miercuri, 29 decembrie 2010
Despre efectele comunismului si alte navaliri
Nu ştiu să existe vreun alt roman al înstrăinării ţăranului de propriul pământ şi de fiinţa sa esenţială în vremea comunistă în afară de "Nunţi înecate" al lui Dumitru Manolache. Dar am credinţa că acesta este definitoriu pentru o întreagă categorie socială.
Portretele ţăranilor din Gurbăneşti (Călăraşi) mi s-au întipărit în minte de parcă i-aş cunoaşte din copilărie, poate pentru că port şi eu în suflet un sat - de fapt, două - de care m-am dezrădăcinat.
"Nunţi înecate" este romanul ţăranilor deveniţi peste noapte orăşeni prin angajarea în marile uzine ale patriei.
Anunţul lipit la o răscruce din sat pe care scria că se fac angajări la "23 August" în Bucureşti şi că noii muncitori vor primi buletine de oraş a pus pe jar bieţii oameni care, despuiaţi de pământurile şi de caii lor spre a îmbogăţi cu ele CAP-urile, au găsit un nou orizont de supravieţuire. Şi unii s-au prins în această horă: au bătut un pas mărunt spre zilnicele cozi din alimentare şi spre cele mai toxice secţii de prin uzinele marelui oraş, cu gândul tihnit că fiii lor nu vor mai avea de plătit chirii. Generaţiile care au schimbat atunci opincile şi iţarii pe pantofi şi pantaloni nemţeşti vor avea însă mereu sufletele măcinate, neştiind niciodată ce să se considere: orăşeni pentru că stau la bloc, unde au closetul în casă ("ruşinea supremă"), ori ţărani, pentru că pe dinăuntru au rămas la fel. Se vor gândi mereu la aceste lucruri în nopţile de insomnii, cum face şi Sandu Puchea, un personaj pe cât de emblematic pentru lumea lui, pe atât de tragic.
Romanul începe dintr-un punct cât se poate de firesc: oamenii merg la o nuntă în Gurbăneşti, un sat din Bărăganul călărăşean, unde urmează să se construiască un baraj şi un lac de acumulare din apa căruia se vor face irigaţii masive. Nuntaşii de la oraş merg la acest eveniment parcă şi cu drag, dar şi cu inima strânsă, depănând istorii despre viaţa pe care o duc la oraş şi emiţând sentinţe despre cum ar fi fost mai bine pentru fiecare să facă. Justificările personajului Sandu Puchea par să fie esenţa unei explicaţii general valabile: "Ştiu io? Io am plecat ca prostu'. Aşa gândesc uneori. Daâ cred că n-am plecat defel. Stau acolo, la oraş, că n-am ce face, daâ io tot în sat sunt. Şi dâaia mă duc rar la Gurbăneşti. Mă doare. Mă doare sufletu'".
Destinele se împletesc între ele, autorul merge şi el la nuntă şi parcă descoperă acum viaţa fiecărui om din sat şi din satele vecine, deşi le ştie pe de rost, şi clădeşte încet-încet o lume în care vrea să-i salveze pe toţi, pentru că totul stă mereu sub o mare ameninţare. Apa! Vine apa! După nenorocirea colectivizării, a pierderii ancestrale a legăturii cu pământul prin orăşenizarea unora, a transformării altora în navetişti, celor puţini care au mai rămas în Gurbăneşti li se cere acum să plece din casele lor. Să se mute în partea mai înaltă a satului sau să plece de tot din sat pentru că va veni apa. Lacul de acumulare le va înghiţi agoniseala dacă nu se mută.
Drama tuturor o afli din povestea vieţii celor doi soţi, Radu şi Siţa. Femeia este atât de afectată de această strămutare din casă, încât va şi muri de inimă grea într-o noapte.
Conflictele mocnesc, oamenii par să simtă că aşa nu se mai poate, disperarea a pus stăpânire pe toţi, până şi preotul din satul vecin a fost găsit spânzurat de durere că nevasta îl înşela. Biserica din Gurbăneşti a fost demolată, iar dorul oamenilor faţă de ea se depune ca o umezeală pe amintiri, scorojind hlamidele sfinţilor. Sufletele oamenilor se coşcovesc şi ele pe dinăuntru şi aşteaptă cu resemnare deznodământul. Dincolo, la oraş, cei care au apucat să plece, atunci, demult, când li s-a promis fericirea, rememorează nostalgici aceleaşi amintiri şi întâmplări din satul tinereţii lor. În sat, apa stă să vină şi, odată cu aşteptarea, se sparge şi câte un buboi mai vechi: tractoristul Fitoi se răzbună parcă pentru nedreptăţile sociale ale tuturor, trăgându-i un topor în cap fostului primar. Tentativa de crimă îl duce la temniţă, dar îl răcoreşte. Apa n-a mai venit. Barajul n-a mai fost terminat, iar vieţile oamenilor au fost strămutate degeaba în iadul unei deznădejdi din care nu toţi au mai ieşit.
