marți, 20 decembrie 2011

Pojghita de omenie

Un om politicos are toate şansele să devină un om bun măcar pentru faptul că este preocupat să nu supere pe nimeni în prezentul său amabil. Cu toate că e păgubitor să ne referim la politeţea de toate zilele a românilor, ştiut fiind că generalizările duc adesea în păcat, tentaţia este mare. Mare pentru că asemenea este şi lipsa politeţii care se observă în spaţiul nostru public. Spectacolul străzii româneşti - în special în Bucureşti - ne arată că suntem nişte oameni cu o mare doză de necivilizaţie şi cu lipsuri majore la politeţe. Se vede, se simte şi se trăieşte la tot pasul. Lipsa unui simplu "pardon" pe stradă, la o înghesuială, aruncarea fără jenă a gunoaielor pe oriunde, practicarea vorbitului la telefon cu voce tare şi pe timp îndelungat în spaţii aglomerate - toate arată lipsă de politeţe.

La urcarea în autobuz în orele de vârf, tinerii apostrofează bătrânii care, chipurile, ar călători prea mult. "Vă caută moartea pe-acasă şi voi umblaţi cu autobuzele!", e fraza-clişeu pe care o aud pensionarii care îndrăznesc să urce în maşinile Bucureştiului. Desigur, cei dintâi nu ştiu acea vorbă glumeaţă: "Tinere, nu râde de viitorul tău!" Probabil că, dacă s-ar gândi puţin la asta, n-ar mai certa atât bătrânii şi nu s-ar preface că admiră peisajul aşezaţi confortabil pe scaune în mijloacele de transport în comun. Iar dacă nu şi-ar adormi conştiinţa cu principiul egalităţii dintre sexe şi cu scuza că ei au serviciu ori că studiază intens la facultate, junii bărbaţi nu ar ocupa 90% din scaune într-un astfel de vehicul.

O degringoladă totală este şi la capitolul apelativelor: "Cobori cumva la prima?", sunt cel mai adesea întrebată.

Cine a călătorit cu microbuzul pe distanţe lungi ştie ce înseamnă să fii la cheremul ospitalităţii şoferului, care nu te-ar lăsa în linişte nici măcar o secundă, ci te binedispune şi te distrează forţat cu muzica sa preferată, cu emisiunile sale iubite, încât maneaua şi vorbăria neîncetată de la radio să te însoţească pe tot drumul.

Amuzantă şi uneori exasperantă este şi politeţea pe jumătate exprimată. "Doamna Daniela", de exemplu, sună mai rău decât "Daniela", iar când o domnişoară (studentă, deci cu un nivel de cultură!) îţi spune "sărut mâna" în loc de "bună ziua", deşi nu-i eşti nici mamă, nici naşă, este chiar de prost-gust, cu toată buna intenţie...

Lipsă de adecvare, nepoliteţe, nepricepere sau disperare de cauză, toate la un loc - cine ştie ce îi animă şi pe puştii care te acaparează absolut supărător pe la gurile de metrou, şi aşa aglomerate, vârându-ţi în faţă câte un pliant, ori ţinându-se după tine, deşi i-ai refuzat politicos, pentru a răspunde la vreun sondaj de opinie. Neprivindu-te bine în faţă, te cheamă la casting. "Nu, mulţumesc", răspunzi, dar insistenţa lor soră cu agasarea te mai verifică o dată: "Dar nu doriţi să participaţi?"

