luni, 16 februarie 2015

De pe site-ul Scrieliber.ro

Poetul Ştefan Ciobanu mi-a prezentat (frumos) blogul pe site-ul scrieliber.ro şi a scris câteva lucruri (tot frumoase) şi despre volumul meu. Iată mai jos referinţele la acesta din urmă: 

Poemele Danielei Şontică din volumul „Iubita cu nume de profet” oferă fie un tablou pornind de la un eveniment istoric, fie o poveste modelată pe un personaj real, fie o stare pe care o transformă într-un fluture căruia îi urmărește zborul neregulat. Toate astea, și multe altele, le construiește atent, fiecare cuvânt fiind bine cântărit și având funcție de recuzită. Este suficient să citești poemul care dă titlul volumului (poezie cuprinsă în grupaj) pentru a vedea cum, folosind cuvinte și expresii care induc imaginea biblică (mai frumoasă cu seminţe şi cu ierburi, […] pentru că tălmăcesc vise care nu plac oamenilor, […] Visul tău, mărite rege, este acesta), reușește să redea decorul necesar pentru a crea iluzia acelor timpuri patriarhale. Spun iluzie pentru că Daniela Șontică nu se referă aici doar la episodul biblic, care devine un pretext, ci îl transpune în cotidian căruia îi decoperă, astfel, noi valențe. Autoarea reușește în poeziile ei să aducă două lumi, una cu fundații istorice incontestabile, cealaltă extrasă din viața de zi cu zi, lumi care se intercalează constant, fără a se anihila sau a intra în conflict (cum este tendința poeziei de astăzi). În bucla poeziei astfel creată, această bandă Möbius care ne străbate ființele, nu știi niciodată care eveniment îl declanșează pe care. În acest punct, prin crearea de scurtcircuite temporale, se apropie Daniela Șontică de poezia suprarealistă.
Con
știentă de forța cuvintelor, de importanța lor, dar în același timp, de iluzoriu și interesul din ce în ce mai scăzut pentru poezie a celor din jur, poeta se adresează, tot în volumul Iubita cu nume de profet, unui destinatar incert dar atent schițat, astfel: ce faci cu toate containerele de cuvinte / pe care ți le trimit în ultima vreme? (Despre mine). Atunci când nu folosește parabola, cum este cazul poeziilor Scrisoare pariziană sau Nici o promisiune, nu se sfiește să devină personală și să folosească dialogul ca modalitate de apropiere de cititor, un dialog fracturat și purtat parcă de personaje aflate în vise diferite. În volum mai sunt schițate personaje care par să vină la întâlnirea cu sufletul ei (Stăpânul frunzelor, Liftiera, Lăptarul, Căutătorul de argint), personaje care completează universul pestriț, aflat mereu în schimbare, un univers care pare să se nască după fiecare colț de stradă.

  

miercuri, 11 februarie 2015

Cronica din revista Arca

Sirena şi capacul de bere

Felix Nicolau

Daniela Şontică este un instrumentist care îşi desăvârşeşte arta prin exerciţii de stil constante. Ca în cazul oricărui virtuoso, e important să îi urmăreşti nuanţele din frazare în ”Iubita cu nume de profet”, Editura Tracus Arte, 2014. Scopul scriitoarei este nu atât să inoveze, cât să îşi exprime sensibilitatea şi imaginaţia – ambele romantice şi religioase – în forme poetice cât mai rafinate. Poeta iubeşte poeticitatea, dar cum vieţuieşte într-un mediu populat cu poeţi contemporani, ea nu cade în desuetudine stilistică. Redactor-şef la ziarul ”Lumina”, ea diriguie şi ”Suplimentul cultural” al ziarului cu pricina. Reuşita de a înnobila publicaţia Patriarhiei cu un astfel de ”Supliment” îi aparţine în întregime.
Mai întâi, poeta compune poveşti, dar mai mult în sensul feericului decât în cel al epicului: „Această iubire mă trece dincolo de Sahara/ pe spatele unui crocodil secret şi blând,/ mă duce în ţara/ visată de fetiţa celor trei zâne cu dantele şi coifuri,/ întinde poduri, sârme şi autostrăzi/ [...]/ De pe strada mea îngustă/ această iubire se vede foarte mare” (”Poveste de pe strada mea”). Legăturile cu urâtul, dereglările şi înceţoşările schizoide ale artei contemporane sunt puţine, dar asta nu înseamnă că sufletul romantic al poetei pulsează poetic doar de prin livezi. Nu sămănătorism este aici, ci romantism profund şi deschis către actual: „în ultima vreme coplărimea din Lunca Dunării/ pleca la scăldat cu sentimentul/ că scrisorile noastre/ erau bune de făcut pluta,/ unii chiar le credeau gumă de mestecat sau bilete de intrare la film” (”Trupa mea de artificii”). Simţul generării de limbă nouă se împleteşte excelent cu tandreţea rememorărilor biografice.
Thriller feeric
Feminitatea onirică este coloana vertebrală a volumului: „Mărite rege-grădinar,/ visul tău se tâlcuieşte aşa:/ femeia cu ochii albaştri este sfânta care îţi creşte copiii,/ florile de câmp sunt fecioarele zvăpăiate/ ale minţii tale,/ iar pletele vălurite sunt lacrimile vărsate de femeia neştiută,/ care nu înţelege ploaia niciodată”. Uneori delicateţea în această direcţie egalează paginile de tinereţe ale Hortensiei Papadat-Bengescu. Suavitatea şi gentileţea sunt văluri peste durităţi şi imagini absurde. Efectul este unul de feerie cu fundal muzical de thriller: „în miezul zilei îşi scoate păianjenii din ochiul drept,/ îi aşază în tabachera de aramă,/ îi va dărui vecinei, are o fetiţă dulce care merită un cadou,/ întinde o cută a obrazului ca pe cearşaful ei din casa/ cu mulţi copii/ bărbatul i-a plecat de mult,/ de asta are ea părul oţelit,/ îl mângâie cu un capac de bere” (”Femeia cu palma oglindă”).
Cu cât se păşeşte mai adânc în lectură, cu atât se străvede durerea nostalgică elegant fardată. Şontică şi-a asimilat lecţia din ”Decăderea minciunii”, eseul lui Oscar Wilde: arta nu trebuie să fie sinceră; autenticitatea ei decurge din refracţie, sugestie şi simbol. Poetizările stoice alternează cu paradisurile sustenabile: „Apoi câteva zile de miere sălbatică,/ ochii ne-ar rămâne fără contur/ în după-amiezile neştiute de contabili,/ am hoinări prin mahalale,/ am arunca bani vechi în curţile/ cu bătrânei fericiţi bând ceaiuri între ierburi dulcege” (”Iar oamenii”). Uneori aceste paradisuri chiar repercutează frumuseţi ce nu se află la îndemâna oricui, paradisuri nedemocratice: „Noi, care lăsăm dâre pe fiecare orizont,/ i-am ierta,/ am coborî din lume/ şi am vâsli la nesfârşit/ în cutia de argint moale, de forma presupusei inimi” (”Argint moale”).
Artistă de excepţie este Daniela Şontică atunci când îi reuşesc metaforele. Toată înstrunarea ei tinde către metaforă, sărind, din fericire, peste celelalte figuri de stil. Ca o sirenă delfică, ea îşi toarce cântecul şi când nu te aştepţi intonează o arie care te face să dai drumul la catarg si să te arunci în valuri: „Rămâi o vreme,/ din privirea ta enormă/ să-mi croiesc rochii” (”Revedere”).

Cronică publicată în revista Arca, nr. 10-11-12, 2014.