vineri, 28 mai 2010
Întoarcerea la Hristos a poetului risipitor
Marius Ianuş este poate cel mai cunoscut poet român lansat după 1989. A creat modă cu versurile sale anarhiste, şocante, nihiliste, triste. A condus cenacluri literare şi a publicat mai multe volume de poezii, a fost imitat şi adulat, a devenit lider de generaţie literară. De curând, s-a schimbat radical. L-a descoperit pe Dumnezeu şi este alt om.
Ca să ai succes în lumea literară contemporană, trebuie să faci valuri, cum se spune. Să scrii ceva atât de percutant şi de şocant încât să te faci auzit, iar după ce ochii şi urechile sunt asupra ta, poţi să te numeşti autor. Nevoia de teribilism şi de exprimare liberă era atât de mare după căderea comunisului la noi, încât apariţia lui Marius Ianuş s-a pliat exact pe aceasta. Teribilismul lui a fost iubit, adulat, pus în reviste şi cărţi. A fost numit "părintele fracturismului", alături de un alt scriitor, Dumitru Crudu. A început să fie copiat atât de mult încât s-a plictisit el însuşi de curentul inventat. Dar nu o evaluare critică doresc să fac prin acest articol, ci să relatez o minune. Da. Cuvântul este mare, ne este teamă să mai numim astfel un lucru evident din sfera aceasta. Ce s-a întâmplat însă cu Marius Ianuş este chiar o minune. Dacă un om care a scris versuri depresive, cu imagini scabroase şi şocante - cu mult talent, este adevărat - dacă un astfel de om lasă totul şi spune într-o zi: "Regret tot ce am scris, eu l-am aflat pe Hristos!"- nu vi se pare o minune?
Renegarea
Intrasem într-o zi pe internet şi căutam pe diverse bloguri literare să citesc noutăţi în domeniu. Găsesc un anunţ pe blogul lui Marius Ianuş care suna astfel: "De astăzi, 20 aprilie 2010, îmi reneg toate scrierile pe care le-am publicat până azi, cu excepţia celor pe care le-am postat
sau le voi posta pe blogul: http://yanush.wordpress.com. Îmi cer iertare tuturor celor cărora versurile mele de până acum le-au fost prilej de sminteală şi iau păcatele la care i-au împins vorbele mele scrise şi spuse pe alţi oameni asupra mea. Nu voi continua povestea hyperliteraturii, pentru un motiv simplu: e o poveste necreştină. (…) Îi avertizez pe toţi cei care au trecut prin cenaclurile mele sau care m-au citit că, în afară de sinceritate, i-am împins numai la drăcovenii. Îi avertizez că există Iad. Îi chem pe toţi pe drumul către Iisus Hristos, să înfrunte prigoana satanei şi să-şi salveze sufletele".
Starea inimii care a devenit taină
Deşi s-a retras din Bucureşti, având nevoie de mai multă interiorizare şi discuţii cu Dumnezeu în singurătate şi linişte, Marius a acceptat totuşi un interviu. Cum s-a produs schimbarea radicală cu el? "Acum trei-patru ani s-au întâmplat mai multe lucruri pe care acum le interpretez ca nişte semne. De exemplu, faptul că locuiam în apartamentul unui scriitor, Alexandru Monciu Sudinscki, un scriitor român care a plecat în Suedia şi care a devenit apoi foarte credincios şi s-a transformat într-un fel de pelerin-cerşetor, a plecat pe străzi... După aceea, am avut o răbufnire în faţa unor lucruri care se întâmplau la mine, la ziarul la care lucram, şi mi s-a răspuns într-o formă foarte dură. Am vrut să mă apăr, dar nu am ştiut cum. Am fugit la Chişinău să fac o revistă, "Starea de urgenţă". Dumnezeu a lucrat şi acolo. De fapt, a trebuit să ajung acolo ca să lucreze. Un poet călugărit, părintele Savatie Baştovoi, pe care îl ştiam de mai multă vreme... l-am întâlnit din nou acolo. Şi mi-a cântat o piesă foarte frumoasă care mi-a mers la inimă şi a lucrat. Eram mai mulţi scriitori adunaţi acolo, iar eu, ca oaspete, i-am cerut insistent să-mi cânte la chitară o piesă pe care o ştiam. Are nişte versuri foarte frumoase: "Aş vrea să-ţi spun ce nu se poate spune,/ Şi-aş vrea să-ţi dau ce nu se poate da,/ Există-o stare a inimii anume,/ Şi-aş vrea s-o împart cu dumneata". Sunt versurile lui Savatie şi mi-au plăcut atât de mult că l-am pus să cânte piesa asta de vreo 20 de ori. Am înţeles starea asta, taina asta, că eu de acum îi spun taină, este vorba despre starea din timpul rugăciunii lui Hristos când ţi se înteţesc bătăile inimii... E ceva extraordinar, neobioşnuit, mult dincolo de firesc", mărturiseşte Marius Ianuş.
