Cartea care m-a fascinat în 2014

Camelia Carmen Cavadia, PR la Antena 1, deţinătoarea interesantului blog "Cărţi cu suflet",  a realizat o anchetă literară şi a publicat-o pe blogul amintit, anchetă la care m-a invitat şi pe mine să răspund, alături de Cristina Bugnar, Alina Sin, Ioana Dincă, Cristina Severin, Victor Arvunescu, Carmen Ştefancu, Horia Ghibuţiu, Vasilica Rogozanu, Mioara Tronaru, Patricia Diculescu, Alina Birman, Raluca Damian, Alina Bucsain, Andreea Neaună. Tema a fost: ce cărţi am citit în 2014 şi ne-au plăcut? De fapt, ce carte, doar una. Iată ce am avut de spus.  

„Sub gheţar”, Halldor Laxness 

Citesc cărţi ca să fiu impresionată, altfel, la ce bun, nu-i aşa? Dar unele lasă urme mai adânci decât altele, iar una dintre acestea, citită de mine în 2014, a fost „Sub gheţar”, de Halldor Laxness. Povestea islandezului n-are cum să te lase rece. Este o carte stranie, alcătuită ingenios, sub forma unei lungi scrisori (sau a unui raport), amintindu-ţi oarecum de romanele epistolare de secol XIX, deşi atât de diferită prin tematică şi scriitură. Se împletesc aici fantasticul, cu absurdul, comicul şi tragicul, atât de subtil că nu observi limita dintre acestea.

Suprarealista poveste este spusă de un emisar „teolog”,  trimis de episcopul său spre a cerceta neregulile ce se petrec departe de oraş, într-o micuţă comunitate creştină ce trăieşte la Gheţar. Tot ceea ce află emisarul este un amestec de vechi credinţe populare, obiceiuri stranii ale localnicilor, frânturi de legende nordice, apariţii şi dispariţii de personaje fabuloase, mai ales feminine, învieri din morţi, pe fondul unui sentiment de bulversare continuă şi de schimbare a firului logic al lucrurilor.  

Sunt fascinante basmele nordicilor, iar „Sub gheţar” m-a captivat în aceeaşi măsură în care m-au încântat întotdeauna basmele de orice fel. Este posibil ca Islanda să să aibă ceva magic, care face să izbucnească poveştile ca gheizerele. Nu degeaba este ţara cu cei mai mulţi scriitori din lume şi nu întâmplător Halldor Laxness a primit premiul Nobel în 1955.
Toată ancheta o puteţi citit aici.

  

Scorpie şi gheonoaie

Scorpie şi gheonoaie,

Zână de prin glod şi zoaie,

Cămilă cu trei cocoaşe,

Porc jegos cu şapte boaşe,

O răscruce fără cruce

Şi-un picior venind se duce,

Şarpe năpârlit, balaur,

Tinichea spunându-şi aur,

Otrăvită gheară blândă,

Burdihană prea flămândă,

Capricorn cu cornul rupt,

Ce la mumă rece-a supt,

Oglindă fără argint,

Urâţenii de alint

Ce în zori trezesc grădina,

Tremurând spre morţi sulfina,

Tot aşa până-n vecie,

Numai dragoste să fie

Când îmi spui cât sunt de rea,

Cuţite în catifea.

Arbalete şi scaieţi

Cele mai frumoase poete

Au în loc de inimi arbalete.

Cei mai nefericiţi poeţi

Au în loc de suflet un maldăr de scaieţi.

Stihuitori la picioarele humii,

Ei sunt sarea pământului şi buricul lumii.

Rotitoare ceruri cu sori uimitori,

Ar orbi într-o clipă de s-ar şti simpli muritori.

Aşa de tineri, aşa de dureroşi între cărţi,

Scoate din sângele lor moartea cu prea finele-ţi dălţi.

Dacă sunt goi pune pe ei vreo hlamidă,

Sunt flutruii tăi aurii, s-au lepădat de omidă.

Prea frumoşi, prea copii, prea poeţi,

Doamne, fă din lamele lor colivii pentru sticleţi.

  

citind marii poeţi

Ar trebui să mă opresc

din citit poezie

prea mă îndrăgostesc

de sufletele tuturor poeţilor mari

prea aş vrea să-i iau acasă pe toţi

dar ah mă potolesc repede

îmi aduc aminte

că la mine e mereu curăţenie generală

şi nici n-aş putea să le explic nimic vecinilor

din sonorele recitaluri nocturne ale noastre

dar care noastre

când eu n-am mai scris nimic de o mie de ani

de când citesc întruna marii poeţi pe care

aş vrea să-i iau la mine acasă dar

îmi amintesc de curăţenia generală

şi de vecini şi de faptul că n-am mai scris de mult.

  

Vindecare

Mă privesc de sus:
sunt fărâme de carne, de sticlă şi schijă,
Mă smulg durerii, mă lipesc lângă frunze pe tijă.

Animal de poveste pe sub geamuri îmi scurmă,
Steaua lui cade moale sub copite de turmă.

Mă reazem de ziduri, ca să uit cum se plânge,
Îmi culeg vindecarea din roiuri de sânge.

Pleoapele mele, fluturi de insomnie,
Se închid peste amintirile cu care mi-ai nins peste ie.

O să vii într-o vară, devreme o să vii,
Vom culege flori cu petale de sticlă şi alte grozăvii.

Credinţa inorogului

Tot ce-ţi trebuie

este o credinţă tare.

Credinţa este

forţa care aduce lupii

să-ţi lingă zahăr din palmă,

este firul de iarbă

care descuie lacătul ruginit,

ea-ţi scutură gluga

de zăpadă

pentru a-ţi goli trupul

de boli

şi de frici.

Nu trebuie decât să crezi

că în clipa aceasta

inorogul

pe care încaleci

te va aduce la mine. 

motorul cald

Spală-te
cu amintirile copilăriei mele
devino cast
fii liturghia
care îmi porneşte
inima ca un motor cald.

Π

Pridvorul cu însemnări

Violeta Savu a scris despre cartea mea de publicistică. Textul a apărut în revista Credinţa Ortodoxă din Bacău/ aprilie 2014 . 

