau cu el mult timp. Simt şi azi cum, strângându-mă la pieptul lui, cu căldura sufletească de părinte, mă copleşea, mă fascina.

El era patriarhul nostru şi comandantul nostru, al Aiudului întreg. Din gura lui am cules laude şi îndemn la rezistenţă. Îl păstrez în minte şi-n suflet până la moarte". Acelaşi fost coleg de detenţie a spus într-un interviu realizat de Cezarina Bărzoi şi Ionuţ Băiaş pentru Hotnews: "În Aiud, Radu Gyr L-a adus pe Iisus în celulă. L-a coborât de pe Cruce şi L-a adus alături de noi pe rogojina cu libărci, spre îndumnezeirea omului. Îi ştiam cu toţii poeziile pe dinafară şi aşteptam cu nerăbdare următoarea creaţie care să ne bucure, să ne îmbărbăteze.

E greu de înţeles pentru omul modern de azi ce a însemnat atunci temniţa comunistă şi ce rol a avut poezia lui Gyr în acel context. Fără ea mulţi s-ar fi prăbuşit. Iată ce rol major poate avea poezia în viaţa omului". În rarele momente de mărturisire, după eliberarea din 1963, poetul i-a spus ginerelui său că a fost dus pe un ger îngrozitor la Aiud şi de acolo înapoi la Braşov. Era ger cumplit, dar el era dezbrăcat.

"Acolo, când a ajuns pe la 2 noaptea, ofiţerii de Securitate beţi au început să îl scuipe. În clipa aceea a vrut să moară şi a leşinat. S-a trezit a doua zi dimineaţă cu un gardian tânăr, care i-a spus: «Domnule profesor, v-am adus un borş cald»".

A fost eliberat în '63 şi a murit în '75. Nu era vizitat decât de Crainic şi Crevedia, spune fiica poetului, el fiind foarte circumspect, nu vorbea cu prea multă lume. Poate de teamă, poate din cauza unor remuşcări.

Tot timpul a regretat că a dat mai departe poeziile sale şi că unii oameni au fost închişi sau a suferit în alt fel din partea autorităţilor, dar pe de altă parte, se ştie, scrierile lui au îmbărbătat pe atâţia care nu vedeau nici o lumină de nicăieri. Când a ieşit, şi-a transcris toate poemele scrise în gând în temniţă, memorate acolo şi de alţi deţinuţi. Fiica lui n-a fost închisă, cum au păţit alţi fii de deţinuţi, dar dată afară din facultate a fost. Şi ea, şi mama ei au avut de suferit, au trăit în mari lipsuri în acea perioadă.

Simona a fost primită în Corul Patriarhiei, iar prin susţinerea patriarhului Iustinian Marina nu a fost dată afară cum au sugerat securiştii. A avut în felul acesta o pâine asigurată. Despre tatăl său a mai spus că "atâta frig a îndurat încât el la 40 de grade era fericit". După eliberare a fost urmărit pas cu pas, hărţuit până în ultima clipă. Securitatea i-a propus colabarea, dar a refuzat categoric, chiar dacă l-au ameninţat din nou cu închisoarea. Au recurs şi la o mârşăvie, semnând cu numele lui articole pe care el nu le-a scris niciodată.

CEI CARE NU RENUNŢĂ LA VIS
Mai trebuie ştiut că Radu Gyr s-a născut la Câmpulung Muscel, în 1905, tatăl său fiind actorul Coco Demetrescu, Gyr fiind pseudonimul pe care şi l-a luat poetul. Doctor în litere, Radu Gyr a fost conferenţiar la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, gazetar, colaborator la revistele culturale ale vremii. În perioada de guvernare legionară a fost director al teatrelor, înfiinţând şi un teatru pentru evrei.
A fost de mai multe ori laureat în 1926, 1927, 1928 şi 1939 al Societăţii Scriitorilor Români, Institutului pentru Literatură şi Academiei Române.