Aceasta a fost începutul. Taina a început să lucreze în inima lui. Se afla la Chişinău, unde se chinuia să scoată revista "Starea de urgenţă", se zbătea mult pentru găsirea banilor şi pentru a lansa şi a vinde revista. Frământările lui erau însă în direcţie greşită. "M-am gândit foarte mult la cum m-am schimbat, cum m-a schimbat acea întâlnire cu părintele Savatie. Privind înapoi, eu mă gândesc că făceam revista asta dar eu căutam altceva, căutam de fapt liniştea şi fericrea. Căutam ce căutăm noi toţi. Noi, oamenii, ne prindem într-o capcană din asta a lumii şi nu ne dăm seama că noi căutăm fericirea de dincolo de lume. Acesta a fost lucrul pentru care am fost eu la Chişinău. Să mă văd cu Savatie Baştovoi. Aveam nevoie neapărată de ajutor, de vindecare divină. Ştiam. Mai e un text pe care mi l-a transmis înainte să-l cunosc, mi l-a scris pe cartea lui "Elefantul promis": "Lui Marius Ianuş, un cer senin deasupra capului". Am stat mereu şi m-am gândit ce-a vrut să spună părintele Savatie. Am aflat de rugăciunea inimii, recent, şi am înţeles despre ce vorbea Savatie atunci. Credeam că atunci când vorbeşte de o stare a inimii este vorba despre iubire aşa, în general, dar apoi am aflat că este ceva concret pe care îl simţi personal şi acut. Atunci a pus seminţele credinţei în mine".
"Când îl găseşti pe Dumnezeu nu mai eşti depresiv"
Îi pare rău că n-a crescut într-o familie mai dusă la biserică. Noroc cu una dintre bunici, care îi vorbea de Iisus, îi citea din Biblie. Ţine minte că în adolescenţă avea o ruşine să facă anumite lucruri, simţea că îl vede Dumnezeu. Apoi, a venit perioada răzvrătirii. Puţină lume a observat cât de tristă este de fapt poezia lui Marius Ianuş, cea de până la "întoarcere". Marius crede că scrisul lui Emil Cioran
i-a făcut mult rău sufletesc. Şi Bacovia. "Eram într-o depresie, nu-l găseam pe Dumnezeu. De la Cioran aveam revolta şi aplecarea spre nihilism. Când îl găseşti pe Dumnezeu nu ai cum să fii depresiv. Te rogi, ai un ajutor, nu poţi să fii disperat. Atunci nu îl vedeam clar pe Dumenzeu. Eu am fost aplecat mereu spre credinţă, în felul meu, spuneam mereu că Iisus este modelul meu. Mereu spuneam că Iisus este un mare poet, un mare om, dar Îl vedeam doar din perspectivă umană".
Îi admiră foarte mult pe poeţii Ştefan (Savatie) Baştavoi, Adrian Urmanov şi Andrei Peniuc care au lăsat lumea şi s-au călugărit şi care trag după ei alţi tineri din sfera scrisului. "Sper să reuşesc şi eu să trag după mine pe alţii. Pentru că eu nu intenţionat am împrăştiat nişte lucruri rele, depresive".
"Până acum a fost o joacă cu viclenia sentimentelor"
Cum vede scrisul de acum încolo? "Din perspectivă creştină. Eu mi-am renegat toate scrierile. Poate la un moment dat, peste cinci-zece ani, o să mă uit peste cărţile mele şi o să mai găsesc ceva bun, dar nu cred. Acum le văd împotriva lui Dumnezeu astfel de scrieri. Am fost influenţat în rău de ce am citit. La rândul meu cred că am înfluenţat în rău pe alţii, dar sper ca Dumnezeu să îmi dea putere să îndrept lucrurile. Vreau să scriu despre credinţă, despre Dumnezeu, despre lucrările care merită. Tot ce am făcut eu până acum a fost un fel de joacă cu viclenia sentimentelor celoralţi. Poţi să-ţi provoci nişte sentimente îndurerate şi să le spui într-un mod viclean. Dar Dumnezeu vorbeşte clar, nu aşa".
Cum să fii scriitor în ziua de azi? "Trebuie să ne vedem locul, care este al furnicii faţă de Dumnezeu. Noi putem face lucruri mari cu cuvântul, dar să mergem cu smerenie, în zona asta a scrisului, să nu punem numele nostru în faţă. Să scriem lucruri frumoase şi bune. În cuvânt este o putere extraordinară. De spre asta ne-a vorbit Iisus când ne-a spus că El este Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul are în el matricea realităţii. Cuvântul are o putere aparte. De asta se şi spune într-o rugăciune despre ferirea de grăirea deşartă".
