luni, 28 septembrie 2009

Victor Feneşiu, un suflet alb pentru Valea Neagră

Între personalităţile care au mărturisit credinţa în Dumnezeu cu preţul vieţii s-a aflat şi Victor Feneşiu (1890-1952), personalitate a Banatului, participant la actul Unirii din 1918. Suferinţele din închisorile prin care a tre­cut au dus la moartea lui în lagărul de la Valea Neagră.


Născut într-o familie cu sentimente profund na­­ţionale şi cu respect pentru valorile neamu­lui şi pentru Biserică, Victor Feneşiu a venit pe lume în Făget (judeţul Timiş). După absolvirea cursu­ri­lor primare în localitatea natală, a studiat la Şcoa­la Comercială Superioară din Timişoara, tinereţea fiindu-i marcată de participarea cu însufleţire la miş­ca­rea politică naţională din Banat, dar şi la Marea Adunare Naţională din 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia. Între 1933-1937 a fost ales senator de Se­verin, ca dovadă a preţuirii de care se bucura. S-a de­dicat cu multă râvnă susţinerii materiale a mul­tor biserici şi asociaţii cultu­rale şi comerciale din Timiş.

Istoricul Dumitru Tomoni scrie în monografia Fă­ge­tului că Feneşiu a obţinut finanţare şi a participat cu bani proprii la renovarea şi dotarea corespunzătoare a 12 biserici ortodoxe şi oficii parohiale, 10 primării, precum şi a 19 şcoli din Făget şi împrejurimi. Din convingere creştină a contribuit financiar şi la ridicarea Crucii de pe Muntele Mic dedicată eroilor bănăţeni căzuţi în lupta pentru reîntregire.

Ales în 1946 deputat din partea Partidului Naţional Liberal, a contribuit cu şi mai mare zel la moderniza­rea instituţiilor din locurile natale, considerând că „bi­se­rica este un suport esenţial în propăşirea ţării şi buna înţelegere între oameni" („Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist", Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române).

Autorităţile comuniste au sesizat că un om ca Feneşiu poate fi un pericol pentru sistemul ateu, astfel încât la 4 martie 1948 l-au arestat, cu vina de „crimă de sabotaj la adresa statului". Eliberat după un an şi şase luni, a fost supravegheat şi ameninţat mereu, apoi a fost arestat din nou la 15 august 1952, trimis la Timişoara, iar de acolo la Canal.

O mărturie zguduitoare din „lagărul groazei", cum mai era numit lagărul de la Valea Neagră, a de­pus Mihai Capotescu, în articolul „Convoiul morţii": „Era târziu în noapte când la porţile lagărului au sosit primele maşini din care au început a coborî, mai mult îmbrânciţi şi înjuraţi, sprijiniţi în ciomege şi cârje nişte bătrâni încovoiaţi de povara anilor pe care îi duceau în spate. Erau toţi uzi şi murdari pe hainele pe care le purtau pe ei, de-abia târându-se prin noroi.

Călăii îi mânau din urmă, fără nici o milă, ca pe nişte animale, ţipând şi înjurând, lovindu-i pe unde ni­me­reau. (...) Am întâlnit în acest convoi mulţi oa­meni care făcuseră parte din elita intelectualităţii bănăţene şi care ne-au condus oraşele cu cinste şi demnitate în Ba­nat. Am întâlnit aici pe fostul primar al oraşului Timi­şoara, dr Băran, pe senatorul Victor Feneşiu din Fă­get şi încă mulţi alţii. (...) Mulţi dintre ei s-au îm­bolnăvit şi nu au mai apucat să-şi mai vadă fami­lia.

Dr Bălu din Reşiţa a murit în aceste locuri groaznice. Se­na­torul Feneşiu din Făget a murit în braţele noastre".

Trupul lui a fost îngropat în cimitirul satului Valea Neagră, după cum se menţionează într-o scrisoare din 1953 trimisă de preotul Constantin Dobrişoiu către familia Feneşiu: „Într-adevăr, din cercetările făcute de mine reiese că decedatul Victor Feneşiu se găseşte înmormântat în cimitirul comunei noastre. A încetat din viaţă la data de 30.XII.1952 şi a fost înmormântat la data de 3.I.1953. Cauza morţii este cancer sto­macal".

