Avem şi noi hiba noastră, ca români. Ba ne place să exagerăm cu vorbele mari, spunând în dreapta şi în stânga că nu e nimeni ca noi, că avem cea mai frumoasă ţară din lume şi aşa mai departe, ba ne e ruşine că avem o ţară mică, o cultură minoră şi ponegrim tot ceea ce este românesc.
Calea de mijloc este însă bună şi în patriotism, aşa cum ştim că este bună şi în cele duhovniceşti.
S-ar crede, după felul în care acţionăm constant în ultimii ani, că a fi român este un sentiment care se trezeşte din hibernare doar de Ziua Naţională, când vedem taburi şi soldaţi defilând prin oraş, când piloţii Armatei române fac demonstraţii de virtuozitate pe cerul Capitalei şi când depunem solemn coroane de flori la Mormântul Eroului Necunoscut. Iar poporul venit la paradă mănâncă atunci cu natureleţe ceea ce i se oferă gratis, fasole cu cârnaţi.
Naţionalismul ar trebui să însemne mult mai mult decât atât şi ar trebui să fie un sentiment luat la purtare zi de zi, nu ţinut la naftalină între hainele "de-ale bune".
Patriotism în sensul pur ar fi dacă am cultiva cu precădere valorile noastre bune şi dacă am face acest lucru cu firescul cu care ne aprovizionăm cămara.
A fi un bun român cred că ar însemna mai întâi de toate a fi un bun creştin ortodox - cei mai mulţi români doar sunt ortodocşi în ţara asta -, şi nu a scoate ochii publicului la ore de maximă audienţă cu ştiri despre vreun preot care a călcat strâmb, dar a trece cu vederea atât de multele acţiuni sociale şi filantropice ale Bisericii noastre.
A fi un bun român ar însemna să ştim să scriem şi să vorbim corect româneşte când avem şansa să fim în locuri cu expunere naţională. A fi un bun român ar însemna să cumpărăm, atunci când avem de unde alege, produse fabricate în ţara noastră, pentru ca economia să ne meargă mai bine.
A fi un bun român ar înseamna să nu ne purtăm ca şi când ar fi firesc să dăm şpagă şi să nu fim respectaţi la ghişeele instituţiilor publice.
Poate că ne-ar creşte mai mult stima de noi şi obiceiurile bune ni s-ar întipări în comportament dacă am face totul ca pentru Dumnezeu, pentru neamul nostru şi abia apoi ca pentru noi înşine şi familia noastră. Dar atunci când cei mai mulţi dintre noi nu fac ceea ce trebuie nici de frica legii este foarte greu să avem în ansamblu, ca naţie, o rată ridicată a corectitudinii şi armoniei generale.
N-ar trebui nici să ne îndreptăţim mereu în faptele noastre şi în trăsăturile generale de caracter - indiferent dacă sunt bune sau rele -, nici să ne învinuim la grămadă mereu.
Profilul unui popor frumos ar trebui să fie ca al unui bărbat în toată firea care face ce trebuie făcut, care ştie ce este bine pentru familia lui, care nu uită de Dumnezeu niciodată.
marți, 30 noiembrie 2010
miercuri, 24 noiembrie 2010
Cum mai scriem in limba romana
În timp ce Legea educaţiei asumată de Guvern nu face decât să crească tensiunile între românii şi minoritarii din zonele Harghita şi Covasna, provocând în plus şi o luare dură de poziţie a Academiei Române (bine meritată), limba română se degradează văzând cu ochii. Şi vedem cu ochii noştri cum de prea multe ori subtitrările filmelor sunt sub orice critică, ba chiar şi titlurile emisiunilor stau ore în şir la unele televiziuni scrise greşit. Românii nu mai ştiu să scrie corect cuvinte simple, ale căror reguli se învaţă în clasele primare. Apar pe micul ecran "să fi" în loc de "să fii", "să nu fi" în loc de "să nu fii", dar şi "nu fii" în loc de "nu fi". Despre aventurile cuvintelor "copii", "copiii" şi toate cele din gama celor care se scriu cu trei de "i" ce să mai spunem, este deja nevoie de un doctorat pentru a mai fi scrise corect.
