Pasărea din lună

Când aerul îmbălsămat de fâneţe

şi zgâriat de ghearele guguştiucilor

devenea insuportabil

lipit ca un maieu uriaş de trupurile noastre aţoase

ne chemau dulghinele transparente ale Pecinegei

săpate la subsuoara malurilor reci.

Ne zbenguiam prin apă

cu inimile sfârâind precum sarea ce căptuşea pietrele netede de pe margini,

bucuria curgea vindecând totul în cale

chiar şi câte o bătrână cu ciolane reumatice

despuiată în budigăii ei bej de care ne hlizeam pe furiş.

În fericirea aceea aş fi putut să învăţ să înot

însă şarpele fricii îmi umbla pe sub piele

când vântul lepăda solzi verzui pe spinarea bulboanei.

Era vremea să pândesc pasărea lunii

ce urma  

să ne răpească 

şi să ne ducă

într-o lume în care am fi rămas mereu copii. 

Scripcarul pe acoperiş

sunt scripcarul pe acoperiş

vreau să spun de pe toate acoperişurile lumii

copiii de lapte mă ştiu

se sperie de paşii ce se aud înfundat

până în inimă

pisicile mă ştiu când noaptea alergăm împreună

şi râdem de versurile noastre triste

doar voi nu mă cunoaşteţi 

cu ceasurile voastre potrivite după un alt timp

îmi pare rău dar 

când scrieţi poezie din plictisul grăsuţ al fericirii

mâinile voastre stângi ivesc excrescenţe în loc de mângâieri,  

iar din mânile drepte 

creşte o mare umbrelă de carne

să vă adăpostească de posibile întâmplări

şi nu este ceea ce credeţi

ploaia cade pe acoperişurile de tablă

pisicile alunecă de pe coame

hohote se înalţă din oraşul de carne fericită.

 

Je me suis maintes fois couchée sous tes fenêtres

mais sans jamais comprendre

pourquoi je n´ai pas réussi à te rêver

et je me réveillais

dans mon oeil droit avec un océan de sable

le souffle le soupir me disais-je

et je me glissais vers le côté chaud du vent

 et quoique j entendisse tes sèves montant

 

de tes pieds jusqu´à ton coeur

tu m´abandonnais entre les mendiants

des sentiments d´usage unique

 

alors je chiffonnais la sonate de la lune

je la mettais en miettes je l´avalais

et je ne me sentais plus si seule

je ne me sentais plus si seule dans mon tréfonds

et je m´accommode de cette amputation

comme d une accolade à mille bras.

 

(Traducere Claudiu Soare)

 

 

 

 

Dunărea noastră

Prin curtea noastră trecea Dunărea.

Izvora de dincolo de grădina lui Moş Gavrilă,

unde erau Munţii Pădurea Neagră.

Primăvara se umfla de la zăpezile topite,

mai spre vară seca de tot,

dar era tot Dunărea noastră.

Oamenii mari ii spuneau Izvoraşul,  

habar n-auveau ei

că pe un mal stăteau dacii,

pe altul romanii

şi se băteau cu săbii galbene din coceni

şi trăgeau cu arcuri de alun,

iar cateodată se mai amesteca şi Winnetou printre ei...

Doar mama credea cu noi toate,

doar ea ştia să impingă mai aproape harta

ori de cate ori ne intorceam invinşi de la război 

şi tot ea uita mereu

cat de rece era Dunărea

şi mă trimitea să spăl toate cizmele de cauciuc in apele ei.

  

Jocul

În ziua aceea jocul era cam aşa:
când zmeul ajungea printre nori
ea trebuia să repare cât putea de repede cuvântul aşezat în iarbă,
să-l dreagă cu pene de ghionoaie,
până când, din vraja ei soseau în zbor
cojile de ouă de guguştiuci
pe care scrisese un cântecel vesel.
Fratele mai mic venea în hăinuţa lui roşie,
peltic şi curios, alergat ca întotdeauna de curcani,
se împiedica şi dealul Ciufului cădea peste el,
păsăroiul cu ciucurii cărnoşi
îl privea cu ochiul de pe partea stângă.  
Hai, o dată, să nu pierdem desenele cu Mihaela şi Azorel!
Omleta cu frunze de lalea sălbatică rămânea
să aştepte alt prilej pentru ospăţul prinţilor.