Deşi încă necunoscut ca poet de către generaţiile actuale, versurile lui Radu Gyr au fost cântate de Tudor Gheorghe într-un superb spectacol intitulat "Cu Iisus în celulă". Ilie Tudor, tatăl artistului, a fost coleg de celulă cu Radu Gyr. Postum, i-au fost publicate 14 volume de poeme, monumentala sa operă fiind un continuu îndemn la credinţă şi păstrarea valorilor creştine ortodoxe în ciuda vicisitudinilor de orice fel. Sunt multe poeziile memorabile şi cu înţeles tainic sau care fac apel la partea cea mai sensibilă a inimii, dar poate definitorie pentru viaţa şi scrisul lui Radu Gyr este strofa aceasta: "Înfrânt nu eşti atunci când sângeri/ nici ochii când în lacrimi ţi-s/ Adevăratele înfrângeri/ sunt renunţările la vis".

Text publicat în jurnalul de duminică, 11 octombrie 2009.

duminică, 11 octombrie 2009

Biserica de la Cotroceni are altar, preot şi moaşte


Biserica fostei mănăstiri Cotroceni, demolată de Ceauşescu în 1984 şi refăcută la iniţiativa urmaşilor cantacuzini în 2004, a fost azi, 11 octombrie, resfinţită de Patriarhul Daniel.

Ctitoria lui Şerban Cantacuzino din anul 1679 a fost ridicată pe acelaşi loc şi a primit acum şi altar, câteva din frescele originale şi obiectele necesare cultului, plus un preot slujitor în persoana arhimandritului Irineu Dogaru.

Au fost salvate în 84 câteva fresce, coloane de piatră, pisania, plăcile mormintelor ctitorilor, inclusiv osemintele acestora, şi duse la Biserica Fundenii Doamnei, tot o biserică ridicată de familia Cantacuzino.
Frescele de o frumuseţe deosebită erau realizate într-un curat stil bizantin, de către celebrul Pârvu Mutu, care era pictorul familiei.

La biserica nouă au fost aduse fragmente din moaştele Sfinţilor Serghie şi Vah (în icoană), prăznuiţi la 7 octombrie, şi care sunt ocrotitorii iniţiali ai locaşului de cult. Biserica are ca al doilea hram Adormirea Maicii Domnului (15 august).

Preşedintele Traian Băsescu a fost prezent şi el la slujbă, dăruind bisericii o Evanghelie şi o cruce, gravându-şi şi numele pe clopotul nou, imputândi-i-se gestul drept marketing electoral. Probabil că aşa şi este, dar dacă nu ar fi fost la sfinţirea bisericii din ograda prezidenţială ar fi fost afurisit imediat de gurile rele.

luni, 5 octombrie 2009

Vasile Voiculescu, un poet printre sfinţi

Văzându-l pe stradă, în apropiere de Patriarhia Română, un copil ar fi exclamat: "Mamă, uite-l pe Iisus Hristos!". Era bătrânul poet, cu părul nins de greutăţile temniţei, cu umerii plini de povara metaforelor despre dumnezeire, cu pieptul plin de invizibile decoraţii îngereşti pentru viaţa de medic.

Născut la Prâscov, judeţul Buzău, în 1884, într-o familie de gospodari de mijloc, Vasile Voiculescu şi-a depăşit condiţia, studiind medicina şi practicând nobila meserie pusă în slujba oamenilor, dar şi dedicându-se literaturii pentru care a avut reală chemare. Adevărata depăşire a condiţiei a făcut-o însă printr-o trăire demnă de "Vieţile Sfinţilor".