"Nunţi înecate" este o poveste adevărată, oamenii nu sunt imaginari, iar meritul lui Dumitru Manolache este cu atât mai mare, cu cât reuşeşte să te captiveze pe tot parcursul romanului. Am detectat pe alocuri asemănări cu lumea moromeţiană, poate şi pentru că povestea acestor oameni pare o continuare firească, reluată din punctul în care "timpul părea să nu mai aibă răbdare". Iar dacă năvălirea apei este ceea ce te ţine mereu atent, problema de fond rămâne mereu dureroasa amintire a năvălirii celor care i-au furat ţăranului ce era al lui şi i-au lăsat în schimb tânjirea după o stare şi un firesc care par să nu se mai întoarcă.
marți, 28 decembrie 2010
Craciun cu linia de sosire furata
Am avut parte de mai multe mirări în zilele praznicului Naşterii Domnului de anul acesta.
Cu unele dintre ele eram obişnuită de anii trecuţi şi, cu toate acestea, au continuat să mă mire şi acum.
Dintre cele ştiute, menţionez aceleaşi nevoi ale televiziunilor de a răsfira în cât mai multe fire evenimentele politice şi economice ale ţării în ziua de Ajun a Crăciunului şi chiar în zilele de sărbătoare. Probabil, producătorii lor îşi imaginează că românul este atât de avid de informaţie şi comentariu specializat pe aceste teme, încât nu i-ar sta bine platoul cu sarmale pe masă şi vorba i-ar fi mai puţin dulce către musafiri dacă la televizor nu s-ar aborda în acest mod cotidianul. Fericiţi cei care se lipsesc de televizor măcar în zilele acestea!
Celelalte mirări vin de la un mod anapoda de a celebra Naşterea Domnului. Ai avea aşteptarea ca bisericile să fie arhipline de Crăciun şi de Paşte, cum spune vorba aceea românească atât de folosită în împrejurările când unii se scuză că abia atunci calcă pragul sfintelor lăcaşuri. Dar nu este aşa. Mi-am petrecut sărbătorile într-o localitate la ţară, unde în duminicile de peste an abia ai loc să stai la slujbă. În prima zi a praznicului, am trăit tristeţea de a vedea biserica cu mai puţini oameni decât oricând. Unul dintre motive? Copiii de la oraş veniţi la părinţii lor pentru a petrece împreună nu puteau fi lăsaţi singuri acasă. Dar de ce nu ar fi venit cu toţii, tineri şi bătrâni, la Liturghie? Al doilea motiv: există obiceiul nefiresc ca fiecare să meargă cu "de împărţit" la săraci sau la vecini în cursul dimineţii, exact cât durează slujba. Nici preotul nu mai are metode să-i convingă de absurditatea tradiţiei lor care nu se poate numi creştină.
Şi o altă mirare vine din preluarea tot mai frecventă a unui obicei de la ţările vestice, protestante. O cunoştinţă a sărbătorit Crăciunul în… Ajunul Crăciunului. Şi-a chemat fiica şi fiul cu familiile lor şi, cu toţii, cu o zi în avans, au mâncat şi au băut toate cele tradiţionale româneşti pregătite. Adică în ziua când normal este să ajunăm, să postim mai aspru dacă nu negru, să ne pregătim sufleteşte cu rugăciuni, cu bucuria colindelor, aşteptând astfel marele praznic de a doua zi! Se vede treaba că prea mult televizor, filme americane şi tradiţii străine strică. Preluate aiurea şi neţinând cont măcar de citirea corectă a calendarului bisericesc, aceste tradiţii străine de noi duc la anomalii anticreştine. Desigur, familia care a petrecut astfel s-a raportat la un Crăciun cu totul străin de Naşterea Domnului, eveniment care nu poate fi sărbătorit şi deplin înţeles decât mergând la slujbă, aşteptând binecuvântarea preotului, luând mai întâi hrana şi bucuria sufletului, abia mai apoi delectarea cu bunătăţile culinare, absolut fireşti, dar la vremea lor şi nu înaintea celorlalte.
Cine face astfel riscă să se iluzioneze că este în rând cu creştinii. Poate, dar nu cu cei drept-măritori. Pentru astfel de oameni Crăciunul este ca un premiu obţinut pe nedrept; un concurs pe stadion unde au alergat trişând, tăind curbele prin boscheţi, furând linia de sosire. Spectatorii pot fi păcăliţi, dar nu şi Dumnezeu.
Cu unele dintre ele eram obişnuită de anii trecuţi şi, cu toate acestea, au continuat să mă mire şi acum.