Nu visăm la politeţea goală de suflet a occidentalilor, deşi parcă tânjeşti după ea când eşti deranjat şi sâcâit "din tot sufletul" de neglijenţa, neatenţia, nepăsarea şi nepoliteţea semenilor. Este de dorit să fim şi amabili, şi politicoşi, dar şi cu reală grijă faţă de cei din jur. În primul rând să nu-i deranjăm şi să ne pese de ceilalţi. Această pojghiţă de omenie ar putea deveni oricând miezul unei atitudini cu adevărat creştine.

sâmbătă, 3 decembrie 2011

Ioan Alexandru, in amintirile unui fost cursant


În anii '80, Ioan Alexandru nu numai că era ca unul dintre cei mai mari poeţi religioşi în viaţă, dar se manifesta şi ca unul dintre cei mai curajoşi cetăţeni ai regimului comunist. Poetul născut în noaptea de Crăciun a anului 1941, parcă predestinat să trăiască fiorul mistic, a susţinut la Universitatea din Bucureşti un curs de ebraică prin care le vorbea studenţilor despre Dumnezeu şi le descifra tainele limbii în care Elohim se adresa patriarhilor biblici şi profeţilor care l-au vestit pe Iisus Hristos.

Era un lucru nemaiîntâlnit şi de o libertate extraodinară ce se petrecea la acel curs. Nu se ştie cum a fost aprobat acel curs. Se pare că autorităţile au fost deranjate din ce în ce mai mult de existenţa lui. La un moment dat, se adunau prea mulţi tineri şi se auzeau lucruri peste care regimul dorea tăcere adâncă.

Se ştia că erau şi securişti în sală, veniţi sub masca interesului pentru cuvântul inspirat al poetului, deşi se vedea clar pentru ce sunt acolo. La început, Ioan Alexandru a fost lăsat să-şi ţină cursul, dar cu cât se ducea vestea mai mult despre el şi participau mai mulţi oameni, cu atât era mai rău văzut. Astfel încât, în vara lui 1989, atât poetul, cât şi unii apropiaţi ai lui, au fost anchetaţi la Securitate.

"Am descoperit în discursul său o manifestare publică a credinţei"
Cursul de ebraică într-o lume osificată în laude la adresa dictatorilor a făcut vâlvă prin lauda la adresa Creatorului. Studenţii simţeau că participă la ceva extraordinar. Veneau să-l asculte pe Ioan Alexandru nu doar studenţii lui, ci şi liceeni entuziaşti, cursanţi de la facultăţi ce nu aveau nici o legătură cu literatura şi chiar oameni de cultură. A fost văzut în sală de câteva ori părintele Nicolae Steinhardt, care fusese unul dintre prigoniţii regimului, care suferise în temniţă, el însuşi încă urmărit de Securitate.

Unul dintre foştii martori ai acelei vremi a fost inginerul Silviu Despa, care, vrăjit de personalitatea poetului, a căpătat altă viziune asupra vieţii, iar mintea şi sufletul i s-au deschis spre credinţa în Dumnezeu. Ne-a povestit unele lucruri de atunci.

"Eram încă liceean când, prin anii '80, umblam prin bisericile din Bucureşti după hrană spirituală şi cunoştinţe teologice.
Am avut şansa ca în familie să descopăr prin credinţa mamei o lume spirituală cu valori întemeiate pe morala creştină. Regimul acelor vremi nu oferea decât surogatul de ideologie ateist-comunistă pe care încercau să-l inoculeze, prin liderii de opinie ai timpului, tinerilor lipsiţi de educaţie religioasă. La finele liceului, am auzit de la un profesor de sport, pasionat de poezie, de interesantele prelegeri ţinute de Ioan Alexandru la Universitate. Am fost prezent din curiozitate la acest curs facultativ şi am descoperit mai mult decât cursul în sine de limba şi literatura ebraică, am descoperit în discursul său o manifestare publică a credinţei în Iisus Hristos într-un spaţiu universitar, un lucru cu totul ieşit din comun în acele vremuri. Am simţit din primul moment că întreaga sa tărie de caracter şi mai ales curajul de care dădea dovadă proveneau din comoara de înţelepciune ascunsă în buna interpretare a Sfintei Scripturi. La cursul lui Alexandru, călugărul Nicu Steinhardt era o prezenţă stridentă şi inconfundabilă în rasa lui de monah. Dacă nu mă înşel, la cursul de la Arte venea şi Andrei Pleşu", povesteşte Silviu Despa.