După o viaţă de luptă cu boala şi mizeria altora, ajuns la vârsta venerabilă de 74 de ani, poetul a fost arestat şi condamant pentru poeziile sale cu caracter religios pe care le citea în grupul Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim. De altfel, întreg grupul a fost arestat atunci, în 1958. Era văduv, soţia pe care o iubise enorm, Maria Mittescu, murise în 1946. Caietul cu poeme religioase i-a fost confiscat de Securitate şi adus ca probă la interogatoriu. Blajinul scriitor, adevărată figură de pateric, a fost obligat să declare: "Începând din anul 1947 şi până în prezent, eu am scris mai multe poezii cu conţinut mistic religios, de îndemn la o viaţă duhovnicească, de rupere de viaţă, care prin interpretare au caracter duşmănos faţă de regim". (Marius Oprea, "Advărata călătorie a lui Zahei. Ultimii ani ai lui V. Voiculescu şi taina Rugului Aprins", Humanitas).

Vinovatele-i versuri sunau cam aşa: "O, ţara mea, mâncată de jivine,/ Pe drumurile-ţi albe-n triste sate,/ Cu traistă de cerşetor în spate,/ Azi iar colindă Dumnezeu prin tine". Nu a plăcut deloc mesajul lor, dar este posibil ca şi fără să fi scris aceste versuri cu caracter "mistic" Vasile Voiculescu să fi fost închis numai pentru întâlnirile de la Antim. Sentinţa a fost nemiloasă cu un om aflat la acea vârstă: cinci ani de temniţă grea şi confiscarea averii. A fost dus la Jilava. Apoi la Aiud, într-o celulă cu 15 deţinuţi, intelectuali ca şi el. În scurt timp s-a îmbolnăvit foarte rău, suferea de TBC la coloana vertebrală. Din cartea lui Florentin Popescu, "Detenţia şi sfârşitul lui Vasile Voiculescu", apărută la Editura Vestala, aflăm că, atunci când unul dintre gardieni i-ar fi cerut lui Vasile Voiculescu să fie delatorul celorlalţi deţinuţi, el a spus cu demnitate: "Nu, eu sunt un mistic şi stau retras". În 1962, scriitorul a fost eliberat. În aceeaşi carte aflăm cât de bolnav a ieşit din închisoare şi cum era îngrijit de fiul său, Ion. Era o epavă, durerile creşteau mereu, începuse să refuze mâncarea ca să moară mai curând. Îşi ruga fiul să nu-i mai facă tratamentul: "Te conjur să nu-mi mai faci nimic, nici o injecţie cu morfină, ca să adorm şi să nu mă mai scol". Înainte de a muri, la 26 aprilie 1963, i-a spus fiului său: "M-au omorât. Ai grijă, sunt mai perverşi decât crezi tu".

La un de la moarte, a început reabilitarea sa. I-au apărut poemele extraordinare din volumul: "Ultimele sonete închipuite ale lui Shakesperare, în traducere imaginară de...", i-au fost reeditate proza şi dramaturgia care îl situează între scriitorii de prim rang ai literaturii române.

Portret din mărturii


În vremea primului război mondial, Vasile Voiculescu a fost medic la Bârlad. O mărturie despre acea perioadă a lăsat academicianul Iuliu Nitzulescu, de asemenea, scriitor-medic, într-un interviu: "L-am cunoscut pe V. Voiculescu îndeosebi sub aspectul său de medic şi, aş accentua, de eminent şi adevărat medic, care îşi iubea profesia şi se devota cu tot sufletul celor suferinzi. (...) Am fost adânc impresionat de seriozitatea, căldura, efortul neobosit depus de V. Voiculescu pentru îngrijirea bolnavilor noştri. (...). În fiecare dimineaţă făceam o vizită prelungită şi aceasta, în afara prescripţiilor şi intervenţiilor terapeutice necesare, era însoţită întotdeauna de expresia unei adânci înţelegeri sufleteşti şi a unor sentimente cu adevărat părinteşti". (Cronica, nr. 11, 1970). Despre credinţa sa, le mărturisea în 1935 studenţilor de la Teologie: "M-am născut, cred, un tip de credincios, organic credincios, şi îndrăznesc să spun credincios chiar dacă nu aş fi religios. Dumnezeu este simplu pentru cine-l prinde dintr-o dată" (în revista Gândirea). Credincioşia sa trăitoare s-a văzut în viaţa sa ascetică, plină de rugăciunea învăţată la Antim în jurul marilor duhovnici şi prieteni de spirit, dar se vede şi astăzi în întreaga sa creaţie infuzată de ideea de dumnezeire, de urcuş, luptă cu păcatul, cizelare sufletească în vederea strălucirii în lumina lui Hristos. Ştefan Zeletin, filosof şi sociolog, prieten şi pacient al doctorului V. Voiculescu, scria pe volumul său de proză, "Retragerea", din 1926: "D-rului V. Voiculescu, în semn de recunoştinţă pentru bunăvoinţa până la jertfă pe care mi-a acordat-o cu prilejul atât de deselor mele păcate fizice. Şt. Zeletin". Pentru merite deosebite, Voiculescu a şi primit Ordinul "Coroana României" cu spade în gradul de Ofiţer.