Iar dacă avem pretenţia decentă ca oamenii din spatele micului ecran să fie nişte vorbitori şi scriitori corecţi de limbă naţională, a avea asemenea dorinţă de la tinerii scriitori este oare prea mult? Într-o vreme, timpul îmi permitea să fac o trecere zilnică în revistă a site-urilor de literatură actuală. Găseam acolo lucruri scrise şi trimise la cald în vana internetului, spre aflarea opiniei cititorilor legaţi la respectiva sursă de creaţie. Să nu credeţi însă că toţi aspiranţii la titlul de scriitor - dintre cei care publică masiv în spaţiile virtuale - au o aplecare şi o dragoste vizibile pentru limba română. Mă întreb cum de au îndrăzneala să scrie cu greşeli de limbă şi în acelaşi timp să-şi dorească să fie cândva formatori ai unui stil literar sau mai ştiu eu ce vis în privinţa scrisului lor.
Teama mea nu este că vom uita propria limbă, căci se vor găsi mereu oameni care s-o înveţe ca la carte, ci teama că legiuitorii şi alcătuitorii viitoarelor manuale vor fi culeşi dintre aceşti neştiutori de limbă, că unii ca ei vor face regula unei limbi române fără reguli, ca să le fie lor înşişi mai uşor. Poate zâmbiţi citind acestea, dar nu suntem prea departe de aşa ceva. Există un aer de "ţară în care se poate întâmpla orice", încât mă tem că şi dicţionarele explicative ale limbii române vor fi tipărite cu locuri albe pentru a completa fiecare acasă ce va dori, numai să nu mai fim complexaţi că nu avem cunoştinţe suficiente. Şi nu suntem nici prea departe de ziua în care, neobişnuiţi să mai scriem de mână, ci numai pe tastatura computerelor şi a telefoanelor, vom cere să înmuiem degetul în cerneală pentru a semna un act.
luni, 22 noiembrie 2010
Parintele Ioanichie Balan, reporterul duhovnicesc
În urmă cu trei ani, după o suferinţă grea, pleca dintre noi duhovnicul Ioanichie Bălan de la Sihăstria, un uriaş la fel de mare ca şi părintele Cleopa, ca şi părintele Paisie Olaru şi alţi mari părinţi îmbunătăţiţi ai noştri.
Nu l-am cunoscut personal, deşi aş fi putut să mă interesez de el, iar acum am un sentiment de oarecare vinovăţie. Dar pe vremea când mai mergeam la mănăstirile din nordul Moldovei eram cu totul fascinată de părintele Cleopa.
Îl cunosc însă pe părintele Ioanichie din monumentalele sale lucrări scrise, din uriaşele la propriu şi la figurat "Convorbiri duhovniceşti", din povestirile sale cu tâlc şi descrieri amănunţite ale vetrelor monahale din toată ţara, adunate în alte cărţi, din "Patericul românesc".
Poate este o îndrăzneală să spun asta, dar, pentru mine, părintele Ioanichie constituie modelul perfect de reporter printre duhovnici. De aceea, de multe ori, în munca mea m-am inspirat din modul său de a formula întrebări şi de a scormoni după lucrurile frumoase pentru suflet pe care doream să le aflu de la oameni înduhovniciţi. Cu atât mai mult este important
să-i cinstim memoria părintelui Ioanichie Bălan, în paginile acestui ziar, care doreşte să aducă oamenilor un dram de folos pentru mântuirea sufletelor.
Dincolo de aceasta, mi-au fost şi încă îmi mai sunt de mare ajutor scrierile sale, niciodată depăşite de trecerea vremii. Lămuriri de dogmă, sfaturi de trăire vie a credinţei,
exemple de oameni care l-au iubit pe Hristos, portrete de îngeri în trup, toate ni se desluşesc din paginile cărţilor lui şi parcă mereu cu noi înţelesuri. Un om care s-a smerit pe sine, luându-şi în serios rolul unei albine ce a cules cu hărnicie mierea învăţăturii de la toţi ceilalţi şi din care gustăm şi noi, cei de azi, iar frumuseţea este că nu se termină niciodată.
Închei cu nişte cuvinte dătătoare de speranţă ale părintelui Ioanichie: "Cred în reînvierea României, cred în puterea harică a Ortodoxiei, cred în eroismul şi în sfinţenia înaintaşilor noştri care ne-au lăsat o ţară mică, dar plină de sfinţenie şi de frumuseţe. Cred că mâine şi ţara noastră se va deştepta din această letargie şi nu va mai căuta fericirea, nici pe la Răsăritul încă ateu, nici pe la Apusul care este cel mai ateu, ci va căuta fericirea în inimă, în pământul străbun şi-n credinţă" (dintr-un interviu acordat lui Valentin Iacob în 1999).