"Întotdeauna venea la curs cu Sfânta Scriptură, scrisă cu literele vechi ebraice. Era plină de notiţe şi sublinieri. Analiza fiecare cuvânt scris, încercând să-i pătrundă înţelesul spiritual şi filologic. Desfolia înţelesurile cuvintelor până ajungea la miezul de foc al lor care se arăta energizant, plin de încărcătură spirituală. Parcă am şi acum în faţa ochilor pe Ioan la catedră cu Biblia, mare, îmbrăcată într-o hăinuţă mov, deschizând-o de la sfârşit, întrucât era scrisă în textul original ebraic care se citeşte invers decât suntem noi obişnuiţi. La fel de însemnată era şi Septuaginta, Vechiul Testament scris în greaca veche, din care ne citea adesea. Erau comentate cuvintele greceşti în spaţiile dintre rânduri pentru a desluşi mai bine înţelesul lor. Punea preţ pe interpretarea lor corectă. Îmi aduc aminte de îndemnul său către studenţi: «Folosiţi aceşti ani de foc din viaţa dumneavoastră, învăţaţi limbile ce păstrează cuvintele Domnului în Evanghelii şi Scripturi: greaca veche şi ebraica proorocilor, apoi latina sfinţilor strămoşi fără de care nu se poate lucra cum se cuvine în ogorul mântuirii»", îşi aminteşte fostul cursant al lui Ioan Alexandru.


Era chiar atât de liber poetul să ţină acel curs? Silviu Despa ne spune: "Ioan Alexandru a fost şicanat, făcut nebun, ameninţat, dar cred că a fost şi protejat de anumite personalităţi ale timpului. Cursul său a fost susţinut pe învăţătura Mântuitorului, care spune «Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii». A fost ajutat, desigur apărat la nivel formal, şi de doctoratul sau masteratele în literatura comparată sau limbi moarte, pentru că altfel îl internau de mult la psihiatrie slujitorii ateist-comunismului". În afară de cursul de ebraică, Alexandru mai ţinea un curs de spiritualitate bizantină la Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu".

În vara lui '89, anchetaţi la Securitate


Poetul şi cursanţii lui au avut parte şi de intimidare din partea autorităţilor, ba chiar mai mult decât atât, spune Silviu Despa: "Uneori, la Universitate, găseam sala de clasă încuiată, fiind nevoiţi să ţinem cursul prin podul clădirii sau în atelierele de lucru. Adesea, portarul instituţiei legitima studenţii şi participanţii care veneau la orele de curs. Cred că erau metode de descurajare şi de urmărire a noastră. Nu ştiu cum se întâmpla că numai la orele lui Ioan se stingea lumina în toată Universitatea, fiind nevoiţi să stăm uneori la lumina lumânării. Cel mai descurajant moment a fost în vara lui '89, când am fost anchetaţi de Securitate câţiva participanţi la curs în urma unor vizite acasă la Petre Tuţea. Ioan Alexandru ne-a solicitat în aula Universităţii să-l vizităm pe Ţuţea, întrucât era neputincios şi neajutorat în garsoniera de la Cişmigiu. În discuţia cu Ioan Alexandru pe care am avut-o după ce am fost anchetat mi-a spus că de fapt se urmăreşte închiderea cursului de ebraică. Nu au mai apucat să îl închidă, întrucât a venit, hai să-i zicem, Revoluţia".