Dintre cele ştiute, menţionez aceleaşi nevoi ale televiziunilor de a răsfira în cât mai multe fire evenimentele politice şi economice ale ţării în ziua de Ajun a Crăciunului şi chiar în zilele de sărbătoare. Probabil, producătorii lor îşi imaginează că românul este atât de avid de informaţie şi comentariu specializat pe aceste teme, încât nu i-ar sta bine platoul cu sarmale pe masă şi vorba i-ar fi mai puţin dulce către musafiri dacă la televizor nu s-ar aborda în acest mod cotidianul. Fericiţi cei care se lipsesc de televizor măcar în zilele acestea!
Celelalte mirări vin de la un mod anapoda de a celebra Naşterea Domnului. Ai avea aşteptarea ca bisericile să fie arhipline de Crăciun şi de Paşte, cum spune vorba aceea românească atât de folosită în împrejurările când unii se scuză că abia atunci calcă pragul sfintelor lăcaşuri. Dar nu este aşa. Mi-am petrecut sărbătorile într-o localitate la ţară, unde în duminicile de peste an abia ai loc să stai la slujbă. În prima zi a praznicului, am trăit tristeţea de a vedea biserica cu mai puţini oameni decât oricând. Unul dintre motive? Copiii de la oraş veniţi la părinţii lor pentru a petrece împreună nu puteau fi lăsaţi singuri acasă. Dar de ce nu ar fi venit cu toţii, tineri şi bătrâni, la Liturghie? Al doilea motiv: există obiceiul nefiresc ca fiecare să meargă cu "de împărţit" la săraci sau la vecini în cursul dimineţii, exact cât durează slujba. Nici preotul nu mai are metode să-i convingă de absurditatea tradiţiei lor care nu se poate numi creştină.
Şi o altă mirare vine din preluarea tot mai frecventă a unui obicei de la ţările vestice, protestante. O cunoştinţă a sărbătorit Crăciunul în… Ajunul Crăciunului. Şi-a chemat fiica şi fiul cu familiile lor şi, cu toţii, cu o zi în avans, au mâncat şi au băut toate cele tradiţionale româneşti pregătite. Adică în ziua când normal este să ajunăm, să postim mai aspru dacă nu negru, să ne pregătim sufleteşte cu rugăciuni, cu bucuria colindelor, aşteptând astfel marele praznic de a doua zi! Se vede treaba că prea mult televizor, filme americane şi tradiţii străine strică. Preluate aiurea şi neţinând cont măcar de citirea corectă a calendarului bisericesc, aceste tradiţii străine de noi duc la anomalii anticreştine. Desigur, familia care a petrecut astfel s-a raportat la un Crăciun cu totul străin de Naşterea Domnului, eveniment care nu poate fi sărbătorit şi deplin înţeles decât mergând la slujbă, aşteptând binecuvântarea preotului, luând mai întâi hrana şi bucuria sufletului, abia mai apoi delectarea cu bunătăţile culinare, absolut fireşti, dar la vremea lor şi nu înaintea celorlalte.
Cine face astfel riscă să se iluzioneze că este în rând cu creştinii. Poate, dar nu cu cei drept-măritori. Pentru astfel de oameni Crăciunul este ca un premiu obţinut pe nedrept; un concurs pe stadion unde au alergat trişând, tăind curbele prin boscheţi, furând linia de sosire. Spectatorii pot fi păcăliţi, dar nu şi Dumnezeu.
miercuri, 22 decembrie 2010
Minunatele portocale care vesteau Craciunul
Aş mânca o portocală!, începea învăţătorul nostru jocul. De ce una şi nu două!, continua copilul care avea numărul 2. Şi aşa mai departe până când fiecare copil neatent era dat afară din joc şi rămâneau să se războiască ultimii doi...
În timp ce spuneam însă cuvântul magic, "portocală", ni se lăsa apă în gură, şi aşa ne-am fi dorit să mâncăm măcar o felie, dacă nu aveam una întreagă. Dar nu se mai găseau. Stăteau bieţii părinţi şi rudele pe la cozi interminabile să prindă un kilogram de portocale pentru ca mai apoi să le dea Moşului, iar el să le pună sub brad ori sub pernă, acolo unde nu era brad în casă de Crăciun. Între noi fie vorba, pe la ţară nu prea avea toată lumea pom împodobit, Moş Crăciun punea ce avea sub perna fiecărui copil. Şi aveau loc cadourile, pentru că punea ceva nici prea mare, nici prea mic, ceva potrivit, un dar de care copilul se bucura la fel de mult ca de orice ar fi primit. Când era vreo cutie cu vreun joc, ceva mai mare, atunci era lăsat pe masă, cu numele copilului scris pe bileţel.