Mă bucur că l-am cunoscut pe adevăratul Marius Ianuş. Un om care ştie că Dumnezeu potriveşte lucrurile spre binele nostru. Iar continuarea minunii mi-ar plăcea să fie ca generaţia aşa-zis fracturistă să se întregească imitându-l în credinţă pe Marius Ianuş, acum, când el este al lui Hristos.
duminică, 16 mai 2010
Pod de aur peste apele suferinţei lui Radu Gyr
I-o fi făcut oare Domnul din suferinţă "pod de aur, pod înalt"? Suferitorului pentru vers şi credinţă, Radu Gyr, poetului condamnat la moarte pentru o poezie. "Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!", poezia care a fost tradusă în frica proaspăt instalaţilor la putere comunişti drept un manifest, o instigare la revoltă. Nu pentru aceasta a fost scrisă, dar poporul din care, iată, s-au mai ridicat şi martiri, avea nevoie de o astfel de trezire, căci somnul care a urmat a fost plin de suferinţă.
Mă tot gândesc: o fi ajuns Radu Gyr să aibă o velinţă călduroasă din zefirul Raiului după ce a strâns în oase atâta umezeală şi frig de teminţă încât nici verile toride din libertate nu l-au mai încălzit? Toate întrebările acestea mi se scurg mereu spre "da"-ul răsplătirilor lui Hristos. Şi iar îmi roiesc în minte, după ce am intrat recent în casa fiicei poetului, la împlinirea a 35 de ani de la plecarea dincolo a poetului. 29 aprilie 1975. Atunci i-au tăcut inima şi pana puternicului şi sensibilului Radu Gyr, după ce anii de repetate închisori - aproape 20 - i-au grăbit sfârşitul pământesc.
În urma lui, o viaţă de scris şi de povestit, dar şi o operă uriaşă, necunoscută pe deplin nici astăzi de publicul larg. Câţi ştiu oare că Radu Gyr a fost un scriitor atât de prolific încât a lăsat în urmă peste zece volume? Voce polifonică, a abordat nu doar tema durerilor carcerale în care a excelat, ci şi poezie pentru copii, de dragoste, religioasă, de război, balade. A scris, de asemenea, dramaturgie, articole de presă, cronici de teatru şi eseuri de un extrem rafinament.
Recitalul
Primăvara se înstăpânise complet peste cartierul bucureştean Drumul Taberei şi peste strada Cetatea Histriei când am ajuns acasă la fiica lui Radu Gyr. Acolo, într-un apartament de bloc, am avut bucuria de a face o vizită ca un pelerinaj. De câte ori, trecând pe străduţa aceea spre locuinţa mea, situată până nu de mult la doar câteva sute de metri, n-am trecut fără să mă fi gândit că pot călca pe unde altădată a călcat Radu Gyr! Poetul îşi vizita fiica, ginerele şi nepotul la sfârşit de săptămână şi chiar lucra în casa lor.
Doamna Simona Popa - Mona, cum îi spune soţul - întâmpină anotimpul cu o uşoară astenie, dar pe noi, cu multă ospitalitate şi căldură sufletească. Ne introduce în atmosfera rememorărilor prin poemele pe care are plăcerea să ni le recite. Parcă auzim o actriţă cu voce gravă exersându-şi rolul chiar înainte de spectacol. Inflexiunile vocii cad uneori pe cuvinte dureroase: "lacrimă", căderi", crepuscul stins în piept"... În ochii soţului, Demostene Popa, surprind nişte lacrimi. Se gândeşte probabil la suferinţele socrului, la copilăria dureroasă a soţiei, la câte o fi trăit personal în sânul acestei familii încercate de soartă.