Silviu Despa a ajuns unul dintre apropiaţii poetului-profesor şi îşi aduce aminte chiar de un moment mai puţin obişnuit: "Odată m-a invitat la catedră în locul său să prezint traducerea unui imn al poetului Roman Melodul din veacul al şaselea, în faţa participanţilor la curs, spunându-mi că el trebuie urgent să plece. Mi-a lăsat în faţă pe catedră câteva hârtii scrise cu stiloul cu multe ştersături şi tăieturi pline de cuvinte greceşti şi româneşti amestecate. Am încercat să descifrez câteva fraze, după care m-au asaltat la catedră toţi cursanţii ca să desluşim împreună cele scrise de profesor. Am rămas cu amintirea plăcută a acelui frumos imn...".

După 1989, Silviu Despa a realizat un film documentar despre Ioan Alexandru intitulat "Mai presus de moarte în Iubire".
Intreţine un blog dedicat personalităţii marelui poet român şi creştin.

miercuri, 23 noiembrie 2011

Copil in epoca de aur si la Gaudeamus

Dacă v-aţi petrecut copilăria în comunism, dacă vreţi să citiţi povestioare amuzante, care vă vor stârni nostalgii - nu după defunctul regim, ci după vremurile unei vârste aurite - atunci cu siguranţă sunteţi publicul-ţintă al cărţii "Copil în epoca de aur", scrisă de Dan Cârlea. (Da, soţul meu).
Probabil cartea le-ar plăcea şi mai tinerilor cititori, măcar aşa, din curiozitate, să vadă cam cum trăiam noi pe când nu se inventase mobilul, nici internetul, nici jocurile pe computer... dar pe când imaginaţia ne era foarte la îndemână, iar fericirea se confunda cu inocenţa noastră.

Pentru oricine doreşte să vină să cumpere cartea, să vadă autorul, să audă criticul care îl va prezenta - Felix Nicolau - ori să treacă în revistă mondenitatea în sine ori să participe pur şi simplu - lansarea cărţii va avea loc sâmbătă, 26 noiembrie, ora 13:00 la standul Editurii Tracus Arte.
La Gaudeamus, fireşte.

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Mâinilor ce ţin ziarul

Autor: Adriana Oprea Popescu

Nu doar nouă ni se întâmplă. Ci şi vouă. De luni de zile, eu mă antrenez pentru asta şi-mi imaginez cum ar fi via­ţa mea fără presă, fără să scriu, fără să duc în spate câte puţin din crucile altora, fără să mă apese grijile lor şi întrebările lor. Fără să am habar de ei. Cum ar fi să trăiesc doar viaţa mea, cu două mâini stângi, cu sufletul cio­pâr­ţit, dar mai uşor, doar cu cru­­cea mea şi cu întrebările mele. Cum ar fi dacă presa scrisă n-ar mai exista? restul pe Jurnalul National

luni, 24 octombrie 2011

Toamna Cuviosului


O toamnă în Bucureşti n-ar avea nici un sens fără sărbătoarea Cuviosului Dimitrie. Nu doar de ziua lui, ci cu o săptămână înainte, aerul oraşului se lasă îmbrăţişat de clopote, înfăşurat de tropare şi înveşmântat de condace şi icoase, iar zările îşi ascut auzul mai bine pentru a prinde frânturi mari de Liturghii şi de Vecernii; grădinile îşi trimit snopii de crizanteme şi tufănele multicolore pentru a găti odăjdiile pe care, cu prisosinţă, le-ar merita Sfântul cel atât de smerit în viaţa-i pământească; înainte de a-şi fi potrivit în sine sudul, spre lunga lor călătorie nerătăcitoare, păsările cerului fac un amplu ocol şi o reverenţă de sus, spre racla celui care, cândva, era atât de milos cu vieţuitoarele necuvântătoare; miresme de tămâie şi parfum de rugăciuni iradiază din Dealul Patriarhiei, care devine pentru o vreme inima şi plămânii oraşului credincios; iar oamenii, oamenii vin în valuri necontenite, şoptind în taină dorinţe şi cereri, spunând încetişor vecinului de rând vreo minune trăită, povestind necazuri grele la care aşteaptă o rezolvare de la sfântul ce-i întâmpină pe toţi cu ştiuta-i smerenie şi repedea-i ascultare.