Oare ce-o să ne aducă anul ăsta Moş Crăciun? Întrebam de fiecare dată, în loc să spun ce aş fi vrut să îmi aducă. Mama întreba şi ea: dar tu cam ce-ai vrea să-ţi aducă? Nu ştiu sigur, poate o pereche de mănuşi, am văzut eu la magazin la noi unele roşii. Şi el îmi aducea. Dar aveam mereu ciudă pe el că nu reuşeam să-l văd. Degeaba stăteam trează până aproape de miezul nopţii şi mă mai şi lăudam că de data asta nu-mi mai scapă. Degeaba. De fiecare dată, aburul mâncărurilor specifice, părinţii care tot mai trebăluiau, toate aveau asupra mea un efect adormitor. Mai auzeam eu ceva foşnete şi uşi deschise foarte uşor, dar nu reuşeam să văd dacă e chiar Moş Crăciun sau doar mama a trecut pe acolo. Abia dimineaţa ne înghionteam şi râdeam fericiţi că Moş Crăciun a trecut pe la noi şi ne etalam darurile şi le comparam...
Prea mici să înfruntăm gerul până la biserica aflată la câţiva kilometri, prima parte a zilei de Crăciun, noi, copiii, ne-o petreceam aşteptând cu mare nerăbdare venirea celor mari de la slujbă. Nimeni n-avea voie, oricât de mic, să mănânce ceva înainte să luăm anafură. Abuream geamurile tot lipindu-ne feţele să vedem dacă vin ai noştri sau nu. În sfârşit, veneau! Înainte de orice, puţin şorici de pe capul porcului tăiat şi păstrat la rece. Se făcuse o cruce cu cuţitul pe fruntea lui, iar acum mama, după ce-l tămâia, ne dădea la fiecare câte puţin. Pe urmă, masa cu toate bunătăţile. Şi miraculoasele portocale îmbălsămau aerul cu parfumul lor. Era magia întregii fericiri să ştii că zăpada scârţâie sub ghete, că îţi rămâne mâna lipită de funia saniei dacă nu ai mănuşi, dar să te bucuri de asemenea fructe.
Nu ştiu copiii de azi ce simt când mănâncă portocale, poate sunt plictisiţi şi sătui de ele, părinţii lor le găsesc în orice alimentară. Mie mi-a trebuit mult timp după decembrie ´89 pentru a nu mai considera o impietate să mănânc portocale oricând. Şi ştiu că toţi cei din generaţia mea au trăit la fel, de aceea pentru noi Naşterea Domnului este cu adevărat Sărbătoarea Darului, căci am primit atunci cel mai de preţ dar: libertatea noastră.
În timp ce spuneam însă cuvântul magic, "portocală", ni se lăsa apă în gură, şi aşa ne-am fi dorit să mâncăm măcar o felie, dacă nu aveam una întreagă. Dar nu se mai găseau. Stăteau bieţii părinţi şi rudele pe la cozi interminabile să prindă un kilogram de portocale pentru ca mai apoi să le dea Moşului, iar el să le pună sub brad ori sub pernă, acolo unde nu era brad în casă de Crăciun. Între noi fie vorba, pe la ţară nu prea avea toată lumea pom împodobit, Moş Crăciun punea ce avea sub perna fiecărui copil. Şi aveau loc cadourile, pentru că punea ceva nici prea mare, nici prea mic, ceva potrivit, un dar de care copilul se bucura la fel de mult ca de orice ar fi primit. Când era vreo cutie cu vreun joc, ceva mai mare, atunci era lăsat pe masă, cu numele copilului scris pe bileţel.
Oare ce-o să ne aducă anul ăsta Moş Crăciun? Întrebam de fiecare dată, în loc să spun ce aş fi vrut să îmi aducă. Mama întreba şi ea: dar tu cam ce-ai vrea să-ţi aducă? Nu ştiu sigur, poate o pereche de mănuşi, am văzut eu la magazin la noi unele roşii. Şi el îmi aducea. Dar aveam mereu ciudă pe el că nu reuşeam să-l văd. Degeaba stăteam trează până aproape de miezul nopţii şi mă mai şi lăudam că de data asta nu-mi mai scapă. Degeaba. De fiecare dată, aburul mâncărurilor specifice, părinţii care tot mai trebăluiau, toate aveau asupra mea un efect adormitor. Mai auzeam eu ceva foşnete şi uşi deschise foarte uşor, dar nu reuşeam să văd dacă e chiar Moş Crăciun sau doar mama a trecut pe acolo. Abia dimineaţa ne înghionteam şi râdeam fericiţi că Moş Crăciun a trecut pe la noi şi ne etalam darurile şi le comparam...
Prea mici să înfruntăm gerul până la biserica aflată la câţiva kilometri, prima parte a zilei de Crăciun, noi, copiii, ne-o petreceam aşteptând cu mare nerăbdare venirea celor mari de la slujbă. Nimeni n-avea voie, oricât de mic, să mănânce ceva înainte să luăm anafură. Abuream geamurile tot lipindu-ne feţele să vedem dacă vin ai noştri sau nu. În sfârşit, veneau! Înainte de orice, puţin şorici de pe capul porcului tăiat şi păstrat la rece. Se făcuse o cruce cu cuţitul pe fruntea lui, iar acum mama, după ce-l tămâia, ne dădea la fiecare câte puţin. Pe urmă, masa cu toate bunătăţile. Şi miraculoasele portocale îmbălsămau aerul cu parfumul lor. Era magia întregii fericiri să ştii că zăpada scârţâie sub ghete, că îţi rămâne mâna lipită de funia saniei dacă nu ai mănuşi, dar să te bucuri de asemenea fructe.