Mai departe, preotul asigura familia că deţinuţilor îngropaţi acolo le făcea el o slujbă mai târziu şi le punea o cruce la căpătâi, dar că uneori erau aduşi mai mulţi odată şi nu mai ştia cu precizie dacă erau puse corect crucile. Dar Dumnezeu, care nu trece nimic cu vederea, ştie cu siguranţă şi suferinţele acestui martir al Său, iar sufletul lui străluceşte în veşnicia fericită, ne­maiavând atâta importanţă unde îi este trupul îngropat.


Publicat in Jurnalul de Duminică, 27 septembrie 2009

marți, 22 septembrie 2009

Părintele Constantin Sârbu, ziditorul de biserici şi suflete




S-au împlinit 34 de ani de când preotul Constantin Sârbu a plecat la Domnul, dar memoria lui este atât de vie în inima celor care l-au cunoscut, încât ai putea spune că abia ieri a plecat într-o călătorie. Figura părintelui Constantin Sârbu (1905-1975) se adaugă la icoanele preoţilor-martiri din vremea comunismului.


Constructor de biserici şi ziditor de suflete. Aşa-zisul om nou al comuniştilor trebuia să aibă creierul şters de credinţa în Dumnezeu pentru a se putea scrie pe el supunerea oarbă faţă de noua stăpânire lumească, prin urmare, un astfel de preot nu era de dorit.

Preotul Sârbu s-a născut într-un sat de lângă Galaţi, într-o familie de ţărani mijlocaşi. A trecut pe rând prin şcoala de cântăreţi, seminar, apoi a absolvit Facultatea de Teologie şi, în paralel, Conservatorul de Muzică din Bucureşti. În timpul studiilor a dus-o greu, neavând bani să plătească totdeauna gazdele, dormind uneori şi în sala de aşteptare a Gării de Nord; pentru a-şi plăti taxele şcolare muncea noaptea prin depozite, iar ziua prin prăvălii. În 1929 a fost cântăreţ la Biserica Lucaci din Bucureşti, apoi, căsătorindu-se, a fost chemat la Huşi şi hirotonit preot la catedrală. Numit profesor şi director al Şcolii de cântăreţi, a organizat-o după modelul seminariilor, construind şi un azil pentru bătrâni şi orfani. La 1 noiembrie 1938, nou-înfiinţata parohie Parcul Călăraşi de la Bariera Vergului, Bucureşti, îl primea ca paroh pe Constantin Sârbu, transferat aici. Parohie era, dar biserică nu. Până la ridicarea lăcaşului a slujit fără salariu doi ani la capela spitalului de copii, unde era director Victor Gomoiu. În 1941, soţia i-a murit, părintele rămânând cu două fetiţe în îngrijire, Cristina şi Ana, dar a mers mai departe plin de râvnă şi credinţă. Biserica se ridica încet, oamenii erau săraci, era război, aşa încât preotul Sârbu a mers cu cererile până la conducătorul statului, mareşalul Ion Antonescu. La anchete i s-a reproşat că a îndrăznit să-l pomenească în timpul slujbelor după 23 august 1944 pe mareşalul-ctitor. La subsolul bisericii sale a creat un veritabil loc de întâlnire a credincioşilor în jurul unor mari intelectuali care susţineau conferinţe pe teme culturale, teologice şi de artă: Teodor M. Popescu, pictoriţa Olga Greceanu, preotul Toma Chiricuţă, profesorul Constantin Pavel, publicistul Gheorghe Lungulescu, dar şi părintele Sârbu însuşi, care-i electriza pe oameni cu vorbe pline de duh. Manifestările făţişe de cultură creştină au continuat şi după 1946, chiar dacă erau interzise. La slujbe, părintele vorbea liber, nu ţinea cont că sunt agenţi în biserică. Le spunea oamenilor că sunt vremuri de restrişte pentru credinţă, dar ei să fie tari şi să nu se lase de Hristos. La 28 noiembrie 1948, corul a susţinut un concert la biserică, iar preotul nostru a pus o fetiţă să recite poezia "Iisus e veşnic călător", "care nu era în program", după cum scriu Adrian Nicolae Petcu şi Gh. Vasilescu în articolul "Părintele Constantin Sârbu - un mare slujitor al altarului" din revista Rost. Între acuzaţiile aduse părintelui a fost şi cununarea a 22 de perechi de miri într-o singură zi. În acel an, 1948, a-i învăţa pe miri să fie buni creştini era un afront adus comunismului. Din biblioteca formată la biserică se împărtăşea orice creştin dornic de învăţătură.