Ce daruri poţi să-i aduci Cuviosului Dimitrie de ziua lui? Mai mult cereri şi rugăciuni, căci niciodată nu se va supăra de prea multă rugăminte spre el, dar şi mulţumiri şi laude, aşa cum ştim şi cum putem noi, oamenii. Venim cu daruri umile la ziua sărbătoritului, iar el ne răspunde cu împliniri strălucitoare. Darul de anul acesta este împreună şederea cu Apostolul nostru, Andrei Întâi Chematul, care ne-a creştinat strămoşii. Un sfânt a păşit spre noi demult, călătorind pe mare, iar altul a venit la noi mai târziu, păşind peste Dunăre. Este vremea să-i sărbătorim cum se cuvine, păşind peste adâncurile tulburi ale sufletelor noastre şi odihnindu-ne pe dealul înmiresmat de rugăciune.

sâmbătă, 15 octombrie 2011

Romania Sfintei Parascheva

de Monica Dumitrescu

De câte ori mă întorc în România din ţara mea adoptivă, Marea Britanie, trăiesc o mare dezamăgire. Abia pun piciorul pe pământul ţării mele şi deja încep să mă irit şi să mă întristez pentru câtă mizerie ne înconjoară fizic pe străzi, cât de vulgari am devenit noi, românii...

Buricuri goale, fum de ţigară în cele mai "interzise" spaţii, mârlănie, manele sau doar muzică uitată intenţionat la maximum în mijloacele de transport în comun. Şi iar femei dezvelite, de ni se face ruşine nouă, femeilor, crâşme la pasul în care lumea se perindă de cu dimineaţa. Şi toate acestea îţi agasează privirea doar aşa, în treacăt, din microbuzul ce traversează ţara. Pământ mult nelucrat de nimeni, uitat de oamenii prea grăbiţi în goana după occidentalisme. Feţe triste şi încurcate, oameni care se răstesc la tine fără să înţelegi prea bine cu ce le-ai greşit. Vânzători şi chelneri care îţi vorbesc de parcă ţi-ar face un favor cumpărându-le tu lor marfa. Toată lumea e iritată de parcă naţiunea întreagă s-a scufundat într-o mare şi lungă boală nervoasă. Posturile de radio transmit circ în direct, hrănind generaţia "cool" cu sexualitate şi subcultură, însă frumos ambalate, sub masca satirei şi a unui gen media liberal şi profesionist. De îndrăzneşti să deschizi televizorul, starea de angoasă se prelungeşte, invitaţii de pe la mai toate emisiunile se ceartă, moderatorii îşi ascut vocile pe un ton iritant, chiar şi când e vorba de canalele de ştiri serioase. E o dispută generală, la care nu eşti doar invitat, ci invadat.

Vedete de carton îşi perindă averile în faţa camerelor de filmat şi eşti poftit să devii asemenea lor. Om simplu pentru societate - dar fiinţa creată de mâinile Ziditorului -, devii instrument de audienţă, dansezi, cânţi, îţi expui "talentele" şi trupul, doar-doar osanalele lumii s-or aşterne la picioarele tale.

Românul e, de la o zi la alta, mai trendy, mai plin de sine şi debarasat de stilul de viaţă demodat al bătrânilor. Mă sperie aproape organic cu câtă rapiditate a "evoluat" românul. În Occident procese ca acela de impregnare cu sexualizare a limbajului, stilului de îmbrăcare, a glumelor publice etc., deteriorarea valorilor familiei şi transformarea vedetelor în modele pentru noua generaţie sau inocularea de câştig fără prea mult efort s-au produs în aproape un secol. Zeci de aşa-zise organizaţii de emancipare au luptat decenii de-a rândul pentru "drepturile" vesticilor. Noi, românii, le-am adoptat rapid şi le-am transformat aproape într-o natură a naţiunii noastre. Am ajuns să nu mai găsim sens unor cuvinte ca morală, simplitate sau decenţă.