Nu ştiu copiii de azi ce simt când mănâncă portocale, poate sunt plictisiţi şi sătui de ele, părinţii lor le găsesc în orice alimentară. Mie mi-a trebuit mult timp după decembrie ´89 pentru a nu mai considera o impietate să mănânc portocale oricând. Şi ştiu că toţi cei din generaţia mea au trăit la fel, de aceea pentru noi Naşterea Domnului este cu adevărat Sărbătoarea Darului, căci am primit atunci cel mai de preţ dar: libertatea noastră.
luni, 20 decembrie 2010
Cum te poate ajuta un îmblânzitor de câini
Cesar Millan, celebrul îmblânzitor de câini din America, reprezintă pentru mine omul providenţial pentru debarasarea mea de o anumită raportare la "cel mai bun prieten al omului" care m-a muşcat când aveam vreo 6 ani. De câte ori cineva încerca să-mi spună, încă din copilărie şi până mai ieri, să încerc să-mi stăpânesc frica faţă de câini, îi răspundeam că aşa ceva nu se poate, această frică este un sentiment pe care n-am cum să-l controlez, se manifestă pur şi simplu, independent de voinţa mea. Şi voinţă am destulă, dar pe lângă o haită de câini furioşi nu voi reuşi niciodată să trec făcându-mi o platoşă din astfel de sfaturi. Întâlnirea cu Cesar s-a produs şi după ce am asistat, în ultima vreme, la manifestarea unei anumite afecţiuni şi înţelegeri faţă de câini a unor persoane din apropierea mea.
Îndepărtarea de frica paralizantă a fost însă realizată decisiv prin urmărirea emisiunii "Îmblânzitorului de câini". Scriu despre aceasta pentru că mi se pare cu adevărat meritoriu felul în care toţi acei stăpâni de animale se vindecă de neputinţele (chiar neputinţele!) lor legate de câinii din casele lor după ce urmează sfaturile specialistului. Dar ce face Cesar? Întâi de toate este un expert absolut în comportamentul canin, iar pe urmă, sau în acelaşi timp, este un foarte bun psiholog uman. De fiecare dată când un stăpân de câine l-a chemat şi i-a expus nesupunerea acestuia, agresivitatea, lipsa de voinţă a animalului în a face anumite lucruri fireşti pentru un câine, îmblânzitorul venea şi arăta omului unde greşeşte. Aproape de fiecare dată omul greşea în raportarea la animal. Nu animalul era rău sau neascultător, ci omul prea permisiv, prea iubitor cu el.
Am învăţat şi eu odată cu acei stăpâni că este foarte important ce sentimente transmiţi în jurul tău. Cesar numeşte starea drept o "energie", eu aş spune că e important duhul în care faci ceva. Chiar şi în raport cu un animal. Dar mai presus de orice, acest mare specialist în comportament canin este un fel de povăţuitor al oamenilor într-o lume secularizată, un sfătuitor de bun-simţ, pe măsura înţelegerii de la un anumit nivel.
Nu numai vizavi de câini trebuie să ne purtăm cu demnitate, aşa cum învaţă Cesar, ci şi faţă de oameni, nu numai câinelui nu trebuie să-i arăţi frică, dar nici oamenilor, pentru că…"de cine ne vom teme?, ştim noi o vorbă din Scripturi. A lăsa să se vadă că eşti un om stabil sufleteşte şi liniştit le face bine şi celor cu care venim în contact. Dacă ne gândim bine, uneori noi înşine suntem un fel de câini greu de stăpânit. Trebuie să învăţăm să ne domolim tot felul de porniri. Ne strică sufletul felul în care ne alintăm cu bunătăţi, cum ne răsfăţăm spunându-ne că merităm, cum nu ştim să ne potolim furiile şi muşcăm din alţii. Şi, ca să devenim îmblânzitorii noştri, avem mult de lucrat, dar, aşa cum îmblânzitorul de câini le spune clienţilor săi, exerciţiul trebuie să fie zilnic, să fim constanţi.
joi, 16 decembrie 2010
Starea vremii si starea nemultumirilor
Când nu au subiect de conversaţie, englezii, oameni politicoşi din fire, deschid discuţia despre vreme. Românul, ca să nu fie mai prejos, când nu ştie ce să spună, exclamă: "Ce căldură, domnule, ne topim, nu alta!" sau "Ce frig e, nu mai scăpăm o dată de iarna asta!" după nici zece zile de frig.
Ne-am obişnuit să spunem fără nici un discernământ că nu ne convine că vremea e ba prea călduroasă, ba prea rece, ba plouă prea mult şi putrezim, ba e secetă de crapă pământul.