 

            Pe Daniela Şontică am cunoscut-o prima oară în calitate de poetă, ea publicând până acum volumele de versuri „Arlechini într-o pădure sălbatică” (Ed. Vinea, 1995) şi „Uitaţi-vă prin mine” (Ed. Brumar, 2007).
           În viaţa de zi cu zi, Daniela Şontică lucrează ca redactor-şef la Ziarul Lumina, ziarul oficial al Patriarhiei Române. Aici publică eseuri despre diferite subiecte care au legătură cu spiritualitatea creştin-ortodoxă. Scrisul ei este rafinat, cu nerv şi logică. De asemenea, nu se fereşte să fie frustă şi să amendeze fapte care nu sunt la locul lor. Mi-am dat seama de aceasta, parcurgându-i cartea „Însemnări din pridvor: lumini din Ziarul Lumina” (Ed. Trinitas, Bucureşti, 2013) unde autoarea şi-a adunat materialele publicate în ultimii doi ani în cotidianul deja citat. „Pridvorul” Danielei Şontică se aseamănă cu un jurnal de impresii al unei fete credincioase. Ea îşi mărturiseşte direct şi fără ocolişuri, respectul şi dragostea faţă de ortodoxie. Nu-i sunt străine nici tradiţiile româneşti, de altfel, poeta a copilărit la ţară, într-o zonă pitorească pe care o descrie cu mult farmec în câteva editoriale. De altfel, textele ei sunt presărate cu arhaisme sau religionalisme: „suhat, pripor, ghizduri, dăsagă, godin, colilie, dulghine, copaie, a stropoli” ş.a. Din copilăria ei, evocă chipurile unor persoane, cu viaţă curată, care au marcat-o în mod deosebit. Aşa se desprinde, spre exemplu, portretul unei mătuşi credincioase. Despre Tanti Safta aflăm că avea darul povestirii, stăpânea meşteşugul împletitului cu andrele şi cel al ţesutului. La această mătuşă, nepoata descoperă fascinată că există şi un ritual al rugăciunii rostite acasă. „La tanti Safta am auzit eu prima dată rugăciunile de dimineaţă, şi nu pentru că m-ar fi obligat să asist la ritualul ei de discuţii particulare cu Cel de Sus, ci pentru că trăgeam cu urechea când mă duceam în camera alăturată să se roage. Auzeam frânturi şoptite pe care mai târziu le-am învăţat şi eu: Împărate ceresc..., Sfinte Dumnezeule,..., Cuvine-se... Cum le-o fi ţinând minte, mă miram eu, care ştiam doar Îngeraşul şi Tatăl nostru.” Această evocare, mie mi-a amintit de bunica mea. În copilăria mică, dormeam cu ea în cameră şi, cu o precizie extraordinară, fix la miezul nopţii se dădea jos din pat cu grijă să nu facă nici cel mai mic zgomot şi se strecura, încetişor, în „odaia alăturată”. Tot ca nu cumva să trezească odrasla (habar nu avea că momentul acela din noapte eu îl pândeam) nu aprindea lumina şi bunica mea se ruga în lumina, slabă dar blândă, a candelei de la icoana cea mare a Maicii Domnului. Uşa dintre cele două camere era prevăzută cu geam şi, prin ochiul acela, întrezăream, fascinată, cum bunica mea ridica braţele spre cer şi şoptea, vreme de mai bine de jumătate de oră, rugăciunile de care pomeneşte şi Daniela Şontică, în evocarea mătuşii ei. Acest „ritual” al rugăciunii la miezul nopţii, bunica mea l-a ţinut până în ultimele zile ale vieţii ei!

               Dar, să mă întorc la cartea „Însemnări din pridvor” pe care am apreciat-o în mod deosebit pentru curajul sincerităţii comentariilor. Sunt subliniate defecte dar şi calităţi ale poporului român. Evlavia se pare că este o caracterisitică a noastră. Mi-a plăcut mult articolul „Românii nu merg la moaşte ca la muzeu”, în care se face o paralelă despre cum sunt preţuite moaştele la noi în ţară şi în occident unde, din păcate, sunt ignorate: „Am văzut moaşte în muzeul londonez Victoria&Albert! Da, moaşte la muzeu. M-am cutremurat să văd pe etichetă scris negru pe alb că un fragment din moaştele unui sfânt necunoscut se află în acea icoană veche, datând dinainte de anul 1054. Într-o nişă făcută într-o icoană diptic, se aflau preţioasele moaşte catalogate ca obiect de muzeu.” Puţin mai încolo, amintindu-şi cum snobii apreciază „superioritatea” occidentalilor, autoarea, pe bună dreptate, se revoltă: „Şi atunci, xenofilii şi doritorii de cozi perfecte şi de neîmbulzeli la moaşte să ne lase în pace! Noi îi cinstim pe prietenii lui Dumnezeu, îi cinstim în mod deosebit pe cuvioşii cu moaşte în ţara noastră, pe Sfânta Parascheva şi pe Sfântul Dimitrie, de zilele lor, stând la rânduri uriaşe.” Despre aceste „rânduri” la moaşte în zile de sărbătoare, autoarea vorbeşte şi în alte tablete, remarcând formulele stereotipe cu care sunt prezentate de fiecare dată în emisiunile televizate şi faptul, că mici incidente care se petrec dar care sunt izolate sunt prezentate, eronat, ca stare generală a evenimentului respectiv.

                Recunosc că din această carte am aflat, cu stupefacţie, că există, metaforic vorbind, un Cod al lui Da Vinci românesc. Ce este mai tragic este că el aparţine unuia dintre cei mai buni prozatori ai literaturii române contemporane. Romanul se numeşte „Fata din Nazaret” şi este scris de Petru Popescu, da, e vorba acelaşi Petru Popescu care debuta în 1969, cu excepţionalul roman „Prins”! De ce spun că este cu atât mai tragic cu cât autorul nu este deloc lipsit de talent? Dacă ar fi opera unui scriitor mediocru ar trece neobservată şi ar avea mai puţină putere de influenţă asupra unor cititori cu credinţă slabă. Autoarea ia atitudine şi etichetează romanul „blasfemiator”. Bine că ştiu să mă feresc de lectura acestei cărţi!

                  În „pridvorul” Danielei Şontică ne întâlnim cu texte în care iese foarte mult la suprafaţă firea poetică a autoarei: „Crucile mari ale mătuşii”, „Nostalgii la început de an şcolar”, „Troiţele copilăriei”, „Gustul uitat al pâinii adevărate”. Excepţionale sunt textele „Parfum de tuberoze” şi „Purtătoarea de aur” –acesta din urmă, îl consider fără echivoc, un poem în proză. Chiar i-aş sugera autoarei să cuprindă acest prozopoem şi într-un viitor volum de poezii pentru a fi citit de cât mai multă lume. Am convingerea că emoţionanta poveste a bătrânei „purtătoare de aur” va înmuia şi inima unui cititor laic şi îi va fi de folos sufletesc. De altfel, de folos sufletesc sunt toate gândurile, observaţiile şi meditaţiile pe care ni le împărtăşeşte Daniela Şontică în cartea ei, inspirat intitulată „Însemnări din pridvor”.

Să mă fi numit Maria

Să mă fi numit Maria
să nu fi avut un sânge atât de clocotitor
să fi dus o viaţă retrasă
într-o casă de pe malul lacului
să fi fost stăpâna
celei mai frumoase hulubării
să fi avut harul
de a salva de la moarte
fluturii trecuţi de o zi
să nu se fi risipit pe mine
cuvintele binevoitorilor
şi mai ales toate iubirile mele să fi fost tu.
Dar aşa,
ce lucru scandalos
te-ai aplecat
în ţărână şi ai cules aura mea
zdrenţe
zdrenţe.