Un mucalit după gratii
Amintirile copilăriei îi sunt însă confuze doamnei Simona Popa, mai ales dacă este vorba să povestească ceva legat de tată. Avea doar şase ani când acesta a fost arestat şi închis prima dată. Avem parte însă de alte frânturi de amintiri: "Tatăl meu era o fire foarte mucalită. Era foarte vioi, avea o putere de muncă extraodinară, se aşeza dimineaţa la masa de lucru, la ora 8:30, şi scria până seara târziu. Dar în ultima perioadă din viaţă a fost tracasat, fiindcă, având nevoie de bani, a trebuit să publice o traducere a baladei germane sub un alt nume. Nu avea voie să publice nimic după eliberarea din 1964, decât în revista "Glasul Patriei". Şi asta l-a supărat, l-a măcinat interior. Cred că i-a grăbit şi sfârşitul. A mai scris şi un articol despre Ion Pillat, pe care i l-au deformat, i-au scos anumite fraze şi i-au adăugat altele şi s-a mâhnit foarte tare atunci. Apoi a mai fost şi apariţia unei antologii în care un autor răutăcios a spus că Radu Gyr "s-a tăvălit prin iarbă verde", spunând cu aceasta că nu are valoare ca poet". Intervine domnul Demostene Popa: "De ce nu spui că atunci când te-ai născut a vrut să-ţi dea numele Luminiţa? Nu mai avea nimeni numele acesta!". "Aşa este, a scris şi o poezie pentru mine: "Are tata o fetiţă,/ Pas de vis şi mănunchi de crăiţă", îşi aminteşte fiica poetului. Apoi povesteşte despre închisori, atât cât are în străfundul inimii, care vrea mai mult să uite decât să-şi amintească: "Aveam şase ani când a fost închis prima dată, în 1937. L-au dus întâi la Malmaison, apoi la Jilava şi la Braşov... Aici a fost oarecum mai liniştit, l-am şi vizitat pentru că dădeau voie copiilor să-şi vadă taţii. Avea dreptul la hârtie şi creion. Scria multă literatură, ne scria şi nouă, acasă. Să ştiţi că acolo a scris celebra poezie "Azi noapte Iisus". La Braşov l-am vizitat o dată sau poate de două ori...".
Vara, după Aiud
Ginerele lui Radu Gyr aduce albume de fotografii, scoate la iveală afişe cu lansări ale cărţilor socrului său. Privim poze cu poetul abia eliberat de la Aiud, slab, purtând un fes dungat. Pe spatele ei scrie: "Vara, 1956, după Aiud".
Confesiunile se leagă firesc: "La eliberarea definitivă din închisoare, tata era foarte slab. A rămas cu obiceiul să culeagă şi firimiturile de pe masă, se gândea la lipsa de mâncare suferită. Dar mai ales a suferit de frig. Nici la 40 de grade nu spunea că îi este cald".
Radu Gyr, trist, între fiică şi soţie. În altă poză e cu soţia. Întreb despre aceasta şi mi se povestesc lucruri frumoase, care, în decursul unui destin liniştit, fără sincope, ar fi condus la perpetuarea unei tradiţii muzicale în familie. "Mama se numea Florentina, era o femeie foarte frumoasă, l-a adorat pe tata. Cânta la pian. Şi-a sacrificat viaţa pentru el şi pentru noi, de fapt, l-a aşteptat tot timpul cât a fost în închisoare... Tata era asistent universitar la catedra de estetică şi filosofie a lui Mihail Dragomirescu, iar mama era studentă când s-au cunoscut. S-au căsătorit destul de repede după aceea, chiar dacă n-a avut avere nici unul dintre ei. Ea era foarte frumoasă... Tata a iubit-o foarte mult. Tatăl meu, deşi s-a născut la Câmpulung Muscel, se considera oltean pentru că la trei ani familia lui s-a mutat la Craiova, iar acolo a fost şcoala lui de pregătire. S-a format la cenaclul literar condus de Elena Farago. A vrut să studieze vioara, avea talent, toţi cei din familia lui pe linie maternă aveau talent, au fost muzicieni. Coco Demetrescu, bunicul, era actor, mama lui era profesoară de pian şi avea şi o voce frumoasă de mezzosoprană", povesteşte cu drag Simona Popa.
"Afară, fiii de deţinuţi politici!"
Venind vorba de talent şi profesii, o întreb pe Simona Popa cât de greu i-a fost ca fiică de deţinut politic. "Mama a avut o soră care ne-a luat la ea, vopsea nasturi, din asta trăia. Ne-a mai ajutat şi o soră mai mare a mamei, doctoriţa Petrescu, care era dentist. Am stat la ea în perioada aceea grea când tata era închis. A fost greu... Eu n-am putut să fac nici o facultate, m-a dat afară Alexandra Sidorovici (secretar general al Ministerului Minelor şi Petrolului între 1948 şi 1958 - n.r.) din anul întâi de la Geologie petroliferă. "Afară, toţi burghezii, fiii de deţinuţi, de moşieri şi de preoţi, afară!" Am fost apoi la pictură, la ceramică, am avut talent, mi-a plăcut şi să desenez. Am stat acolo la pictură câţiva ani şi pe urmă am intrat la Uniunea Compozitorilor unde am făcut cartografie muzicală. Am putut să fac asta pentru că avusesem îndrumări muzicale solide de pe vremea liceului făcut la Râmnicu Vâlcea. Eu voiam să studiez pianul, studiasem cu o profesoară foarte exigentă, doamna Ritzki. Dar am avut şi voce frumoasă, de mezzosoprană, am moştenit-o pe mama, aşa am putut să îmi găsesc un loc în Corala Patriarhiei. Am intrat cu examen în 1953", povesteşte Simona Popa.