Nu ne intră în voie deloc starea vremii. Aparent, este vorba de simple vorbe, aruncate la plictiseală ori pe negândite, doar să ne aflăm în treabă, dar, de fapt, lucrurile au un substrat mai adânc. De fiecare dată când omul îşi arată nemulţumirea sa, el corectează ceea ce aparent natura face de la sine, uitând că nimic nu se întâmplă de la sine, ci de la Dumnezeu. Cu alte cuvinte, omul îşi arată nemulţumirea faţă de hotărârile Stăpânului şi Creatorului a toate, cel care dă ploaie peste cei buni şi peste cei răi, care face să răsară soarele peste toţi şi dă ploaie la bună vreme.
Fiecare om ar vrea, cu egoismul şi îngustimea intereselor sale de moment, ca totul să se învârtă după cum îi pică lui bine. Dacă ar vrea să meargă la plajă, atunci să fie cald, să nu plouă. Dacă are câmpul plin de grâu, vrea ploaie, dar nici prea multă, nici prea puţină. Dacă locuieşte la oraş, crede că nu are nevoie de ploaie, că "doar pietrele nu trebuie să crească!". Cum dă puţin gerul, se vaită că îi degeră toate.
Ştiu că e plictisitor să spun asta, şi poate ştiţi deja, dar cel mai bine ar fi să fim mulţumitori pentru toate, că nimeni dintre noi nu poate şti mai bine decât Dumnezeu când şi ce ne trebuie tuturor. În loc să tot bombănim: "Of, iar e vreme ploioasă!", mai bine am spune: "Mulţumim, Doamne, pentru toate".
Şi tot legat de percepţia falsă despre starea vremii, este amuzant modul de prezentare la televiziunile noastre a emisiunii de gen. Fetele sau băieţii care fac prezentarea se încruntă şi mimează tristeţi zdrobitoare când anunţă ploi, temperaturi scăzute, ninsori abundente, altfel, toate fireşti la data calendaristică respectivă. Şi, foarte veseli, în miez de vară, când toată lumea simte nevoia de o ploaie răcoritoare, prezentatorii saltă de bucurie că avem un cer senin şi frumos, cu temperaturi de 40 de grade Celsius. De cumva se întâmplă ca harta sinoptică să arate ploi, e jale: " Se strică vremea, stimaţi telespectatori! Vin ploile!". Cine să ne mai înţeleagă?
Ne-am obişnuit să spunem fără nici un discernământ că nu ne convine că vremea e ba prea călduroasă, ba prea rece, ba plouă prea mult şi putrezim, ba e secetă de crapă pământul.
Nu ne intră în voie deloc starea vremii. Aparent, este vorba de simple vorbe, aruncate la plictiseală ori pe negândite, doar să ne aflăm în treabă, dar, de fapt, lucrurile au un substrat mai adânc. De fiecare dată când omul îşi arată nemulţumirea sa, el corectează ceea ce aparent natura face de la sine, uitând că nimic nu se întâmplă de la sine, ci de la Dumnezeu. Cu alte cuvinte, omul îşi arată nemulţumirea faţă de hotărârile Stăpânului şi Creatorului a toate, cel care dă ploaie peste cei buni şi peste cei răi, care face să răsară soarele peste toţi şi dă ploaie la bună vreme.
Fiecare om ar vrea, cu egoismul şi îngustimea intereselor sale de moment, ca totul să se învârtă după cum îi pică lui bine. Dacă ar vrea să meargă la plajă, atunci să fie cald, să nu plouă. Dacă are câmpul plin de grâu, vrea ploaie, dar nici prea multă, nici prea puţină. Dacă locuieşte la oraş, crede că nu are nevoie de ploaie, că "doar pietrele nu trebuie să crească!". Cum dă puţin gerul, se vaită că îi degeră toate.
Ştiu că e plictisitor să spun asta, şi poate ştiţi deja, dar cel mai bine ar fi să fim mulţumitori pentru toate, că nimeni dintre noi nu poate şti mai bine decât Dumnezeu când şi ce ne trebuie tuturor. În loc să tot bombănim: "Of, iar e vreme ploioasă!", mai bine am spune: "Mulţumim, Doamne, pentru toate".
Şi tot legat de percepţia falsă despre starea vremii, este amuzant modul de prezentare la televiziunile noastre a emisiunii de gen. Fetele sau băieţii care fac prezentarea se încruntă şi mimează tristeţi zdrobitoare când anunţă ploi, temperaturi scăzute, ninsori abundente, altfel, toate fireşti la data calendaristică respectivă. Şi, foarte veseli, în miez de vară, când toată lumea simte nevoia de o ploaie răcoritoare, prezentatorii saltă de bucurie că avem un cer senin şi frumos, cu temperaturi de 40 de grade Celsius. De cumva se întâmplă ca harta sinoptică să arate ploi, e jale: " Se strică vremea, stimaţi telespectatori! Vin ploile!". Cine să ne mai înţeleagă?