Florin Caragiu despre "Iubita cu nume de profet"

Cronicheta lui Florin Caragiu publicată în "Zona literară", nr. 5-10, mai-octombrie 2014, p. 19.

Ultimul volum al poetei Daniela Şontică, „Iubita cu nume de profet” (Tracus Arte, 2014), îşi dăruieşte „venele transparente” să ne „vărsăm viaţa” în ele, luând de mână drumul „aspru ca o scoarţă de copac” al cuvintelor. În priveliştea poeziei se insinuează contururile misterioase ale feminităţii. O femeie „impermeabilă”, ce acoperă cu ea însăşi „crăpăturile pereţilor. O femeie care ne „îngroapă pe aici rădăcinile”. O femeie cu „părul cât moartea”, a cărei palmă este „locul pe unde curgeau altădată florile”, a cărei viaţă „e un mileu fără sfârşit: / picioruş scurt, / picioruş lung, / picioruş orb”.
Portretul ei săgetează crepusculul deznădejdii cu raza unei dorinţe insaţiabile: „Desenez pridvoare mari din stejar / şi în ele o umbră de femeie / ţinând în braţe flori presate. // Nu arunca prea repede mila / peste scrisorile netrimise, / în aceste cufere nu se află decât parfumul ei, / îmbrăcată mereu în rochii de mătase, / privind cu teamă / spre foamea câinilor / ca spre nişte sicrie / care se vor umple înainte de asfinţit. // În definitiv, / este femeia care aşteaptă / să-i crească deznădejdii un trandafir în umăr”. Dorinţa în formă continuată se face preludiul unei iubiri care ne trece „dincolo de Sahara / pe spatele unui crocodil secret şi blând”. Sau pe acoperişul unde cântecul adaugă o stea „în prelungirea planetei”.
În toate mişcările se face simţită grija, grija de vorba rostită la începutul zilei, ca de o „soră mai mică”, grija de a privi mereu înainte şi a nu te mira „că aerul e plin de peşti, / că bătrânii joacă / şotron cu forţa ultimei dorinţe”, grija de „cine pluteşte acum / într-un contre-jour perfect al fericirii”, de „toate hărţile lumii” şi de „toţi aceşti oameni care fac ceva şi pleacă din noi, / dar ne rămân înscrişi pe oase, // aceste vieţi, patrii de liturghii neînţelese”.
Peste această grijă ce coagulează cu o feminitate robustă atmosfera poemelor, pluteşte un sentiment de schimbare. La atingerea lui, gestul mamei de a strânge în vârful capului părul copilului ce plânge exprimă netulburata naturaleţe a adunării gândurilor spre înalt, de unde „îmbrăţişarea noastră întrece marginile lumii”.
O neslăbită atenţie întâmpină insesizabila surpare de sine: „Pielea mi-e iarbă de tundră / când mă închei la nasturi să-mi ascund vina”, decelând în buchete de nuanţe enigma expresiei, vibrato-ul inimii: „aş vrea să-ţi descriu acest tors de femeie: / nişte falduri peste coaste, / acolo miocardul face tot ce vrea, / umbra ta de argon / îi luminează şi acum visele, / zâmbeşte când spui lună, / tace când treci cu unghia peste numele zilei, / bluza ei descheiată peste brânduşe”.
Un volum în care viaţa „presată în cuvinte” răspândeşte miresme de noutate.

a fi eu/tu

Eu te sunt/ 

tu mă eşti/ 

să-i predăm limbii române

câteva noţiuni fireşti. 

Fluture

Să se desprindă
din inimă
acest
fluture timid,
să se înalţe
până la nivelul ochilor

şi să vadă
cât de frumos
este
să plece în lume.

Când purtam un singur cercel

Era ziua când purtam un singur cercel,

lung şi ascuţit ca o sabie.

Lângă mine venise un bărbat 

care mă numea zeitate deşi nu credea în mine.

Cuvintele lui erau din cretă, le aruncam distrată

în faţa trenului. 

Ca să mă-mblânzească, îmi spunea poveşti,

îmi descria un decor romantic,

în care aveam să fixăm toate ceasurile 

după cum am fi dorit,

îmi promitea un trai edenic în pădurea primordială

cu păsări rare, orhidee sălbatice şi copaci de ceai

care îşi aplecau ramurile în faţa oamenilor,

cu animale vindecătoare prin prezenţa lor 

şi plante parfumate, înalte cât zgârie-norii, 

blânde şi ascultătoare ca bunicii,

pe spatele catârilor se cărau 

în desagi imeşi fructe zemoase 

pentru copiii pădurii primordiale.

Zeitate, spunea el, vom fi fericiţi, 

aşteaptă-mă 

şi voi veni să te duc acolo

într-o zi. Dar nu, 

nu-mi cere asta acum...

Oare nu atunci mecanicul de locomotivă ne-a aruncat în mijlocul stepei, nu atunci haita aceea de animale mărunte, sâcâitoare şi înfometate ne acoperise cu totul trupurile înfricoşate? 

Nu atunci mi-am scos 

cercelul lung şi tăios ca o sabie 

şi am retezat rădăcinile visului 

şi mi-am tăiat părul lung, care îşi făcuse atâtea speranţe?

„N-aş scrie niciodată blasfemii”

Robert Şerban este unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi scriitori contemporani. Este autor a 14 cărţi de beletristică, redactor-şef al ziarului „Ora de Timiş” şi realizator al emisiunii culturale „Piper pe limbă”, difuzată la TVR Timişoara. În acest interviu ne vorbeşte despre talent, inspiraţie, starea poeziei, viitorul cărţii şi alte câteva lucruri interesante.   

Robert Şerban, eşti un scriitor a cărui inspiraţie are o plajă de acoperire atât de mare, încât nu se ştie niciodată ce va trata următoarea ta carte sau în ce gen literar se va încadra. Există un secret al acestei disponibilităţi sau dincolo de talentul nativ se află, cum se spune, multă transpiraţie?  

M-ai luat cam tare, dragă Daniela. Nu sunt un zmeu al literaturii, așa cum îți par. Sunt doar un om curios, căruia îi place să scrie și să stea de vorbă despre literatură cu alții, îndeobște cu scriitori. Mi-au plăcut întotdeauna scriitorii, căci sunt oameni cu umor, dezinvolți, autoironici, relaxați, generoși, încântători. Iar dacă se întâmplă să fi dat două, trei, patru cărți faine, n-ai cum să nu-i admiri. Patru dintre cărțile semnate de mine sunt dialoguri cu scriitori. Aportul meu e, prin urmare, foarte mic, niște întrebări, acolo. O piesă de teatru scrisă împreună cu regizorul Alexander Hausvater, care a și montat-o. O cărțulică mică de proză. Două volume de poezie, unde sunt coautor. Și, în sfârșit, patru cărți de poezie. Vezi, nu-i chiar o mare scofală. Și, sincer să fiu, nici eu nu știu prea bine ce va conține viitoarea mea carte, căci îmi place să mă iau prin surprindere. Nu știu dacă ține de inspirație, cred că de un soi de… neliniște interioară, de puls care, uneori, o ia la sănătoasa. Te apuci să scrii un volum de poezie și, hop!, publici o carte de proză. Sau una de interviuri. Sau un roman…   

Cât de importante sunt pentru tine premiile literare obţinute (şi sunt foarte multe…)?  