Minunea din Biserica Vergului

În timpul unei slujbe din 1949, pe peretele bisericii s-a arătat o umbră sub formă de cruce, fapt care a atras mulţi pelerini din toate colţurile Bucureştilor. Oamenii puneau minunea pe seama condamnării de sovietici a lui Antonescu, ctitor al bisericii. Preotul a fost arestat la 15-21 iunie 1949, dar eliberat la intervenţia autorităţilor bisericeşti. În 1951, părintele Sârbu a organizat o cantină unde hrănea săracii cartierului, dar faptul că bucătăreasa fusese angajată în trecut la legionari a fost iarăşi o greşeală pusă în cârca preotului Constantin Sârbu.

Locuinţa i-a fost percheziţionată, iar el arestat şi anchetat. Toată activitatea i-a fost trecută sub semnul "uneltirii contra ordinii sociale". În anchetă i s-a adus învinuirea că a fost prieten cu Constantin Dărăşteanu, fost membru al Partidului Ţărănesc, care înfiinţase un grup de rezistenţă anticomunistă. De fapt, părintele a refuzat cererea aceluia de a răspândi prin biserică manifeste pe care era tipărit semnul crucii şi pe care scria "Ţineţi cu ea!", întrucât nu dorea implicarea bisericii în aşa ceva şi nici "vărsare de sânge", cum dorea Dărăşteanu.

A mai fost acuzat că a acceptat ca la ridicarea gardului bisericii să lucreze prizonieri ruşi şi că a ajutat legionarii. "Arestat la 10 ianuarie, ziua sa de naştere, este dus la Ministerul de Interne. Ancheta durează un an. Este torturat, urmărindu-se să se obţină recunoaşterea că a ajutat cu bani-aur organizaţia legionară. Părintele nu a colaborat niciodată cu legionarii, deşi aceştia s-au oferit să ajute la construirea bisericii, părintele a refuzat categoric", mărturiseşte dr Octavia Tăslăoanu în broşura "Slujitor al supremului adevăr", editată de parohia Sapienţei în 1999.

A fost condamnat la 10 ani de închisoare. A trecut pe la Jilava, Gherla şi Dej, apoi în lagărele de muncă de la Poarta Albă şi Salcia.


A fost torturat şi înfometat, a căpătat un ulcer duodenal şi după mărturiile pe care le-a făcut ulterior Matildei Mircea, o credincioasă a parohiei Sapienţa: "M-au ars cu fierul roşu la tălpi, mi-au smuls barba, m-au bătut, dar le-am spus: «Puteţi să mă chinuiţi cât vreţi, dar nu mă lepăd de Hristos!»".
A făcut opt ani de închisoare şi doi ani de domiciliu forţat la Viişoara, judeţul Ialomiţa. Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, cu acelaşi domiciliu impus după temniţă, a spus că părintele l-a ajutat mult duhovniceşte după ieşirea din închisoare, "când eram aruncat dezorientat într-o lume pe care o râvnisem, dar care mi se părea străină şi ursuză". (din volumul "Preotul Constantin Sârbu, un mare mărturisitor creştin") După eliberarea totală, părintele Sârbu nu a mai fost primit la biserica pe care o ridicase. Atunci i-a cerut patriarhului cea mai săracă biserică din Bucureşti. Şi i s-a dat bisericuţa Sapienţei, pe care abia o vezi din stradă, mică, fără turlă, înghesuită între alte construcţii. Era părăsită, în paragină. Dar părintele a făcut din ea o floare într-o grădină înmiresmată. Cea mai de preţ lucrare, chiar dacă a devenit un al doilea ctitor prin repararea bisericii şi adăugarea unui pridvor, a fost construirea unei comunităţi religioase pline de dragoste frăţească. A zidit cu migală fiecare suflet care venea la biserică. Zecile de mărturii ale celor care l-au cunoscut sunt uluitoare. Sunt minuni la tot pasul, întâmplări care dovedesc că preotul Constantin era într-adevăr un ales al Domnului. S-a dedicat cu totul misiunii sale de călăuzitor pe calea mântuirii într-o vreme atât de potrivnică acestui lucru. Securitatea l-a hărţuit şi urmărit şi după eliberare. Securiştii i-au propus colaborarea, dar a refuzat cu fermitate.