Pe drept vă veţi întreba cum de îndrăznesc tocmai eu să critic viaţa occidentală, când mi-am făurit un "acasă" în Vest. Lumea occidentală te ademeneşte pregătită în a-ţi oferi totul. Parte dintre noi ne trezim din amorţeală şi ne refugiem în Biserică. Acolo, în Occident, românii umplu fizic nu doar bisericile noastre, ci şi pe cele ruseşti şi greceşti.

Însă România Sfintei Parascheva nu e cea pe care am plâns-o în slovele de mai sus. România Sfintei Parascheva e cea a băbuţelor îmbrobodite cu basmale, cu feţele brăzdate de riduri şi mâinile crăpate de muncă. E România celor care, tineri şi bătrâni, cu mai nimic în traistă, poartă în inimi o credinţă ce topeşte frigul nopţilor de octombrie. E o Românie care se întinde pe o suprafaţă de doar câţiva kilometri, căci aşa se măsoară rândul celor care vin să se închine Sfintei. Tăcuţi, împăcaţi cu bolile şi sărăcia, închinătorii Sfintei Parascheva nu ştiu ce e aia job, implant, facebook, microwave. Dar ce e mai frumos în românii Sfintei Parascheva rămâne credinţa lor puternică de care nu se ruşinează, ei sunt asemenea unei armate care se adună la Iaşi în fiecare an pe 14 octombrie, gata să lupte cu orice greutate pentru a ajunge preţ de doar câteva secunde alături de Sfânta lor dragă. Aceşti oameni sunt fărâma de Românie care ne-a mai rămas şi de care noi, cei moderni, ne ruşinăm, talpa ţării care a ales să zăbovească în altă lume. În lumea lui Hristos.

miercuri, 12 octombrie 2011

Trei sfinti necunoscuti la Sihastria Putnei




Trei sfinti necunoscuti decat de o mica parte dintre credinciosi, anume Cuviosii Sila, Paisie si Natan, au moastele intregi in biserica manastirii Sihastria Putnei si asteapta canonizarea. Manastirea este asezata pe o vale din apropierea manastirii Putna de care a si apartinut pana nu de mult. Amanunte despre cei trei sfinti puteti afla de pe site-ul manastirii. http://sihastriaputnei.ro/

joi, 6 octombrie 2011

Misterul icoanei din Sinai



Îmi place foarte mult această icoană a Mântuitorului care se află în Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” din Muntele Sinai.
Are ceva deosebit faţă de alte reprezentări ale Domnlui Iisus Hristos.
Partea dreaptă a chipului nu seamănă cu cea stângă. Pe jumătatea stângă a icoanei (aşa cum o privim) ochiul arată milă, pace, bunătate, seninătate, limpezime. Şi gura la fel. Ochiul drept este tulbure şi exprimă dreptatea şi adevărul şi te duce cu gândul la clipa Judecăţii de Apoi, cand Mântuitorul va arăta dreptatea Sa faţă de noi, oamenii.
Icoana datează din secolul al VI-lea, are 84 cm înălţime şi 45.5 cm lăţime.

marți, 4 octombrie 2011

La ceas de poveşti cu o fostă elevă a Agathei Grigorescu Bacovia





Pe doamna Aurica Băjenaru o cunosc de câţiva ani buni, am avut adesea prilejul de a-i asculta interesantele povestiri despre anii de tinereţe. Într-o zi, pe când îmi povestea că a avut-o profesoară pe soţia poetului George Bacovia, mi-a venit ideea să scriu despre acest lucru. Probabil a funcţionat telepatia, căci exact atunci mi-a zis şi ea: "De ce nu-mi iei şi mie un interviu? Uite câte lucruri ştiu…"