Un premiu ar trebui să-ți dea o stare de confort, fie și de o zi, ziua în care ți s-a acordat. Asta când nu te simți vinovat față de o mulțime de alți autori pe care tu îi consideri mai buni decât tine, dar care n-au avut șansa de a fi mai vizibili, mai pe gustul juriului, mai la... îndemână. Și, dacă ești cinstit cu tine, nu are cum să nu te încerce sentimentul vinovăției. Doar că e unul vag, neapăsător, căci, în fond, luând un premiu, nu faci, în mod direct, nici un rău nimănui. Mai mult, un premiu e o convenție, nu e, decât uneori, o recompensă a faptului că ai câștigat o competiție. E un semn pișichier cu ochiul pe care ți-l face viața: Ești tare, ă? Când te gândești la marii neîndreptățiți ai literaturii acestei lumi ți se face rușine că ai luat chiar și un singur premiu...  

Eşti un editor important de carte de poezie. Dacă tot se scrie multă poezie în ţara noastră, măcar aceasta este şi de calitate?  

Dacă păstrăm proporțiile, da. La o cantitate așa de mare există și o calitate sporită, ca să vorbesc ca la... cântar. În poezia celor tineri găsești multă dezinvoltură, mult curaj, mult... șleau, dar mai puțin rafinament și mai puține texte care să te emoționeze. Mi se pare că atenția lor cade mai mult pe limbaj. De fapt, cred că toți am trecut prin asta. Îți trebuie lectură multă și exercițiu ca să esențializezi cuvintele, ca să le păstrezi doar pe acelea care duc mesaj. Deși, și poezia unor autori în vârstă poate fi fadă, logoreică sau vaiet sau... filosofie. Vârsta n-are nici o importanță când ești scriitor. Nu știi niciodată când și la cine descoperi pagini uluitoare. Da, se scrie poezie bună în România. Uneori, extraordinară.  

Eşti un scriitor dublat de un jurnalist de vocaţie. Crezi că meseria aceasta îi strică poetului sau îl ajută?

Uneori cred că îl ajută, dar de mai multe ori cred că îl încurcă. Jurnalistica implică un tip de acuitate, de aciditate, de curiozitate, de scriere. Poezia lucrează mai… altfel. Aparent, e aceeași pisică. Practic, pisica din presă are ghearele scoase continuu și e zbârlită mai tot timpul, pe când pisica poeziei mai mult toarce și se pisicește. Când prima încearcă să scrie versuri, se zgârie hârtia, hârâie, se rupe. Așa că trebuie să iasă din câmpul de luptă, care e viața de zi cu zi, cu… subiectele ei de actualitate sau nu, și să intre în câmpia introspecției, a visurilor, a imaginației, a abisului, a gândurilor tari, a cuvintelor puține. Un poet trebuie să toarcă mai mult decât să acționeze.  

Cine şi când a avut un rol hotărâtor în destinul tău de scriitor?  

Mulți oameni, scriitori sau nu, m-au încurajat să scriu. Chiar și fetele de care am fost îndrăgostit și cărora le compuneam versuri au avut un rol important, fiindcă nici una nu mi-a spus: ce-i cu poezioara asta siropoasă, tu nu știi să scrii ceva mai de nădejde? Cred că m-aș fi lăsat de literatură dacă ar fi fost vreuna sinceră cu mine. Dar oamenii sunt buni și te încurajează. În fond, nu dai în cap nimănui dacă pui cuvinte pe hârtie. Ba chiar ai șanse puține să faci vreodată asta, fiindcă ai o preocupare serioasă, nu? Tata, Ion Șerban Drincea, e primul în lunga listă, căci e scriitor și am trăit, datorită lui, printre cărți, printre reviste, printre alți scriitori. Apoi, profesorul meu de română din clasele 7 și 8, Dumitru Arvat, un pedagog extraordinar și un spirit de poveste. Valeriu Armeanu, Nicolae Calomfirescu, Ileana Roman, Ionel Viorel, Șerban Foarță, Florin Iaru, Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu – iată doar câteva dintre numele din adolescența mea care, mai mult sau mai puțin, cu știința lor sau fără, m-au determinat să nu mă las de scris și merg, bine, rău, mai departe.

Care este sfatul tău pentru un aspirant la lumea literară? 

Orice sfat ai da, nu se potrivește decât rar… Să stea pe lângă doi-trei scriitori care i se par buni nu doar ca autori de literatură, ci și ca oameni. E suficient și unul singur. Literatura se face pe cont propriu, dar în tinerețe ai nevoie, uneori, și de contul altora. Fie că acel cont înseamnă o carte bună sau o vorbă bună. Sau chiar o vorbă rea, dar spusă cu gândul de a face bine. Și mai e ceva, greu, dificil, nasol: să citească literatură cât poate de mult, ca să afle ce, de ce și cum stau lucrurile. 

Ce n-ai putea sau n-ai vrea să scrii niciodată? 

Știi, dacă vrei să curtezi un intervievator, îi spui: Ce întrebare dificilă mi-ați adresat! Dar asta îi... mărturisești la început, ca să aibă consecințe. Nu știu ce răspuns să-ți dau la întrebarea asta foarte grea, chiar nu știu. Până acum puțin timp aș fi răspuns, cum am mai făcut-o de altfel, că literatura e teritoriul libertății depline și că (măcar) acolo poți scrie ce vrei și cum vrei. Un truism, în fond. Dar cred că eram în eroare. Cred că, privind înapoi, m-am autocenzurat de mai multe ori pentru că, pur și simplu, nu se cădea să scriu ceva sau altceva, deși tentația de a o face exista. Nu pentru că dialogul nostru apare într-o revistă cu accent religios spun că nu se cade să te tragi cu Dumnezeu de șireturi. Sau cu Fiul Său. Sunt destui alții care o fac, lasă-i pe ei să povestească de ce și cum. Îmi amintesc cu ce dificultate am citit cartea lui Saramago, Evanghelia după Isus Cristos. Eram curios până unde merge, ce se întâmplă mai departe, dar, în același timp, revoltat interior. Astăzi n-aș mai pierde vremea cu acest tip de carte. De fapt, de ani buni nu mai citesc decât cărți frumoase, care îmi fac bine, chiar dacă, deseori, mă podidește plânsul. Dar ce n-aș scrie niciodată? Blasfemii. 

Cât de optimist/ sceptic eşti în privinţa cărţii, aşa cum o ştim, pe suport de hârtie?   