I-au trimis oameni la spovedanie, cerându-i să le divulge lor secretul, dar s-a opus cu toată fiinţa. În 1975, i-au sugerat că ar fi bine să se opereze şi i-au "recomandat" medicul chirurg care să facă aceasta. Înţelegând că este chemat la împlinirea unei ultime datorii, s-a lăsat "tratat". A pus în ordine totul la biserică şi, într-adevăr, internarea i-a fost fatală. După operaţie, chirurgul a intrat în salon şi l-a întrebat: "Cum, n-ai murit încă?". A venit în grabă părintele Argatu de la Antim să-l spovedească şi împărtăşească. A fost atunci un moment care poate fi trecut în rândul minunilor. Părintele Argatu credea că perna este colorată şi tot punea mâna lângă capul părintelui Sârbu, dar de fapt şi-a dat seama că era o aureolă în jurul acestuia. Le-a povestit credincioşilor de la Sapienţei minunea şi ei, deşi îndureraţi de plecarea părintelui lor, s-au bucurat că Domnul le-a arătat un semn al vredniciei lui.

Portret cu aureolă

Au rămas în urma părintelui Constantin Sârbu clădirile de la Huşi, cele două biserici din Bucureşti, ctitorite de el, care-i poartă chipul pictat pe peretele vestic, dar şi sufletele luminate ale credincioşilor care veneau din tot Bucureştiul la slujbele lui. O legendă vie, care te întâmpină încă de la intrarea în curtea bisericuţei din Strada Sapienţei. Mare iubitor al Liturghiei, hrănitor al săracilor, văzător cu duhul, om al rugăciunii inimii.


PS. Textul a fost publicat în Jurnalul de Duminică, 20 septembrie 2009

luni, 21 septembrie 2009

Am fost la Sfântul Mina




Câteva mii de credincioşi au fost ieri la sărbătoarea bisericii cu hramul Sfântul Mina din curtea unităţii militare de gardă "Mihai Viteazul" din Bucureşti, participând la slujba de sfinţire a sfântului locaş de cult.
Sărbătoarea a fost, desigur, sfinţirea, urmând ca şi de hram, pe 11 noiembrie, să fie probabil tot multă lume adunată spre cinstirea sfântului militar. Miile de oameni au fost bucuroşi să treacă prin altarul bisericii, să sărute sfânta cruce şi evenaghelie din acest loc în care în mod normal numai preotul are acees şi doar unul-doi bărbaţi desemnaţi de acesta spre a-l ajuta la ceremonii. De astă dată, şi femeile au avut intrarea liberă.
La plecare au primit o bucată mică de târnoseală şi flori aduse de alţi credincioşi.
Pictura este absolut minunată, sunt pictaţi şi sfinţii români într-un brâu pe cupola din naos, iar ceea ce este particular sunt două fresce mari de-a dreapta şi de-a stânga alatarului în care sunt reprezentaţi Domnul Iisus Hristos şi Maica Domnului. Sunt prezente şi două baldachine, parcă aşteptându-şi sfintele odoare spre a le păstra - fărâme din moaştele unor sfinţi, poate chiar din cele ale sfântului patron - deşi deocamdată nu sunt asemenea comori.
Mozaicul de la intrare este şi el foarte frumos, nu doar imens - având 33 de metri pătraţi - observându-se de departe, şi imprimându-ţi sentimentul că Sfântul Mina veghează peste viaţa celor care trec pe acolo.
A fost o atmosferă sărbătorească şi mai ales duhovnicească, iar pe toată vremea cât oamenii au stat la rând pentru a intra să se închine au putut auzi acatiste, aşa încât au fost îndemnaţi la rugăciune interioară.
Pe seară, soldaţii care au asigurat ordinea şi armonia pelerinajului au aprins mai multe torţe care au luminat împreună cu gândurile bune ale creştinilor biserica dedicată Sfântului Mina, care este unul dintre sfinţii atât de grabnic ajutători.

luni, 14 septembrie 2009

7 ani de veşnicie


În urmă cu exact 7 ani trecea la cele veşnice îmbunătăţitul părinte Sofian Boghiu, supranumit şi Apostolul Bucureştilor pentru râvna sa, pentru bunătatea şi misiunea sa creştină.
Sâmbăta aceasta, la Mănăstirea Antim s-a săvârşit un parastas de pomenire a lui şi s-a organizat, ca în fiecare an, un pelerinaj la mormântul său de la Mănăstirea Căldăruşani.
Credincioşii care au umplut cele patru autocare au mers să-i aşeze la cruce o lumânare, o floare, o rugăciune şi o lacrimă de dor.
Lăudabilă iniţiativa Editurii Basilica de a-i fi publicat volumul comemorativ „Un iconar de suflete – Părintele Sofian Boghiu ”.

