O întâmplare

Când şi-a simţit sfârşitul aproape, bătrânul l-a chemat la sine pe feciorul sfios, dar a cărui dârzenie era scrisă în ochii albaştri şi adânci, poate cam prea duşi în fundul capului, încât păreau nişte cuiburi goale, luate pe nepregătite toamna de plecarea păsărilor.

Băiatul împlini cuminte porunca. Aşeză un strat bun de paie în curte, la umbra vişinului, puse peste paie un ţol vechi de lână ţesut de bună-sa la război, apoi intră în casă şi-l luă în braţe pe tatăl muribund, atât de slăbit că nu atârna mai greu ca o oaie. Îl depuse pe patul din urmă şi aşteptă.

Bolnavul părinte îi făcu semn să se apropie şi-i ceru cu glas aspru:

- Eu mă duc... Să ai grijă de mă-ta!

După câteva respirări chinuite îi ceru băiatului:
- Tare-aş vrea să-mi citeşti Paraclisul!...Ăsta dor îl mai am...

Ascultătorul fecior plecă spre odaia bună unde ţineau cele câteva cărţi, unele primite de la dascălul satului, altele rămase de la bunica, şi scotoci în ladă până găsi cartea veche cu coperte maronii, imitaţie de piele, pe care scria „Paraclisul Maicii Domnului”.

Se aşeză în genunchi lângă tatăl său, îi puse cartea pe piept şi începu recitarea rară, în şoaptă, cum auzise el la mănăstirile de călugări când se citesc Ceasurile. Citi o strofă, două, dar oricât se strădui, de nodul din gât nu scăpă. Era acolo mai viu decât orice, chiar decât fiinţa lui de băietan pe care dorul de viaţă călugărească îl năpădise de multişor, spre disperarea maică-si.

Deodată văzu cum cartea încetase să se mai mişte.

Bătrânul adormise definitiv. Avea pe chip un zâmbet lin, iar ochii i se închiseseră cu pace, probabil fericit la gândul că într-un colţ de cer avea să o întâlnească pe Preacurata. Crengile vişinului se mişcau uşor chiar atunci, băiatul simţi că sufletul tătâne-său a trecut printre ele şi încă se mai rotea deasupra lor, nedumerit de proaspăta întâmplare a ieşirii din trup.  

Crisula - ce nume

Crisula - ce nume mai e şi ăsta? se mira tovarăşul învăţător,

era vară, îmi amintesc de tanti Crisula

cum stătea pe iarbă şi torcea lână

în timp ce păzea câţiva mieluşei prin vatra satului,

iar eu mergeam cu Frumoasa la adăpat

şi eram tare convinsă

că aşa este normal să bei apă - cu adevărată sete şi sorbind zgomotos

dar n-am băut niciodată odată cu vaca din izvor

numai şi numai pentru că mi-ar fi fost ruşine

că mă vede cineva – poate chiar Crisula,

care ţinea iarna pe prispă şiraguri de cârnaţi,

iar copiii au râs obraznici când am mers la colindat

„ne daţi ori nu ne daţi/ un cârnat/ tot din acela afumat

ca anul trecut….”  

Ce nume e şi acesta? Se mira învăţătorul

când se dădea cu sania împreună cu noi

pe uliţa ce cobora dinspre şcoală,

dar de ce nu ne întreba niciodată ce sat era şi acela

care avea să se ţină scai după noi cât vom trăi

chiar dacă acum nu mai este nimic cum era,

nici garduri, nici case,

nici oameni mari, nici copii, nici dealuri întregi

ori drumuri drepte,

numai grădini alunecând letargic

spre gârla sărată,

spre visata bătrâneţe fără de moarte.