Daniela, dacă îți spun că în zece ani cartea de hârtie va fi istorie, o să zâmbești. Dar, dacă aveam noroc, vom fi martorii acestei… dispariții. Nu suportul e important în literatură, ci lectura. Nu contează pe ce citești, ci că e musai să o faci, fiindcă altfel cam… dispari. Nu fizic, nu s-a emaciat nimeni din lipsă de carte, ci sufletește. Nu poți să trăiești sugându-ți degetele, nu? N-ai cum să fii om adevărat fără să afli ce înseamnă umanitatea. (Cu puține, extrem de puține excepții, asta se poate intui.) Lumea o descoperi doar călătorind prin și în ea. Iar cărțile sunt cele mai sigure și stabile borne kilometrice. 

Pentru cine mai scriem astăzi? Există în România interes pentru literatură -  pentru poezie abia îndrăznesc să sper -, pentru autori români, în general?  

Scriu poezie și proză pentru că-mi face bine. Mă incită, mă ajută să-mi găsesc și mărunțișul, nu doar hârtiile mari de prin buzunare, mă duce în zone pe care nu mi le cunoșteam, chiar dacă nu toate sunt locuri cu... verdeață. Am descoperit că prin scris îmi fac bucurii interioare. Apoi, am descoperit că mai sunt și alții care se bucură citind ceea ce scriu eu. Așa că am luat hotărârea să public. Deocamdată, din ce știu și intuiesc, cred că numărul celor care se strâmbă la literatura mea e mai mic decât celălalt. Oricum, ambele numere sunt mici, mai mici decât tirajele cărților. Dar ce contează.

Dacă există interes pentru literatură... Mai mult nu, decât da. Literatura e un mod anevoios de a-ți petrece timpul liber. Întotdeauna e ceva mai lesne de făcut: de văzut un film, de ascultat un CD, de mers la un concert, de plimbat prin parc, de văzut o expoziție de pictură, de mers la teatru sau la operă, de bătut mingea prin curtea casei sau a blocului, de navigat pe internet, de făcut fotografii sau de prelucrat pe cele deja existente, de făcut un grătar, de privit cerul. Pot continua așa mult și bine. Și mai toate sunt activități culturale. Eh, ca să citești o carte, faci cel mai susținut efort intelectual dintre toate... evenimentele enumerate mai sus. Or, oamenii sunt tot mai puțin dispuși să-și învestească puținul timp liber în lectură, mai ales în lectura de plăcere. Mai ales în autori români. Asta-i realitatea, o spun cifrele, statisticile, o spun chiar cititorii.

Care crezi că este metoda cea mai bună pentru a ajunge la inima, ochii şi urechile publicului?

Lansarea de carte! Dar aceea în care vreo 5-6-7 vorbitori argumentează pe larg și, dacă se poate, sofisticat celor prezenți cât de original, important și fenomenal ești tu (și, poate, cartea ta). Lansarea trebuie să dureze minimum un ceas, dar să nu treacă de trei ceasuri. Fără autografe, bineînțeles!
Daniela, un răspuns serios care mi-a venit în minte ar fi simplitatea. Dar nu sunt foarte convins că e și metoda cea mai bună. De fapt, o știm amândoi, nu există rețete, nu există o școală a… succesului. Important e să crezi în ceea ce faci și - chiar dacă e ușor ridicol - să te implici în promovarea cărții tale, a artei tale.

Interviu realizat de Daniela Şontică, publicat în Lumina literară şi artistică, octombrie 2014.  

O cronică de Dan-Liviu Boeriu

                                                     Poeme onorabile   

 

În poezia Danielei Şontică din „Iubita cu nume de profet”, remarcabilă este pendularea între registrele lirice, pe care autoarea o exersează cu o anume detaşare. Din acest motiv, volumul este inegal şi oscilează între poemul vetust-erotic şi experimentul ironiei cu rol de decompresie lirică.

            Întinderea sentimentului care stă la baza poeziilor autoarei este exprimată exhaustiv, prin cuprinderea în perimetrul său a unor elemente de exotism care să-i dea consistenţă. Autoarei nu-i este suficient decorul propriei lumi reale, el trebuie colorat cu detalii livrești, fantastice, istorice sau chiar organice, iar finalul poemului le readuce în matca micului univers domestic, de unde înfloresc toate utopiile: „această iubire mă trece dincolo de Sahara / pe spatele unui crocodil secret şi blând, / mă duce în ţara / visată de fetiţa celor trei zâne cu dantele şi coifuri, / întinde poduri, sârme şi autostrăzi, / îmi povesteşte cum / peste oceane vom călători / ca peste bălţile plânsului, / vom învinge Nilul, / vom lupta cu stihiile, / vom salva bibliotecile de la incendiu. // Din fire de nisip vom face doi tigri / care vor hăitui amintirea, / îşi vor lepăda blănurile la piciorul Olimpului - / acolo ereticii ne-au zărit într-o vară. // De pe strada mea îngustă / această iubire se vede foarte mare.” (p.5)

            „Împoetizarea” de acest fel are în ea ceva patetic şi suportă riscul ca poemele să cadă în desuetudine, frizând derizoriul. Beneficiind de inteligenţă artistică, poeta ştie să evite această capcană printr-un procedeu al dinamitării propriului mesaj liric. Alunecarea previzibilă spre excesul de „frumos” convenţional e atenuată de o curmare ironică a efectului „dulceag” şi „leşinat” al versurilor. Nu de puţine ori, în finalul poeziilor sale Daniela Şontică pare dispusă să îmbrace într-un prozaism arid (dar salvator!) intenţia poetică depăşită, transformând un eventual eşec liric într-o parodie subtilă şi răsturnându-i, astfel, sensurile: „asta caută în palmă, / locul pe unde curgeau altădată florile, / lacrimile, cum le spune de când nu mai vin / la întâlnire, / şi doar s-a îmbrăcat frumuşel astăzi, / s-a pieptănat, / e pregătită de-a binelea, / pândeşte venirea lor, / dar au plecat cu toţii - / unii la cimitir, alţii numai în Spania.” (p.10) Sau: „Nu-mi potolea niciodată coşmarurile, / dar nici nu mă certa că-mi stric vederea / citind poveşti în aura lui plăpândă. / Când în miezul nopţilor nu mai aveam ieşire, / îmi afla un tren / şi mă trimitea bucuros departe, / aşa ajungeam / în cele mai friguroase locuri din lume. // După o vreme / mă întorceam iertătoare / şi purtam capotul roşu de mătase.” (p.53) Şi un al treilea exemplu: „Viermii auriţi din cuvintele lui / ne-au dus în grădinile cu merişori, / înfloriseră în acea dimineaţă / şi luminau tot cartierul, / imensul dormitor supraetajat al tuturor. / Îmbrăţişarea noastră întrecea marginile lumii, / am lăsat în urmă ce ştiam, / mi-am înfipt şi mai adânc rădăcinile, // nu mai eram decât o Semiramidă suspendată / peste o grădină din Drumul Taberei.” (p.56)