Teodor M. Popescu, un caz de mărturisire şi mucenicie


În documentele Securităţii este scris negru pe alb că profesorul de teologie Teodor M. Popescu (1893-1973) "nu este înscris şi nu face parte din nici o organizaţie politică". Cu toate acestea, a fost anchetat, arestat, torturat şi închis, iar viaţa i-a fost curmată într-un atentat al comuniştilor.


N-a cochetat nici măcar cu ideea de legionarism, ba chiar a fost ameninţat de aceştia când nu a primit la examene studenţii legionari. A fost considerat însă "duşman al poporului" şi "uneltitor al regimului", propagator al unor "idei duşmănoase către preoţi". Eminentul profesor, doctor în teologie la Atena şi specializat la Leipzig şi la Paris, a fost unul dintre cei mai oneşti, verticali şi exemplari oameni care au ţinut prelegeri de la catedra Facultăţii de Teologie din Bucureşti. Scrierile sale au şi astăzi un loc de cinste în bibliografia studenţilor şi a cercetătorilor în domeniu, deşi încă îşi aşteaptă editorii spre a fi publicate în opere complete cu adnotări şi studii critice, cum ar merita.

Născut la 9 iunie 1893, din părinţi agricultori, în satul Boteni, judeţul Dâmboviţa, Teodor M. Popescu a fost un elev şi un student silitor, mereu premiant. A urmat Seminarul Central din Bucureşti, apoi Şcoala Militară de Infanterie, devenind sublocotent şi participant astfel la primul război mondial. După obţinerea licenţei în teologie şi-a continuat studiile în oraşele europene amintite. S-a căsătorit cu Sofia, care provenea din familia cu 16 copii a institutorului Goga Ionescu din Braniştea.

Între 1927 şi 1959 a fost profesor la Facultatea de Teologie din Capitală, între 1942 şi 1944 fiind şi decan. După 1946 a fost urmărit şi supravegheat de Securitate, iar în 1959, arestat şi interogat cu metode deloc blânde timp de lună, după care a fost condamnat la 15 ani de temniţă grea. Eliberat de la Aiud în 1964, prin decretul de graţiere colectivă a deţinuţilor politici, marele profesor a continuat după aceea să ducă o viaţă plină de umilinţe, neavând voie să-şi reia munca la catedră, nici să fie pensionat. Patriarhul Justinian, care îi mai ajutase şi pe alţi foşti deţinuţi, i-a dat o jumătate de normă în administraţia patriarhală, angajându-l să diortosească lucrări de teologie.

"Nu-i slujesc decât lui Dumnezeu!"
Pentru a înţelege de ce a fost condamnat şi ce anume nu era pe placul autorităţilor comuniste în biografia lui Teodor M. Popescu, trebuie să ştim mai multe despre contextul în care s-a făcut arestarea sa. În 1959, când se petrecea al doilea val de arestări politice, profesorul avea în spate deja ani buni de urmărire a Securităţii şi denunţări făcute de unii colegi "binevoitori". Era un profesor apreciat foarte mult de tinerii cu drag de studiu, era sever cu ei, dar totdeauna corect. Ţinea relaţii bune cu toată lumea, indiferent dacă acele persoane aveau vreo orientare politică sau nu. într-o notă a Securităţii apare drept unul dintre cei care au prigonit studenţii legionari, neacceptându-i la examene. În alte informări este recunoscut ca un teolog de seamă şi de încredere, "care nu este capabil să ducă sau să participe la vreo acţiune potrivnică regimului". Profesorul a fost urmărit şi suspectat ca toţi profesorii şi oamenii din apropierea Bisericii. I s-a reproşat că a fost introdus în Facultatea de Teologie de liberali, deşi el n-a făcut politică niciodată. Unele articole ale profesorului au fost şi ele considerate duşmănoase la adresa regimului. Teodor M. Popescu a fost trimis într-o delegaţie la Winnitza pentru a se documenta în problema masacrului lui Stalin asupra populaţiei care se opunea bolşevizării ţării. Profesorul a vrut să publice un articol în ziarul Universul, dar i-a fost refuzat, astfel încât textul despre cutremurătoarele crime ale sovieticilor s-a păstrat în manuscris acasă la profesor, el făcându-l cunoscut clericilor într-un cerc preoţesc. Articole precum "De la Nero la Stalin" şi "Anticreştinismul comunist", publicate înainte de instaurarea comunismului la noi în revista BOR, nu aveau să treacă neobservate de puternicii zilei, care au început să caute în trecutul oricărui om aflat în postura de persoană publică. Fraze precum "Comunizarea omenirii presupune ateizarea ei (...) Religia este primul obiectiv al atacului comunist. Distrugerea ei, se zice, va asigura triumful bolşevismului", din articolul "Anticreştinismul comunismului" au fost mereu catalogate de toţi informatorii drept un mare delict, neţinându-se seama că erau scrise înainte de venirea lor la putere.

