De o vreme, locuiesc la ultimul etaj într-o clădire cu vedere generoasă asupra unei părţi din oraş. Dimineaţa privesc cu încântare bucata imensă de cer descoperit, neumbrită de nici un bloc, în timp ce seară de seară văd luminile colorate ale Capitalei până departe, spre centru. Dar cu şi mai multă încântare mă uit spre cimitirul din vecinătate, trimiţând un salut fără cuvinte spre „blajinii“ care locuiesc vremelnic cu rămăşiţele lor trupeşti acolo, într-un oraş numai al lor, tăcut, într-o pilduitoare cuminţenie, ordine şi armonie. Seara, înainte de culcare, ultimul lucru pe care îl fac este să mai arunc o privire spre morminte. De fiecare dată mă înduioşez şi mă bucur văzând multe candele aprinse. Roşietice, luminiţele pâlpâie lângă crucile care duc numele defuncţilor mai departe, dar duc şi nădejdea mântuirii lor, pentru că, atâta vreme cât cineva se străduieşte să le aprindă lumini pe locul (impropriu spus) „de veci“, această nădejde există.
Mi-aduc aminte ce emoţionant era în copilărie când, în Vinerea Patimilor, înconjuram biserica după tradiţie şi vedeam miile de lumânări aprinse în cimitirul aşezat pe un loc mai înalt lângă sfântul lăcaş. Iar de Înviere, nu mai spun ce mare de lumină se revărsa de pe dealul cu morminte, pentru că nimeni din cei duşi nu rămânea fără lumină, ba chiar oamenii aprindeau lumânări şi la căpătâiele celor fără rude în viaţă ori absenţi de la slujbă.
Frumuseţea cimitirelor îmi pare nu doar validată teologic atât de profund, prin legătura pe care o avem cu cei plecaţi dintre noi, şi nu este una venită din superstiţia că, dacă nu vom îngriji noi de memoria celor de dinainte, nici cei care ne vor urma n-o vor face pentru noi - deşi exemplul pe care îl dăm este important. Frumuseţea cimitirelor vine şi din liniştea care te inundă atunci când le calci pragul, din bucuria pe care ţi-o dă înfrumuseţarea cu flori şi copaci din care auzi păsări cântând, prin care reproducem în miniatură omenească raiul cu dorinţa ca strămoşii să ne fie odihniţi şi cu sufletele în raiul cel de sus. Te mai impresionează plăcut şi vechimea crucilor, dar şi armonia aleilor, frumuseţea monumentelor funerare în sine, deşi nu în asta ar trebui să constea grija principală.
În plus, poţi să mergi într-un cimitir frumos ca într-un loc de pelerinaj, ca într-un parc, dar şi ca într-un muzeu. Cimitirul Bellu din Bucureşti este o lecţie mare de istorie şi cultură, Cimitirul Vesel din Săpânţa îi încântă pe mulţi prin epitafurile amuzante şi originale, în timp ce bine cunoscutul Montparnasse din Paris este un loc în care sunt îngropaţi mulţi oameni celebri, fiind împodobit cu sculpturi valoroase. Un alt cimitir celebru este Highgate din Londra, foarte vizitat, iar Arlington National Cemetery din Washington DC este cimitirul unde sunt înhumaţi peste 360.000 de veterani americani.
Aşadar, nenumărate motive să îndrăgim cimitirele şi să ne raportăm la ele ca la ceva firesc şi plăcut. Locuri de înţelepţire prin cugetarea la moarte şi locuri de încântare estetică. Şi nu ne putem gândi la cimitirele noastre, ortodoxe, fără să avem în minte imaginea femeilor care îngrijesc locurile îngropării celor dragi.
Ca nişte mironosiţe sunt toate femeile care au grijă de morminte, nelăsându-le în paragină. Şi, precum în textul scripturistic referitor la Învierea Domnului, femeile noastre vin la morminte dis-de-dimineaţă şi aprind lumânări, tămâiază şi pun flori, spunând rugăciuni la groapa celor duşi dintre cei vii. Ele nu uită pe nimeni din trecut, crezând cu putere într-un viitor împreună fericit.