            Poezia Danielei Şontică nu are nimic din feminismul agresiv al poetelor generaţiei 2000, care se revendică, de cele mai multe ori, de la lirica „neagră” a Angelei Marinescu ori de la sensibilitatea defensivă a Marianei Marin. Autoarea nu propune o atitudine a unei feminităţi ultragiate şi revanşarde, ci o redescoperire a delicateţii şi a eleganţei originare, capabile – ambele – să cuprindă în manifestarea lor atât speranţa în mântuire, cât şi acceptarea condiţiei fiinţei de lut: „Pentru tine / o să-mi las părul lung / până la gleznele zornăitoare. / După asta o să mă recunoşti / şi după rugăciunile îngropate la rădăcina măceşilor. // Lângă tine voi fi demodată, / îţi voi naşte copii de bronz, / de aur, / de platină, / ei se vor strădui şi vor deveni sfinţi, / ne vor ridica şi pe noi din această vale / unde visăm să ne regăsim într-o zi: // două păpuşi de lut roşu / care se iubesc de la facerea lumii.” (p.12) 

                  Poemele de dragoste din acest volum conţin şi un sâmbure de tragism, iar ipostazele corporalităţii pe care le găsim aici sunt, suprinzător, dovezi ale unei metafizici a iubirii, desprinsă de trup şi aşezată, ca temelie, într-un viitor atemporal. Întâlnirea cu celălalt este nu doar o bucurie a împlinirii sufleteşti, ci şi un bun prilej de „schimb” existenţial, alesul luând locul celui care e gata să-l primească. Metaforele poetei, chiar dacă facile, sunt – în acest caz – valide estetic: „Dacă inima ar fi de carne, / ţi-aş cere să vii cu uneltele potrivite s-o scobeşti, / să-i arunci conţinutul şi să te aşezi acolo, /[...]/ Am locui aşa multă vreme, / am îmbătrâni în ciudata simbioză, / devenind tot mai fericiţi şi mai subţiaţi în dorinţe, /[...]/ iar când ar veni vremea să te nasc după legile tainei, / cu toţii şi-ar duce mâinile la gură, / şi, treziţi din vis, / ne-ar alunga. // Noi, care lăsăm dâre pe fiecare orizont, / i-am ierta, / am coborî din lume / şi am vâsli la nesfârşit / în cutia de argint moale, de forma presupusei inimi.” (p.17) Poate nu întâmplător cea mai reuşită piesă a volumului e şi cea mai densă, comprimând în doar câteva cuvinte întregul proiect estetic al autoarei, ca o concluzie edificatoare: „Îţi dăruiesc venele mele transparente, / varsă-ţi viaţa în ele.” (p.14)

            „Iubita cu nume de profet” are, din păcate, şi destule scăderi: poeme ratate, unde regretabile sunt abundența de locuri comune şi o suspectă lipsă de discernământ în alegerea scenografiei celei mai adecvate. Autoarea pare uneori depăşită de obsesiile proprii şi, căutând să le exprime într-o manieră care i se pare cea mai apropiată de intenţiile ei, ratează întâlnirea cu poezia. Urgenţa mărturiei transformă o potenţială reuşită literară într-un verbiaj monoton, sufocat sub o peltea de metaforizări ieftine şi sugestii stângace: „În timp ce fugeam, / mătasea frigului ne învelea, / avidă ne spunea despre surparea oraşelor / prin care abia trecusem - / şi înţelegeam că întreaga lume cădea în urma noastră. // De-am fi avut loc să alergăm în inelul incandescent / ca-ntr-o pasăre cu braţele întinse / dar aşa, / dacă tu dacă eu...” (p.50)

            Dotată cu sensibilitate şi predispusă la intertextualism, cred că Daniela Şontică are toate şansele unei evoluţii îmbucurătoare. Şi am convingerea că, fără a fi scris un volum ratat, poeta va şti să renunţe în viitor la artificiile şi excesele care îi condamnă „Iubita cu nume de profet” la nivelul unui experiment poetic interesant şi promiţător dar care, deocamdată, rămâne prizonierul unui lirism uşor inactual şi minor.       

Text apărut în revista online Literatura de azi, 14 octombrie 2014.

 

Iubita cu nume de profet

Sunt Daniel,
iubita cu nume de profet,
mai frumoasă cu seminţe şi cu ierburi
decât hrănită cu multe desfătări.
Sunt alungată mereu din oraşe
pentru că tălmăcesc vise care nu plac oamenilor,
dar tu vei şti că tot ceea ce îţi voi spune
este adevărat.
Visul tău, mărite rege, este acesta:
o întâmplare te-a dus pe drumul
femeii cu seminţe,
ai primit să-i fii grădinar,
florile semănate de tine nu cunosc anotimp.
Îndrăznind să priveşti dincolo de gard
ai văzut-o într-o zi pe fata cu părul vălurit,
trecea tulburând fântânile,
planta câte-un măr la porţile sărace,
iar din nesfârşitele-i plete ieşeau când şi când sălbăticiuni.
Dar visul tău nerostit, grădinarule,
este altul şi se tâlcuieşte aşa:
vrei să fugi peste ani de sub vraja femeii cu seminţe,
după ce îi vei fi rânduit grădina,
vrei să ajungi din urmă necunoscuta,
să-i spui că numai pe ea ai iubit-o,
vrei să ajungi înainte de sfârşit
şi obosit să te întinzi lângă părul ei cât moartea.
Mărite rege-grădinar,
visul tău se tâlcuieşte aşa:
femeia cu ochii albaştri este sfânta care îţi creşte copiii,
florile de câmp sunt fecioarele zvăpăiate
ale minţii tale,
iar pletele vălurite sunt lacrimile vărsate de femeia neştiută,
care nu înţelege ploaia niciodată.
Iar eu sunt Daniel
şi am descărnat aceste seminţe de vis
într-o seară de nisan,
am aruncat înţelesuri în grădina părăginită
la picioarele tale,
sub ochii tăi nedormiţi de un veac,
de dorul pădurii în care întrevezi dragostea şi moartea
cum stau la taifas.

Din volumul Iubita cu nume de profet, Tracus Arte, 2014.

“Mă mulțumesc cu locul sub Soare care mi-a fost hărăzit”

George Arion este un scriitor al cărui condei se mişcă natural în foarte multe spaţii: s-a afirmat ca jurnalist de prim rang, a publicat câteva cărţi de poezie şi a devenit ulterior un autor de succes al genului poliţist. Recentul volum Insula cărţilor  este cu totul aparte, aratând marea pasiune pentru lectură, dar şi profunda admiraţie a sa pentru profesia de bibliotecar.

Cel mai recent roman al dumneavoastră, Insula cărţilor, este o adevărată declaraţie de dragoste faţă de carte şi lectură…

George Arion: Într-adevăr. Nu s-a scris, până acum, în limba română, o narațiune de largă respirație cu un asemenea subiect. Criticul și istoricul literar Alex. Ștefănescu o consideră “o reușită remarcabilă a literaturii române de azi”. Am fost, dintotdeauna, “un mare mâncător de cărți”, vorba lui Șerban Cioculescu, și mă bucur c-am izbutit să exprim într-un roman cu mult suspans bucuria pe care o poți cunoaște parcurgând mii și mii de tomuri.   