Doamna Băjenaru a fost jurist în Ministerul de Interne. Acum, la cei 86 de ani, este încă o fire activă, este la curent cu toate ştirile, şi dezbate chiar şi politica din când în când. Deşi nu îi place deloc ce se întâmplă la noi în acest domeniu, merge conştiincioasă la fiecare votare. Pe vremuri, printre altele, sarcina sa la locul de muncă era să popularizeze legile nou-apărute printre angajaţi. "Eram lucrător cu gura", spune doamna noastră. N-a fost membră de partid, a reuşit această performanţă, deşi a lucrat în justiţie. Despre orice are ceva interesant de spus, uneori este tăioasă în replici, ceea ce nu totdeauna i-a adus prieteni... "Dacă nu pot să tac!", mai spune doamna jurist. În timp, auzul a mai lăsat-o şi spune cu umor că a auzit prea multe răutăţi la viaţa sa şi de aceea a păţit asta.

Examene grele din vremuri şi mai grele

Doamna Rica, aşa cum îi spun apropiaţii, a învăţat la două licee bucureştene, "Domniţa Ileana" şi "Regina Maria".

În 1945, pe fondul sărăciei care a urmat după război, a fost nevoită să "dea două clase într-una", pentru a termina liceul mai devreme cu un an şi a-şi scuti părinţii de nişte taxe în plus. Povesteşte: "Zece fete din clasa de 35 de eleve am făcut asta, am învăţat mult în acel an. Legea învăţământului de atunci ne permitea să dăm două clase într-una cu condiţia să avem mediile peste 8. Şi la fiecare materie trebuia să ne ridicăm în picioare să spunem profesorului că dorim să ne asculte mai devreme pentru a ne încheia mediile, să avem situaţia încheiată înaintea celorlalţi elevi din clasă. Am procedat aşa la toate materiile, iar când a venit rândul să facem asta şi la limba română, doamna profesoară Agatha Grigorescu Bacovia s-a enervat. Toate cele zece fete eram pregătite să ne asculte, am rugat-o frumos, dar a sărit ca arsă: "Cum, vreţi doi ani într-unul? Cum te cheamă? Băjenaru Aurica. Stai jos, nota 3!" Şi aşa a făcut cu toate. Ne-am plâns, am bocit, nu pentru un 3, că media tot ne ieşea de trecere, dar nu mai era peste 8 media generală. A venit diriginta la ora următoate şi când ne-a văzut aşa plânse pe toate ne-a întrebat ce am păţit. Atunci i-am povestit, ne era martoră toată clasa, şi a luat catalogul, s-a dus imediat la cancelarie, a convocat consiliul profesoral şi a pus în discuţie cazul nostru. La ora următoare de limba română, a venit Agatha spăşită şi ne-a făcut la fiecare din 3 câte un 8. Soţii Bacovia stăteau în acelaşi cartier cu mine, pe Olteniţei. După ce am terminat liceul, când o vedeam pe stradă nici n-o salutam. Am considerat că a făcut o răutate gratuită cu noi atunci. Ştia ea cât de mult m-am chinuit să învăţ la toate materiile şi să dau toate diferenţele acelea? Noroc că am avut-o profesoară doar un an! Mă ţinea în gazdă un frate mai mare, avocat. Venea noaptea la 3 şi îmi stingea lampa. Îi ziceam: "Stai, nene, că abia m-am trezit acum", dar eu de fapt învăţam toată noaptea... Ce să mai spun despre Agatha? La orele de literatură ne recita tot timpul poezii de George al ei, "Plumb… şi toate celelalte poezii ale lui. Îi populariza opera. Au avut un fiu, Gabriel, care a ajuns violonist, dar din câte ştiu nu a fost aşa de mare ca ei. Un frate al meu era coleg cu el la Liceul "Gheorghe Şincai". Gabriel al lor a rămas repetent de câteva ori. Şi doamna Bacovia era invidioasă pe noi, elevii care învăţam bine. Altfel nu îmi explic răutatea ei.