Un agent informator scria în nota sa că Teodor M. Popescu a iniţiat între profesorii şi studenţii de la Teologie o colectă de întrajutorare a profesorului Ion Gh. Savin, proaspăt eliberat de la Sighet. Vasile M. Popescu, fratele profesorului, scrie în cartea "Un martor al crucii. Viaţa şi scrierile lui Teodor M. Popescu", Editura Christiana, că lui Teodor i s-a propus atât intrarea în Francmasonerie, cât şi în Securitate, dar el a refuzat, spunând: "Nu-i slujesc decât lui Dumnezeu!".

Istoricul George Enache a lansat ipoteza că marele profesor a fost arestat şi închis pentru că era unul dintre stâlpii de nădejde ai Patriarhului Justinian Marina. Cum profesorul şi preotul Dumitru Stăniloae şi alţi mari profesori de la Facultatea de Teologie fuseseră înlăturaţi, comuniştii îşi atinseseră scopul de a lovi acolo unde îl durea mai tare pe patriarh, în învăţământul teologic, ştiind că preoţimea avea un rol important în păstrarea credinţei.

Despre detenţia de la Aiud, ÎPS Mitropolit Bartolomeu Anania a povestit că, de ziua sa, profesorul Popescu, în 1962, i-a transmis "La mulţi ani!" prin morse, iar acesta cu lacrimi în ochi i-a mulţumit prin acelaşi mijloc de comunicare. Acelaşi ierarh, care i-a fost student, spunea: "Dascălul nostru îşi iubea Ortodoxia cu patimă sfântă, se declara solidar cu toate dramele ei istorice şi era gata să-şi strivească o lacrimă pe amintirea bibliotecilor jefuite ale Răsăritului şi pe jertfele celor prigoniţi pentru dreptate. Nu e de mirare că un astfel de creştin a îndurat cu bărbăţie calvarul temniţelor comuniste: la Aiud celula unde se afla Profesorul devenea academie teologică: fraţii de suferinţă învăţau greceşte şi se dumereau de ce Euharistia este, prin excelenţă, Mulţumire", scria concludent îPS Bartolomeu, Mitropolitul Ardealului.

După eliberarea sa, profesorul apărea ca un ciumat printre foştii colegi de catedră, fricoşi şi servili partidului, dornici să nu-şi piardă scaunele şi poziţiile. Nici cântăreţ la biserică nu era primit eminentul doctor în teologie, recunoscut până şi de catolici.

"Mă rog pentru cei care m-au judecat"
În februarie 1973, când a plecat de la birou spre casă, a fost luat de doi bărbaţi, securişti, dus undeva în Giuleşti, ţinut un timp acolo, i s-au luat actele şi cărţile din servietă, lăsându-i-se doar banii, apoi dus pe strada pustie, noaptea, şi bătut crunt. După ore multe de agonie, cineva l-a găsit în nişte boscheţi plin de sânge, cu nasul spart, în stare de leşin. La Spitalul Colţea un bolnav insistase ca necunoscutul aflat în starea aceea de şoc să îşi spună numele pe litere. A căutat în cartea de telefon şi a sunat acasă la soţia profesorului. Teologul s-a chinuit mult timp în starea aceea, iar după un timp a fost externat. Autorităţile au insinuat că ar fi fost beat, dar profesorul nu băuse niciodată în viaţa sa. Peste un timp i s-au trimis actele acasă, fără explicaţii. Profesorul nu şi-a mai revenit complet niciodată, iar după câteva luni a fost din nou dus la spital, unde i s-au făcut perfuzii, dar cum el nu primea tratamentul, a fost legat. Îndurerat, fratele lui, Vasile, scrie în cartea sa că în momentul când l-a sărutat pe frunte, profesorul a spus: "Ajutaţi-mă!". Abia atunci şi-a dat seama că, era aşezat pe patul acela cu braţele şi mâinile în formă de cruce şi suferea îngrozitor. Îi fusese dat să treacă dincolo răstignit, căci a doua zi după vizita fratelui său profesorul avea să moară.