- Semnele lumii actuale (cel puţin româneşti) arată că ar putea veni o vreme în care bibliotecile nu vor mai fi de folos. Nu este descurajator pentru un scriitor?

- De când a inventat scrisul, omenirea n-a mai renunțat la el. S-a scris pe tăblițe de lut, pe papirusuri și pergamente... De câteva secole - pe hârtie. E drept, au ars biblioteci, din neglijență sau pentru că barbarii le-au dat foc de-a lungul vremurilor - ignoranța nu suportă o oglindă în care să se reflecte. Inundații, cutremure au distrus multe texte importante pentru destinul omenirii. De fiecare dată, însă, după astfel de calamități, s-au ridicat biblioteci și mai impunătoare. Scriitoarea Margueritte Yourcenar spunea admirabil: a construi biblioteci este ca și cum ai ridica grânare contra unei ierni a spiritului. Se citește azi mai puțin? Poate. La noi, cu siguranță da, comparativ cu anii de dinainte de ’90; dar asta și pentru că atunci trăiam într-un țarc în care nu ne uitam la televizor, rareori aveam acces la un film bun, nu existau atâtea tentații de a-ți petrece timpul. Ne amenință o iarnă a spiritului? Nu cred. Stăpânul planetei Pământ nu poate renunța la memorie, și, prin natura sa, e un iscoditor. Are nevoie să-și cunoască trecutul, pentru a înțelege cine e și încotro se îndreaptă. Iar în biblioteci se adună, în fiecare secol, o avuție incomensurabilă, care dă seamă de istoria omului.

Apar atâtea cărți încât nimeni nu le mai poate citi pe toate, bibliotecile n-au cum să dispară, dimpotrivă, trebuie înălțate mai multe. În secolul XV, renascentistul Pico della Mirandola putea susține că știe tot. În zilele noastre, după cum spune fizicianul Stephen Hawking, dacă am pune una lângă alta cărțile noi care apar, ar trebui să ne mișcăm cu 150 km pe oră ca să ținem pasul cu capătul stivei. Nimeni n-are când să le mai citească. Specializarea va fi din ce în ce mai strictă. Iar cu ajutorul internetului se “construiește” cea mai vastă bibliotecă din câte au existat vreodată, în care, cândva, vei găsi orice lucrare te interesează.

- Și totuși, eroul din Insula cărților este un învins…

- Numai în aparență. Petru Dulce, eroul meu, vine dintr-o lume care, treptat-treptat, apune. A fost un prizonier al cărților și smulgerea lui din acest adăpost confortabil i-a provocat traume. El n-a descoperit echilibrul dintre realitate și imaginar. Și totuși, are forța de a lăsa o urmă a trecerii sale prin lume, scriind o carte care descâlcește enigma unei crime.

- Este un paradox, dar aveţi mai mult succes în alte spaţii culturale decât la noi, cel puţin în ultima vreme. Cum vă explicaţi starea aceasta oarecum nefirească de lucruri?  

- E nefirească doar în cazul romanului meu Nesfârșita zi de ieri, apărut în 1997; atunci a avut parte doar de două cronici în România. Anul acesta cartea a apărut la editura franco-belgiană Genèse, cu titlul Cible royale. În spațiul francofon au scris despre ea mai mulți condeieri, a fost prezentată la RTL de către redutabilul jurnalist Bernard Poirette. Mi s-au luat interviuri pentru presa scrisă, pentru radio și televiziune, am fost invitat la două festivaluri de literatură polițistă. Cible royale a fost inclusă în programul de lecturi de la Paris de la “Noaptea literaturii”. Cartea a fost nominalizată și pentru un premiu. M-a bucurat tratamentul de care ea s-a bucurat, francezii remarcându-i și actualitatea, și scriitura elegantă, “amintind de grația unui iscusit mânuitor de floretă”, cum a spus cineva.

- Povestiți-ne cum ați ajuns să fiți tradus și citit peste granițe, să fiți invitat la lecturi publice acolo.

- Totul a fost rodul unei întâmplări. Sylvain Audet, un tânăr profesor de franceză, bun cunoscător al limbii române și iubitor de romane polițiste, căuta o carte care să-l ajute să se perfecționeze în vorbirea limbii noastre. Și-a zis că dacă alege o traducere dintr-un autor american o să-i fie mai ușor. Înșelat de sonoritățile numelui meu, a cumpărat romanul Atac în bibliotecă, l-a citit, i-a plăcut, s-a dumirit că autorul e român, a luat legătura cu mine și l-a tradus. Va apărea la anul tot la Genèse Édition, editura preferând să mă introducă în spațiul francofon cu o carte mai recentă, Cible royale, tradusă tot de Sylvain Audet, cu un har indiscutabil.    

- Sunteţi cunoscut mai ales ca autor de romane poliţiste. Vă deranjează că multă lume nu ştie că dumneavoastră aţi scris poezie, eseu, piese de teatru, scenarii de film, versuri pentru un CD muzical şi chiar un libret de operă?

 - Mai întâi am fost cunoscut ca jurnalist la Flacăra, de-abia după aceea ca prozator. Sigur, mi-ar plăcea ca fanii romanelor mele să știe și realizările mele în alte direcții. Totuși, mulți, puțini - există și dintre aceștia, mai avizați. Mai grav e când unii critici literari nu-mi cunosc întreaga activitate.

- Cum aţi trecut de la poezie la roman poliţist?

- Am prins culoarea verde a semaforului și am trecut! Glumesc. De fapt, în lumea romanului polițist am pătruns venind cu experiența jurnalistului. Nu vi se pare că un jurnalist de investigație seamănă cu un detectiv? De aceea mi-am ales ca erou un gazetar confruntat cu situații-limită, capabil să rezolve cazuri enigmatice. După cum am mai spus și altădată, Atac în bibliotecă, primul meu roman polițist, l-am scris în 1983 ca o reacție la maculatura pe care ne-o livrau unii colonei ieșiți la pensie, cu pretenții de scriitori.

- La ce vârstă aţi citit primul roman poliţist şi care a fost acela?

- Printre primele cărți polițiste pe care le-am citit s-a aflat și Zece negri mititei de Agatha Christie, de altele nu-mi amintesc. Nu m-a impresionat deloc. Mi s-a părut o insultă la adresa inteligenței cititorului faptul că soluția enigmei este descoperită într-o sticlă care plutește pe ape. A trebuit să treacă multă vreme până când m-am apropiat cu adevărat de genul polițist. Scriitorilor americani de hard-boiled le datorez această apropiere. Printre ei - Dashiell Hammett și Raymond Chandler.

- Ce scriitor aţi citi şi reciti fără să vă plictisiţi vreodată?