Fiul său, Ion Voiculescu, mărturisea: "După moartea mamei, (...) tata şi-a schimbat felul de viaţă, s-a sihăstrit. Nu mai ieşea decât prin împrejurimile casei, pentru plimbarea zilnică, sau în Cişmigiu. Într-o zi mi-a spus că îşi propusese mai demult ca de la o vârstă să renunţe la carne, dar spre regretul lui vede că nu are de ales, că mănâncă ce se găteşte şi ce i se găteşte. Îşi propusese să ducă o viaţă lipsită de distracţii şi plăceri şi chiar de comodităţi normale. Soba şi-a blocat-o cu cărţi şi nu s-a mai făcut foc în ea timp de 10 sau 11 ani".

Virgil Ierunca, în volumul "Româneşte", publicat la Humanitas, povesteşte despre un moment petrecut după eliberare şi care ne arată încă o dată verticalitatea poetului. Trăia în odaia sa în mod voit neîncălzită când a primit vizita lui Tudor Vianu, în încercarea de a-l face pe bătrân să scrie în spiritul noului regim. Răspunsul poetului a fost unul negativ. "Vasile Voiculescu s-a uitat adânc în ochii foarte gândiristului de altădată şi i-a spus un nu atât de răspicat, atât de greu, încât Ispititorul a trebuit să plece repede, foarte repede", scrie Ierunca.

Adrian Nicolae Petcu, în articolul "Închisorile lui Vasile Voiculescu", revista Rost, consemna o mărturisire a istoricului Vasile Boroneanţ, fost deţinut politic: "Era impresionantă purtarea lui de faţă de toţi cei din jur. Se hrănea parcă din Duh sfânt şi era un creştin desăvârşit. Nu-l interesa prea mult hrana, împărţind-o cu ceilalţi. Se crease în jurul lui un cerc de profitori, care uneori îi luau mâncarea fără ca măcar să-l întrebe. Într-o zi, un bolnav, deşi operat, s-a repezit să-i ia mâncarea pe care i-o aduseseră deţinuţii de drept comun. Răspunsul lui la riposta colegilor a fost: «Lăsaţi-l, şi el este creatura lui Dumnezeu şi, dacă s-a repezit s-o ia, înseamnă că el are nevoie mai mare decât mine de această mâncare». Cuvintele lui mi-au rămas pentru totdeauna în memorie. Era sumumul de sublimare a fiinţei umane!".

Publicat în Jurnalul de Duminică, din 4 oct. 2009

vineri, 2 octombrie 2009

Cesaria de mătase


Am fost aseară la concertul Cesariei Evora.
Mi-a plăcut din totdeauna, dar aseară am avut revelaţia că aşa ar trebui să fie pe scenă un artist. Simplu, fără zbuciumări de vreun fel, numai cântec, numai voce fără efort trimisă peste oameni, ca o ploaie de vară peste întinderi de pământ uscat.
Am plecat de-acolo cu mai multă linişte sufletească decât îmi imaginam că se poate.
Îmi place artista desculţă, modestia ei ca o fâşie de mătase zburând peste o plantaţie de cânepă.