joi, 18 noiembrie 2010
Gradinita din timpul slujbei
Bisericile pline de copii sunt frumoase, sunt dătătoare de speranţă, aducătoare de normalitate şi se prezintă ca nişte tablouri mustrătoare pentru adulţii care lipsesc frecvent de la sfintele slujbe. Imaginea mamelor cu prunci în braţe ori ţinându-i de mână în drum spre altar cu pomelnice şi mai ales la Sfânta Împărtăşanie este de-a dreptul cuceritoare. Ortodoxia de la mic la mare. Am găsit însă într-o carte a unui cunoscut părinte o vorbă potrivit căreia un copil în biserică este o ispită pentru toţi ceilalţi şi constatăm aceasta duminică de duminică. N-am, desigur, pretenţia absurdă de a vedea copiii stând ca nişte speriaţi într-un colţ, cu frica în sân şi cu faţa crispată, ascultând slujba la vârsta când nu pot înţelege mare lucru. Dar nici nu pot să spun că este prea îmbucurător să asist la vânturarea de zeci şi sute de ori pe uşa bisericii a copiilor, la desfăşurarea a zeci de jucării zgomotoase, la vorbitul şi zburdatul fără astâmpăr pe perioada slujbei. N-aş vrea să fiu prea aspră, repet, îmi sunt foarte dragi copiii. Şi îmi aduc aminte şi de mine când eram copil şi mergeam cu mama la biserică. Aveam, e drept, mai mult de trei ani şi îmi mai aduc aminte că mă plictiseam la un moment dat în timpul slujbei şi îi ceream voie să ies puţin în curte. Ieşeam, mă jucam vreo zece minute, după care intram, mă aşezam lângă ea şi abia mai îndrăzneam să îi mai cer o dată voie să ies afară. Nu că aş fi fost cel mai cuminte copil, dar mama, care a crescut şase copii, ştia foarte bine că a face dezordine în biserică prin lăsarea copiilor la voia întâmplării este nu numai lipsă de respect pentru ceilalţi, ci şi un păcat.
Revenind la mamele de azi, n-aş vrea să creadă că le cert, pentru că de fapt eu le admir sincer când văd cât de grea le este crucea: un copil în braţe, unul de mână şi unul în pântece. Ce să facă şi ele mai întâi, la ce să fie mai atente, la copii sau la Liturghie? Poate ar trebui mai multă implicare şi din partea taţilor, poate mai există şi câte o bunică binevoitoare care să ajute astfel de mame. Altfel, dacă mutăm grădiniţa de copii cu zgomotul ei în biserică nu câştigăm mare lucru. Credincioşii ceilalţi sunt deranjaţi, copilul va crede că are voie să facă orice chiar şi în biserică, iar mama copilului respectiv tot cu gândurile împrăştiate, obosită şi îngrijorată va rămâne.
Poate ar fi de luat în calcul o soluţie pe care am auzit-o recent la un preot bucureştean. La subsolul bisericii unde slujeşte, tocmai s-a amenajat un loc special pentru mamele cu copii veniţi la Liturghie, care pot sta în timpul slujbei acolo. Un loc cu măsuţe, scăunele şi nişte jucării pentru cei mici, iar mamele pot asculta slujba la difuzor în timp ce îi supraveghează.
Revenind la mamele de azi, n-aş vrea să creadă că le cert, pentru că de fapt eu le admir sincer când văd cât de grea le este crucea: un copil în braţe, unul de mână şi unul în pântece. Ce să facă şi ele mai întâi, la ce să fie mai atente, la copii sau la Liturghie? Poate ar trebui mai multă implicare şi din partea taţilor, poate mai există şi câte o bunică binevoitoare care să ajute astfel de mame. Altfel, dacă mutăm grădiniţa de copii cu zgomotul ei în biserică nu câştigăm mare lucru. Credincioşii ceilalţi sunt deranjaţi, copilul va crede că are voie să facă orice chiar şi în biserică, iar mama copilului respectiv tot cu gândurile împrăştiate, obosită şi îngrijorată va rămâne.
Poate ar fi de luat în calcul o soluţie pe care am auzit-o recent la un preot bucureştean. La subsolul bisericii unde slujeşte, tocmai s-a amenajat un loc special pentru mamele cu copii veniţi la Liturghie, care pot sta în timpul slujbei acolo. Un loc cu măsuţe, scăunele şi nişte jucării pentru cei mici, iar mamele pot asculta slujba la difuzor în timp ce îi supraveghează.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)