- O, sunt foarte mulți! Am să mă opresc la Cervantes, pe care l-am descoperit pe la 9-10 ani. De atunci și până azi am citit de mai multe ori aventurile lui Don Quijote. De fiecare dată m-au încântat umorul narațiunii, ironia șfichiuitoare, observația socială și scrutarea atentă a psihologiei personajelor. Și, bineînțeles, l-am admirat pe iscusitul hidalgo și pentru neostoita sa dragoste pentru “bucoavne”.

- Mulţi cititori au îndrăgit personajele din romanele dumneavoastră, aţi primit de-a lungul timpului scrisori care se refereau la ele cu multă iubire şi poate cu naivitate. Ca scriitor, de care dintre acestea vă simţiţi mai legat?

- Înainte de ’90 am primit multe scrisori din partea fanilor eroului meu Andrei Mladin. Unii au înființat chiar și un “Club Andrei Mladin”. În ziua de 30 noiembrie, de ziua Sfântului Andrei, îmi trimiteau felicitări pe care să le transmit eroului meu. Aceste misive erau ca “like”-urile de azi de pe Facebook. Toate m-au încurajat să scriu mai departe, într-o vreme când purtam o luptă pe două planuri: una cu materia narativă, alta cu cenzura care mi-a masacrat multe pagini.

De mai multe ori am întâlnit cititori care erau capabili să-mi “recite” pagini întregi din Atac în bibliotecă. Uluitor! Dar cel mai mult m-a impresionat un mail de la o profesoară poloneză, care a învățat românește pentru a putea citi Atac în bibliotecă. Mă intrigă însă ceva.

- Ce anume?

- Insula cărților este cel mai vibrant elogiu pe care un autor român l-a adus muncii de bibliotecar. Mi-ar fi plăcut să primesc un semn din partea cuiva căruia i-am lăudat, cu atâta dragoste, profesia. N-am primit, și mă întreb cu tristețe dacă nu cumva bibliotecarii din ziua de azi nu mai citesc precum cei de odinioară. O, ce bibliotecari, librari, anticari am întâlnit în tinerețea mea! Adevărați cărturari.

- Aţi fost fericit scriind care carte?

- Povestind aventurile lui Andrei Mladin mă amuzam eu însumi de modul în care el învingea cu umor obstacolele din calea sa și-și bătea joc de emblemele “iepocii”. Istorisind întâmplările din Spioni în arșiță mă înduioșam de soarta eroilor mei, doi îndrăgostiți aflați în tabere adverse. Așternând rândurile din Necuratul din Colga mă indignam de abjecția unora dintre semenii noștri care ne manipulează după bunul lor plac. Iar scriind Insula cărților mă cutremuram de soarta eroului meu Petru Dulce, victimă a mistuitoarei sale dragoste pentru lectură. De-abia la sfârșitul acestor romane și ale celorlalte pe care le-am mai scris am fost fericit. E starea la care ajunge orice om după ce a creat ceva, cu mâinile sau cu mintea sa. Din păcate, această stare durează doar o clipă.

- Aţi scris Detectiv fără voie şi aţi ajuns să fiţi „Detectiv de onoare”. Mă gândesc că, dincolo de bucuria de a imagina diverse situaţii şi cazuri de crimă care sunt descoperite într-un final, aveţi probabil o mare dorinţă de dreptate. V-aţi dorit în realitate să fiți detectiv, poliţist, un om al legii?

- Asociația Detectivilor Particulari din România (al cărei președinte este doamna Maria Bumbaru) mi-a acordat titlul de “Detectiv de onoare”. Dar nici o clipă n-am simțit un imbold de a urma o carieră de detectiv, polițist, om al legii. Setea mea de dreptate nu s-ar fi împlinit. Numai în spațiul ficțiunii e posibil ca totdeauna justiția să triumfe, sau măcar adevărul despre un caz să fie cunoscut integral.   

- Cum vedeţi viitorul romanului poliţist, de suspans, mystery de la noi? Suntem competitivi cu literatura străină de gen?

- În ultimii ani au apărut câțiva autori care ar putea stârni interes și peste hotare. Despre aproape toți am scris la rubrica mea Scena crimei din Jurnalul național.

- Cum vă explicaţi marele succes al autorilor nordici, în frunte cu Stieg Larsson? Succes chiar şi în ţara noastră…

- Explicația este simplă: acea zonă geografică are autori de talent, care descriu realitățile din țările lor, oferind o viziune inedită, neașteptată despre Suedia, Danemarca, Norvegia, Finlanda, Islanda... La aceasta se mai adaugă și o politică de promovare condusă cu abilitate. “Valul nordic” a fost preparat, cu multă pricepere, mai întâi în laborator.

Și noi, cei din această parte a Europei (români, greci, bulgari, albanezi, sârbi, croați etc.) avem mulți autori interesanți. Ar trebui să ne unim eforturile și să propunem “valul sudic”. Sunt sigur că ne-am impune mai ușor decât acum, când fiecare încearcă să reușească pe cont propriu.  

- Dacă ar fi să imaginaţi o lume ideală în care oamenii ar fi scutiţi de necesităţile şi îndatoririle zilnice, cum ar fi viaţa dvs. acolo?

- Dacă în lumea aceea ar fi și o bibliotecă imensă și un birou la care să scriu, o vreme m-aș simți ca pe un Tărâm al Făgăduinței. Dar repede m-aș dumiri că pe colile din fața mea n-am așternut prea multe rânduri. Într-o lume în care nu se întâmplă nimic, scriitorul e inutil, n-are ce povesti, și chiar dacă ar avea, auditoriul cufundat în lene și plictiseală nu i-ar acorda nici o atenție. 

- O întrebare pe care o consideraţi cândva bună de a vă fi adresată:  „Cum v-aţi fi împlinit ca jurnalist şi ca scri­itor de romane poliţiste în altă parte?”

- De curând, Roger Federer, probabil cel mai mare tenismen din toate timpurile, a construit o căbănuță și un tobogan în curtea casei sale din Lenzerheide-Valbella (Elveția). Dar va trebui să dărâme construcțiile respective, deoarece n-a obținut acordul vecinilor săi, care consideră că ele nu se integrează în peisaj. În Elveția și prin alte părți, nimeni nu e mai presus de lege. Cum să nu-ți dorești să trăiești într-un asemenea spațiu civilizat? Acolo ai siguranța că nimic nu-ți va împiedica împlinirea. Acolo performanța este recunoscută și răsplătită, e considerată o victorie a întregii comunități.

Aș fi putut  vedea lumina zilei într-o țară ca Elveția, dar aș fi putut nimeri și într-un spațiu unde domnia bunului plac atinge cote maxime și unde se trăiește, de pe o zi pe alta, în mizerie și ignoranță. N-am încotro, mă mulțumesc cu locul sub Soare care mi-a fost hărăzit. Important e ca, oriunde trăiești, existența ta să aibă o justificare, măcar în propriii tăi ochi, dacă alții nu sunt capabili, sau nu vor să te aprecieze.

Interviu realizat de Daniela Şontică/ Publicat în Lumina literară şi artistică, august 2014.