La 36 de ani de la plecarea sa la Domnul, profesorul Teodor M. Popescu încă nu este cunoscut pentru scrierile sale de teologie, iar suferinţele sale pentru credinţă, dreptate şi adevăr sunt trecute uşor cu vederea. Alături de Patriarhul Teoctist, credem că a fost cu adevărat un "mare sacerdot nehirotonit al Bisericii noastre", iar cercetându-i viaţa, descoperim că a fost un adevărat martir pentru Hristos.

Mai ales că a murit împăcat, fără să fi purtat vreun resentiment cuiva, iertându-şi torţionarii şi anchetatorii. "Mă rog pentru sănătatea tuturor celor care m-au cercetat şi m-au judecat", spusese de multe ori profesorul Popescu, două astfel de fraze fiind consemnate, culmea!, în notele Securităţii, dovedindu-se că informatorii erau oameni din cercul profesorului.


Text apărut în Jurnalul de Duminică, 13 septembrie

vineri, 11 septembrie 2009

Troiţă de pe Valea Slănicului de Buzău



Iată una dintre cele mai frumoase troiţe de pe Valea Slănicului de Buzău.
Poza aceasta se află în Muzeul Ţăranului, este expoziţie de Ziua Crucii, poză alături de care mai sunt şi altele cu troiţe din zona amintită.
Totuşi, de la Cărătnăul meu nu au pozat.
Poate e mai bine,
să le păstrez în minte
aşa frumoase cum le ştiu din copilărie.

joi, 10 septembrie 2009

Crucile mele

De Ziua Crucii, Muzeul Ţăranului Român ne-a pregătit un nou târg al meşterilor iconari şi cruceri din toată ţara. Vor fi, pe lângă obiectele de vânzare - iconiţe, cruci de toate felurile şi din multe materiale lucrate cu migală, expoziţiile-documenatre despre troiţele din valea Slănicului, Buzău, şi aceea despre 60 de biserici din nordul Olteniei şi sudul Transilvaniei. Între 11-13 septembrie, la MTR, de la 10 la 18, iar duminica la ora 16 - muzică bisericească bizantină în interpretarea grupului Nectarie Protopsaltul.

Pe mine personal mă va atrage ca şi anul trecut expoziţia cu fotografii făcute troiţelor de pe Valea Slănicului, asta pentru că sunt născută acolo iar copilăria îmi este fragmentată cu amintiri ale troiţelor de la răscrucile din satul meu, cărora noi, cei de acolo, le spuneam simplu, cruci. Nu erau aşezate doar la răscruci, ci şi la fântâni şi pe locurile mai importante ale drumului. Mă opream în faţa fiecăreia şi făceam trei cruci, spuneam o scurtă rugăciune şi plecam mai departe. De câteva ori am văzut acolo, în locşorul care era sub micul acoperiş al troiţei, un om cam vagabond după părerea mea de atunci, dar de fapt un pelerin după cunoştinţele de acum, care stătea în genunchi şi se ruga netulburat de nimeni. Avea o traistă plină cu ce îi dăduse lumea de mâncare. Îl vedeam din când în când prin satul nostru, mama îl primea şi ea, îi dădea câte ceva de mâncare...
Crucile din satul meu erau făcute din lemn, aveau acoperiş, gărduleţ, şi câte o icoană înăuntru, parcă una avea şi un ştergar pe braţele laterale, lumea punea flori, unii puneau şi apă pentru călători, iar de sărbători oamenii aprindeau lumânări în vasele de la piciorul crucii. Rar vedeam un om trecând pe lângă cruce fără să se închine.
Erau şi toponimice legate de acestea: la crucea de pe Cărătnău, la crucea de pe pod, la crucea de peste gârlă şi tot aşa... În tot satul erau vreo cinci. Intrările satului erau păzite de astfel de troiţe. De aceea nu-mi place să aud în biserici acea cântare plângăcioasă "Cruce sfântă părăsită".