miercuri, 8 decembrie 2010
Privilegiul povestilor
Am citit recent un interviu cu Alex Ştefănescu şi mi s-a părut înduioşător cum un bărbat matur, un om al vieţii literare româneşti îşi aminteşte cu atâta sensibilitate despre vremea copilăriei şi în special despre părinţi. Avea un tată care îi citea foarte mult, chiar şi când era student! Acest tată care a citit şi rezumat peste 1.000 de cărţi i-a deschis gustul spre cititul profesionist şi i-a şi transmis gena spre interpretare celui care astăzi este unul dintre cei mai cunoscuţi critici literari. Mi s-a confirmat, citindu-l, că nimic pe lume nu face mai mult în devenirea noastră ca primii ani petrecuţi alături de nişte părinţi care sunt atenţi nu atât la detaliile minore ale educaţiei - meditaţii, ore speciale şi tot felul de cursuri -, cât la liniile majore ale educaţiei.
De exemplu, nu este necesar, ca părinte, să pisezi un copil zi de zi, ţinându-i discursuri despre cât de importantă este lectura pentru formarea lui. Este bine să-i strecori această dragoste de carte altfel, prin citirea unor poveşti frumoase în copilăria mică, apoi prin aducerea în atenţia lui a unor cărţi potrivite cu vârsta. Nu este de neglijat nici aspectul "mai puţin televizor şi internet" în favoarea ascultării unor piese de teatru de bună calitate, în deprinderea de a asculta la radio concerte pentru cultivarea unui bun gust muzical şi o culutră generală cât mai solidă.
Îmi aduc aminte de serile de iarnă în care, împeună cu mama, ascultam teatru radiofonic şi cum abia aşteptam seara de luni când se difuzau piesele radiofonice de la un aparat care azi ar fi piesă de muzeu. Mult mai înainte de aceasta, devenisem mare adimiratoare a scurtei emisiuni "Noapte bună, copii!", în care vocea lui Octavian Cotescu, după cum aveam să-mi dau seama mai târziu, mă fascina cu micile întâmplări şi povestioare la al căror tâlc meditam până adormeam şi plecam spre somn cu mintea plină de micile poveşti. Marea poveste a vieţii este mult mai uşor de trăit mai târziu şi înţeleasă treptat, cu mai mult firesc, dacă eşti deprins din copilărie cu paradigme ce îţi oferă rezolvări şi răspunsuri la multe întrebări.
Până la urmă, povestea vieţii fiecăruia dintre noi se bazează şi pe povestea vieţii celorlalţi. Iar dragostea de poveşti nu este aşa, o alergare după iluzii şi cai verzi pe pereţi, ci o confirmare a faptului că suntem fiinţe cuvântătoare, că ne bazăm pe ceea ce născoceşte mintea umană. Depinde de noi - mame, taţi, educatori - cum vor fi viitorii oameni. Să nu lipsim copiii de poveşti, cum nu ne lipsim pe noi de realitate -, chiar dacă aceasta din urmă ni se impune - şi chiar dacă nici nouă nu ne-ar strica din când în când evadarea în lumea unde binele învinge răul.
De exemplu, nu este necesar, ca părinte, să pisezi un copil zi de zi, ţinându-i discursuri despre cât de importantă este lectura pentru formarea lui. Este bine să-i strecori această dragoste de carte altfel, prin citirea unor poveşti frumoase în copilăria mică, apoi prin aducerea în atenţia lui a unor cărţi potrivite cu vârsta. Nu este de neglijat nici aspectul "mai puţin televizor şi internet" în favoarea ascultării unor piese de teatru de bună calitate, în deprinderea de a asculta la radio concerte pentru cultivarea unui bun gust muzical şi o culutră generală cât mai solidă.
Îmi aduc aminte de serile de iarnă în care, împeună cu mama, ascultam teatru radiofonic şi cum abia aşteptam seara de luni când se difuzau piesele radiofonice de la un aparat care azi ar fi piesă de muzeu. Mult mai înainte de aceasta, devenisem mare adimiratoare a scurtei emisiuni "Noapte bună, copii!", în care vocea lui Octavian Cotescu, după cum aveam să-mi dau seama mai târziu, mă fascina cu micile întâmplări şi povestioare la al căror tâlc meditam până adormeam şi plecam spre somn cu mintea plină de micile poveşti. Marea poveste a vieţii este mult mai uşor de trăit mai târziu şi înţeleasă treptat, cu mai mult firesc, dacă eşti deprins din copilărie cu paradigme ce îţi oferă rezolvări şi răspunsuri la multe întrebări.