Solistă în corala Patriarhiei
Dar comuniştii n-au trecut-o cu vederea pe fiica deţinutului politic, mai ales că voia să cânte la slujbele de la Patriarhie. Securiştii au sugerat să fie dată afară din cor. Atunci, Nicolae Lungu, celebrul dirijor al corului, a mers la patriarhul Justinian şi i-a spus despre problemă. Patriarhul a răspuns că atâta vreme cât este el patriarh fiica lui Radu Gyr nu va fi dată afară. Şi aşa a fost. A cântat în cor vreme de 40 de ani. "În corul Patriarhiei l-am cunoscut pe soţul meu. Muzica ne-a unit. Iar tradiţia muzicală şi dragostea de muzică s-au transmis mai departe, pentru că şi fiul nostru, Radu-Valentin, este muzician. Are 41 de ani şi este prim-dirijor al Filarmonicii Banatul din Timişoara", mai spune fiica lui Radu Gyr.
Domnul Dinu vine cu două desene făcute în peniţă de părintele Arsenie Papacioc, pe spatele cărora sunt nişte dedicaţii foarte frumos scrise, un mesaj prietenesc pentru soţii Popa. În urmă cu câţiva ani, cei doi au fost la Techirghiol şi au mers şi la mănăstire. Au spus cine sunt, iar o măicuţă l-a înştiinţat pe părinte, care a venit în pridvor, bucuros să-i cunoască pe fiica şi ginerele lui Radu Gyr. I-a chemat în chilie, le-a citit o rugăciune, au vorbit, iar la sfârşit le-a dăruit desenele acelea.
"Aşteptăm ediţia critică"
"Aşa suntem noi, bătrânii, trăim din amintiri...", spune domnul Demostene Popa. De bătrâni, nu sunt bătrâni soţii Popa, dar amintiri au destule. Unele mai dureroase, altele mai plăcute. Rudenia cu marele poet al temniţelor o duc cu bucurie şi mândrie. Putem să adăugăm, şi cu responsabilitate. S-au străduit şi au reeditat toată opera lui Radu Gyr. Nu totdeauna condiţiile editoriale au fost favorabile, pentru că nici măcar un poet de talia lui Gyr nu este scutit de sistemul greoi şi anapoda al publicării din România. "De acum, aşteptăm să apară o ediţie critică serioasă, aşa cum merită tatăl meu", ne spune Simona Popa, iar noi îi dăm dreptate.
Uneori, circulă poeme uşor trunchiate, cu versuri mai şchioape şi asta îi mai supără pe urmaşii poetului. "Sunt acele poezii învăţate pe de rost în anii de închisoare de deţinuţi. S-a
mai deformat câte un vers, dar acum, că e toată opera lui publicată aşa cum a scris-o cu mâna lui, am vrea să fie în circulaţie poeziile corecte", spune doamna Popa.
Moştenirea
Casa familiei Popa păstrează ca un sipet moştenirea lăsată de poetul care şi-a luat numele de la Dealul Gruiului, purtat apoi pe buzele atâtor condamnaţi a căror singură alinare era recitatrea poeziilor lui. Printre libărci, gândaci şi păduchi de foc, printre lacăte şi zăbrele, Radu Gyr a dat un sens durerilor, încrustând pe pereţii sufletelor versuri de revoltă, dar mai ales de îmbărbătare şi de speranţă.
Am închis uşa acelei case cu sentimentul că vreme de un ceas şi mai bine am fost suspendaţi pe un pod deasupra apelor de aur ale vieţii lui Radu Gyr.
Închisorile lui Radu Gyr
În 1937 a fost închis prima oară în lagărele din timpul dictaturii carliste. În 1941 a fost condamnat la 12 ani închisoare corecţională, sub Antonescu. Apoi a fost trimis forţat pe front într-o unitate activă iar după aceasta, din nou arestat, dus în penitenciarul Braşov, eliberat şi trimis din nou pe front. Între 1942 şi 1943 a fost dus în lagărul de la Târgu-Jiu,iar în 1944, condamnat cu tot lotul ziariştilor la 12 ani detenţie riguroasă. Când ar fi beneficiat de un decret de graţiere, i s-a deschis un nou proces la Tribunalul Militar Regional, o reeditare a procesului din 1941 din timpul lui Antonescu, şi abia în 1956 a fost eliberat. La scurt timp a fost din nou arestat, iar în 1958 a fost condamnat la moarte, pedeapsă comutată la 25 de ani de muncă silnică, capăt de acuzare fiind poezia "Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane !". A fost eliberat în 1964.