Până la urmă, povestea vieţii fiecăruia dintre noi se bazează şi pe povestea vieţii celorlalţi. Iar dragostea de poveşti nu este aşa, o alergare după iluzii şi cai verzi pe pereţi, ci o confirmare a faptului că suntem fiinţe cuvântătoare, că ne bazăm pe ceea ce născoceşte mintea umană. Depinde de noi - mame, taţi, educatori - cum vor fi viitorii oameni. Să nu lipsim copiii de poveşti, cum nu ne lipsim pe noi de realitate -, chiar dacă aceasta din urmă ni se impune - şi chiar dacă nici nouă nu ne-ar strica din când în când evadarea în lumea unde binele învinge răul.
luni, 6 decembrie 2010
Aproapele n-are nume, nici chip
Primul lucru la care ne gândim când spunem sau auzim cuvântul "aproapele" este porunca Mântuitorului de a-l iubi. Sau, cel puţin, ne gândim că din Scriptură vine termenul. Dar cine este aproapele, întrebăm şi noi, ca tânărul care dorea să se îndreptăţească pe sine. Pe cei mai de aproape ai noştri îi ştim: părinţii, fraţii, soţii, toţi cei de un neam cu noi. Pe ei îi iubim din fire, nu ne trebuie mare efort. Pe ceilalţi, mulţi, la care se referă îndemnul, nici nu ştim unde să-i căutăm. Azi-dimineaţă, vecina de vizavi, o doamnă drăguţă, în vârstă, după ce am salutat-o mi-a spus că de câte ori mă vede este nedumerită, nu mă recunoaşte de prima dată, deşi locuiesc în bloc de un an. Dar nu e de mirare. Nici eu nu cunosc decât patru vecini, iar dacă i-aş vedea pe stradă, pur şi simplu nu i-aş recunoaşte. Nu din rea-voinţă şi nici din memorie slabă, dar ne vedem atât de rar şi nu schimbăm decât cuvinte de amabilitate lângă lift, încât nu se poate să ne reţinem chipurile mai departe de acest spaţiu. În mod normal, aceşti oameni ne sunt "aproapele". Sunt fizic atât de aproape de noi, locuim în acelaşi imobil, dar nu ştim nimic unii despre alţii. Numele lor nu le ştim decât dacă avem curiozitatea să ne uităm insistent pe lista de la întreţinere.
Suntem chemaţi să ne iubim aproapele, adică pe tot omul care are nevoie de noi, cu care ne întâlnim şi interacţionăm în vreun fel în viaţa aceasta, dar noi nu mai ştim să trăim altfel decât în departele propriu. Ne creăm graniţe şi limite, ne instaurăm un cod al vecinătăţii care, chipurile, să nu agreseze intimitatea altora, dar de fapt ne convine să ne baricadăm în egoismul şi comoditatea de a nu şti nimic, ca să nu avem nici conştiinţa încărcată de ceva. Nu cumva să ştim vreo durere a celor de lângă noi, ca să nu ne simţim datori să îi ajutăm. Aproapele nostru poate fi omul din metrou sau din tramvai, când ne calcă pe nervi cu parfumul prea strident şi când vorbeşte întruna la telefon, ori râde prea tare? Aproapele nostru este bărbatul acela între două vârste care s-a încordat dintr-o dată pe scaun, în autobuz, şi face spume la gură, iar lumea din jur spune că este drogat, când de fapt el are o criză de epilepsie? Ar putea fi aproapele nostru dacă am suna la Salvare şi am sta cu el până când l-am vedea pe mâinile sigure ale unui medic, dar noi ne grăbim spre treburile noastre. Abia dacă mai ştim să fim aproapele celor apropiaţi ai noştri, şi nici atunci decât atât cât ne lasă realitatea zicalei "Frate, frate, dar brânza-i pe bani!".
Suntem chemaţi să ne iubim aproapele, adică pe tot omul care are nevoie de noi, cu care ne întâlnim şi interacţionăm în vreun fel în viaţa aceasta, dar noi nu mai ştim să trăim altfel decât în departele propriu. Ne creăm graniţe şi limite, ne instaurăm un cod al vecinătăţii care, chipurile, să nu agreseze intimitatea altora, dar de fapt ne convine să ne baricadăm în egoismul şi comoditatea de a nu şti nimic, ca să nu avem nici conştiinţa încărcată de ceva. Nu cumva să ştim vreo durere a celor de lângă noi, ca să nu ne simţim datori să îi ajutăm. Aproapele nostru poate fi omul din metrou sau din tramvai, când ne calcă pe nervi cu parfumul prea strident şi când vorbeşte întruna la telefon, ori râde prea tare? Aproapele nostru este bărbatul acela între două vârste care s-a încordat dintr-o dată pe scaun, în autobuz, şi face spume la gură, iar lumea din jur spune că este drogat, când de fapt el are o criză de epilepsie? Ar putea fi aproapele nostru dacă am suna la Salvare şi am sta cu el până când l-am vedea pe mâinile sigure ale unui medic, dar noi ne grăbim spre treburile noastre. Abia dacă mai ştim să fim aproapele celor apropiaţi ai noştri, şi nici atunci decât atât cât ne lasă realitatea zicalei "Frate, frate, dar brânza-i pe bani!".
Abonați-vă la:
Postări (Atom)