Antume şi postume
Poezie: Linişti de schituri (1924); Plânge Strâmbă-Lemne (1927); Cerbul de lumină (1928); Stele pentru leagăn (1936); Cununi uscate (1938); Corabia cu tufănici (1939); Poeme de război (1942); Balade (1943); Studii şi eseuri: Învierea, de Tolstoi, Bucureşti, 1928; Evoluţia criticei estetice şi aspectele literare contemporane, 1937; Conferinţe: Făuritorii unui ideal, Bucureşti, 1932; Studenţimea şi Idealul Spiritual, Bucureşti, 1935; Femeia în eroismul spiritual, moral şi naţional, Bucureşti 1936; Prefeţe: Emil Muracade, Pulbere de stele (poeme), Bucureşti, 1937; George Şoimu, Popas în lacrimi Bucureşti, 1937; Petre Duţă, Poezii patriotice, Bucureşti, 197; Alte scrieri: Scufiţa roşie, 1937; Corabia cu tufănici, 1939; Eposul popular iugosvav, 1935 (în colaborare cu Anton Balotă); Volume publicate postum: Poezii din închisori, Cuvântul Românesc, Canada, 1982; Poezii, vol. I-III (Sângele temniţei, Balade, Stigmate, Lirica orală), Marineasa, 1992-1994; Anotimpul umbrelor, sonete şi rondeluri, Vremea, 1993; Ultimele poeme, Vremea, 1994; Calendarul meu: prietenii, momente şi atitudini literare, Ex Ponto, 1996; Baba Cloanţa Cotoroanţa. Povestiri pentru copiii cuminţi, Ex Ponto, 1997; Bimbirică automobilist, Ex Ponto, 1998; Bimbirică aviator, Ex Ponto, 1998; Crucea din stepă. Poeme de răsboiu, ediţie îngrijită şi note de Ioan Popişteanu, Constanţa, Editura Ex Ponto, 1998; Pragul de piatră, poezii, Vremea, 1998; Balade, Ex Ponto, 1999; Era o caşa albă, Ex Ponto, 2000; Linişti de schituri, Vremea, 2000; Sângele temniţei, stigmate, Vremea, 2003.
Reportaj publicat in Lumina de Duminica/ 16 mai 2010
joi, 13 mai 2010
Crucile mari ale mătuşii
S-a născut în acelaşi an şi aceeaşi zi cu Radioul românesc. În copilărie, muream de dragul de a dormi la ea în serile de iarnă pentru că îmi spunea poveşti lungi, amuzante, în mare parte inventate pe loc sau în orice caz îmbogăţite cu tot felul de amănunte. Dacă ar fi ştiut Geo Saizescu care erau adevăratele păţanii ale lui Păcală, ar fi luat-o scenaristă pe mătuşă-mea. A trăit mult timp singură, copiii îi plecaseră pe la casele lor. Abia mai târziu a apărut şi nenea Şerbănică lângă ea, om bun, pe care, dacă nu i-l adusese prima tinereţe, iată că i-l hărăzise vârstnicia.
Era încă în putere mătuşa aceasta din partea tatei când eu nu intrasem încă la şcoală şi a început să-mi predea meşteşugurile. Mai întâi împletitul la andrele, învăţându-mă să fac unul pe faţă, unul pe dos, până când a ieşit un model cu găurele de mai mare dragul în bucata de lână roşie. Pe urmă a venit ştiinţa ciorapilor de lână lucraţi cu cinci andrele mici concomitent. Pe urmă al datului firelor pe "rişchitor", instrument ţărănesc de făcut scule pentru a fi vopsite şi ţesute ulterior. Se mândrea cu mine în iarna aceea căci, minune mare, "copila asta a învăţat aşa repede să lucreze de toate!". Eu priveam cum îi fugeau mâinile pe suveică şi pe bătător, apoi pe pedalele de sub războiul de ţesut şi aveam un gând cât casa de mare: la iarnă o să ştiu să şi ţes! Zelul însă m-a părăsit când am dat de dragul buchisitului în abecedar în anul următor. Era un fel de geniu tanti Safta mea. Cred că operele populare de artă au luat naştere din mâinile şi minţile unor oameni ca mătuşa mea. Dacă vedea un pulover deosebit pe la biserică sau când ieşea prin comună, alerga acasă într-un suflet să scoată repede modelul ca să nu-l uite. Avea o sacoşă cu astfel de petice din împletituri. Îşi câştiga viaţa din lucrul mâinilor. Cosea la maşină, croşeta, scotea un pulover la andrele cât nu te aşteptai de repede. Îmi amintesc cu precizie că o dată a croşetat din lână subţire un set întreg de pat, cuvertură, scoarţă, perne-fantezi. Femeia care i le comandase însă nu le-a mai vrut.
O ţin minte venind cu crosnia de lemne de la pădure şi cu un buchet de sunătoare înflorită ori cu alte plante de leac pe care le aduna de sub umbrişul copacilor. Bea straşnic ceaiuri. O scăpaseră de la moarte, spunea ea. Şi-i dăduseră şi putere, cred. Altfel cum se explica faptul că trecuse de 70 de ani şi tot mai trăgea brazde bune de coasă pe dealurile unde avea fâneaţă? O văd şi acum aducând apă cu cobiliţa, plecată în zori până nu se făcea lumină şi se golea fântâna. În anii de secetă scăzuse aşa de mult apa din fântânile de pe la deal, că era o tragedie pentru gospodăriile cu multe animale.
La tanti Safta am auzit eu prima dată rugăciunile de dimineaţă, şi nu pentru că m-ar fi obligat să asist la ritualul ei de discuţii particulare cu Cel de Sus, ci pentru că trăgeam cu urechea când se retrăgea în camera alăturată. Auzeam frânturi şoptite pe care mai târziu le-am învăţat şi eu: "Împărate ceresc"... "Sfinte Dumnezeule"... "Cuvine-se"... Cum le-o fi ţinând minte? Eu ştiam Îngeraşul, nu prea îmi păsa de lungile înşiruiri de vorbe de la icoană. Crucile mătuşii erau mari, ca şi credinţa ei. Nu lipsea de la biserică, dădea mereu pomelnice şi rotea numele în listă ca să apuce toţi cei din neam mila slujbelor plătite din bănuţul ei. Mai târziu, în destul de rarele ocazii când vorbeam la telefon cu ea, îmi povestea cum m-a trecut şi pe mine la sărindar sau pe lista ctitorilor de la noua biserică, să-i trimit eu când pot banii, că deocamdată a pus ea pentru mine...
Am iubit-o mereu, chiar dacă în timp am uitat să-i mai trimit câte o vedere sau vreo felicitare la evenimentele importante din viaţa ei. Când reveneam în vacanţe la casa părintească în care ea se mutase - părinţii mei plecând în alt sat - o regăseam la fel de bună şi cu sacul tot plin de poveşti. De-acum, îmi povestea despre oameni adevăraţi. Îmi spunea despre strămoşi, despre rudele pe care nu le-am prins în viaţă. Îmi spunea cam cu cine semăn eu şi mi se părea o comoară să aflu aşa ceva. Aveam vreo 16 ani când mi-a spus că dimineaţa până se face lumină cântă o privighetoare mai la deal de grădina noastră de ţi se rupe inima de frumuseţe. Trezeşte-mă şi pe mine, n-am auzit niciodată privighetoarea! Şi aşa mi-am îmbogăţit eu vacanţa aceea cu trilurile din zori.
M-a impresionat întotdeauna la ea cum ştia să fie de ospitalieră chiar şi atunci când nu era pregătită cu mari bunătăţi... Indiferent cine şi când ajungea în casa ei, îl punea la masă. Cât clipeai, trântea o mămăligă şi o răsturna pe masă alături de două ochiuri şi o bucată de brânză. Fie şi numai atât. Avea o vorbă: "Să nu plece nimeni fără fărâmituri în barbă din bătătura mea".
Am iertat-o că mi-a spus prea devreme adevărul despre Moş Crăciun, deşi atunci, pe loc, am plâns revoltată. Asta a fost de mult, când Păcală era un flăcău de prin satele vecine, pornit cu iapa lui nărăvaşă în lume, trecând grăbit şi peste gârla noastră sărată... Acum, cu voia dumneavoastră, în loc de vedere, i-am scris mătuşii mele aceste rânduri ca să-i spun că n-am uitat-o.
Publicat in Ziarul Lumina,luni, 10 mai 2010
Era încă în putere mătuşa aceasta din partea tatei când eu nu intrasem încă la şcoală şi a început să-mi predea meşteşugurile. Mai întâi împletitul la andrele, învăţându-mă să fac unul pe faţă, unul pe dos, până când a ieşit un model cu găurele de mai mare dragul în bucata de lână roşie. Pe urmă a venit ştiinţa ciorapilor de lână lucraţi cu cinci andrele mici concomitent. Pe urmă al datului firelor pe "rişchitor", instrument ţărănesc de făcut scule pentru a fi vopsite şi ţesute ulterior. Se mândrea cu mine în iarna aceea căci, minune mare, "copila asta a învăţat aşa repede să lucreze de toate!". Eu priveam cum îi fugeau mâinile pe suveică şi pe bătător, apoi pe pedalele de sub războiul de ţesut şi aveam un gând cât casa de mare: la iarnă o să ştiu să şi ţes! Zelul însă m-a părăsit când am dat de dragul buchisitului în abecedar în anul următor. Era un fel de geniu tanti Safta mea. Cred că operele populare de artă au luat naştere din mâinile şi minţile unor oameni ca mătuşa mea. Dacă vedea un pulover deosebit pe la biserică sau când ieşea prin comună, alerga acasă într-un suflet să scoată repede modelul ca să nu-l uite. Avea o sacoşă cu astfel de petice din împletituri. Îşi câştiga viaţa din lucrul mâinilor. Cosea la maşină, croşeta, scotea un pulover la andrele cât nu te aşteptai de repede. Îmi amintesc cu precizie că o dată a croşetat din lână subţire un set întreg de pat, cuvertură, scoarţă, perne-fantezi. Femeia care i le comandase însă nu le-a mai vrut.
O ţin minte venind cu crosnia de lemne de la pădure şi cu un buchet de sunătoare înflorită ori cu alte plante de leac pe care le aduna de sub umbrişul copacilor. Bea straşnic ceaiuri. O scăpaseră de la moarte, spunea ea. Şi-i dăduseră şi putere, cred. Altfel cum se explica faptul că trecuse de 70 de ani şi tot mai trăgea brazde bune de coasă pe dealurile unde avea fâneaţă? O văd şi acum aducând apă cu cobiliţa, plecată în zori până nu se făcea lumină şi se golea fântâna. În anii de secetă scăzuse aşa de mult apa din fântânile de pe la deal, că era o tragedie pentru gospodăriile cu multe animale.
La tanti Safta am auzit eu prima dată rugăciunile de dimineaţă, şi nu pentru că m-ar fi obligat să asist la ritualul ei de discuţii particulare cu Cel de Sus, ci pentru că trăgeam cu urechea când se retrăgea în camera alăturată. Auzeam frânturi şoptite pe care mai târziu le-am învăţat şi eu: "Împărate ceresc"... "Sfinte Dumnezeule"... "Cuvine-se"... Cum le-o fi ţinând minte? Eu ştiam Îngeraşul, nu prea îmi păsa de lungile înşiruiri de vorbe de la icoană. Crucile mătuşii erau mari, ca şi credinţa ei. Nu lipsea de la biserică, dădea mereu pomelnice şi rotea numele în listă ca să apuce toţi cei din neam mila slujbelor plătite din bănuţul ei. Mai târziu, în destul de rarele ocazii când vorbeam la telefon cu ea, îmi povestea cum m-a trecut şi pe mine la sărindar sau pe lista ctitorilor de la noua biserică, să-i trimit eu când pot banii, că deocamdată a pus ea pentru mine...
Am iubit-o mereu, chiar dacă în timp am uitat să-i mai trimit câte o vedere sau vreo felicitare la evenimentele importante din viaţa ei. Când reveneam în vacanţe la casa părintească în care ea se mutase - părinţii mei plecând în alt sat - o regăseam la fel de bună şi cu sacul tot plin de poveşti. De-acum, îmi povestea despre oameni adevăraţi. Îmi spunea despre strămoşi, despre rudele pe care nu le-am prins în viaţă. Îmi spunea cam cu cine semăn eu şi mi se părea o comoară să aflu aşa ceva. Aveam vreo 16 ani când mi-a spus că dimineaţa până se face lumină cântă o privighetoare mai la deal de grădina noastră de ţi se rupe inima de frumuseţe. Trezeşte-mă şi pe mine, n-am auzit niciodată privighetoarea! Şi aşa mi-am îmbogăţit eu vacanţa aceea cu trilurile din zori.
M-a impresionat întotdeauna la ea cum ştia să fie de ospitalieră chiar şi atunci când nu era pregătită cu mari bunătăţi... Indiferent cine şi când ajungea în casa ei, îl punea la masă. Cât clipeai, trântea o mămăligă şi o răsturna pe masă alături de două ochiuri şi o bucată de brânză. Fie şi numai atât. Avea o vorbă: "Să nu plece nimeni fără fărâmituri în barbă din bătătura mea".
Am iertat-o că mi-a spus prea devreme adevărul despre Moş Crăciun, deşi atunci, pe loc, am plâns revoltată. Asta a fost de mult, când Păcală era un flăcău de prin satele vecine, pornit cu iapa lui nărăvaşă în lume, trecând grăbit şi peste gârla noastră sărată... Acum, cu voia dumneavoastră, în loc de vedere, i-am scris mătuşii mele aceste rânduri ca să-i spun că n-am uitat-o.
Publicat in Ziarul Lumina,luni, 10 mai 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)