Am luat bacalaureatul, apoi am dat examen la trei facultăţi, am intrat la toate, dar am ales Dreptul. Din cauza stresului şi a oboselii prea mari, după examene am făcut şi hepatită, şi tifos. Am stat şase săptămâni în spital. Dar nu am avut de ales, a trebuit să învăţ aşa mult pentru că părinţii mei erau ţărani, din satul Bălăria, judeţul Teleorman, nu erau avuţi, mai aveam fraţi la şcoală, m-am gândit să le mai reduc cheltuielile cu un an. Am fost opt fraţi şi toţi am învăţat carte, deşi ne trăgeam din oameni simpli. Am avut şi minte bună, dar şi ambiţie, pe lângă nişte părinţi foarte înţelepţi. Tata făcea negustorie, aşa ne-a ţinut pe toţi la şcoală".

După depănarea acestor amintiri, mă uit la poza veche care o arată pe Aghata Bacovia atât de serafică şi frumoasă încât nu mi-o pot imagina decât soţie de poet trist şi melancolic până la depresie. Şi când te gândeşti că o toană de moment a făcut ca amintirea ei să rămână grea ca plumbul în colţul inimii celor zece eleve de liceu bucureştean!...

A donat o casă bisericii din Valea Plopilor


Doamna Băjenaru este singură de mai mulţi ani. Îi ţin de urât amintirile şi, din când în când, câţiva apropiaţi care îi mai trec pragul s-o întrebe de sănătate. Este o persoană credincioasă, merge în fiecare duminică şi sărbătoare la biserică. Îşi aminteşte cum mama sa ţinea posturile cu aşa mare stricteţe că nici atunci când era foarte bolnavă nu se abătea de la post, chiar cu sfaturile fiilor săi ajunşi medici. De la părinţii săi blânzi şi cumsecade - pe care i-am admirat de atâtea ori în tabloul de pe peretele din hol - a moştenit şi dânsa credinţa, înclinarea spre lucruri curate şi dorinţa de dreptate. Tot de la ei a moştenit şi casa bătrânească din satul natal, care azi se numeşte Valea Plopilor, şi pe care a donat-o bisericii spre a fi casă parohială.

joi, 29 septembrie 2011

Republica lui Mihail Neamtu




Pe blogul lui Mihail Neamţu (născut în 1978) am găsit acest manifest. Absolvent de teologie şi filosofie, autor al câtorva cărţi scrise cu inteligenţă şi condei îndrăzneţ, Mihail Neamţu propune acum o nouă viziune politică pentru România. Ce va ieşi, nu ştim, dar ideile lui sunt frumoase, vă invit să le citiţi cu bună credinţă!


Noua Republică

Pentru ca răul să triumfe în vremuri de criză, e suficient ca oamenii buni să stea deoparte şi să nu facă nimic.
Sunt cuvintele unui politician şi cărturar care, la marginea Europei apusene, şi-a slujit ţara cu devotament şi ardoare. Vremurile de criză despre care vorbea Edmund Burke sunt şi vremurile noastre.
În 1989, România a doborât tirania comunistă şi a primit darul libertăţii prin sacrificiu.
Să ne amintim: nu nomenclaturiştii, nu şmecherii sau cocălarii au dărâmat dictatura – ci oamenii liberi, vrednici, demni şi buni. La Timişoara, Bucureşti, Arad, Sibiu, Braşov sau Cluj — câteva inimi curajoase au făcut diferenţa pentru alte 23 milioane de suflete.
România are nevoie şi astăzi de idealiştii pragmatici care refuză transformarea ţării într-un paradis al mediocrităţii.
Sunt milioane de cetăţeni care au ieşit din sărăcie şi deznădejde prin muncă şi solidaritate.
Sunt milioane de români care vor să dea ţării un alt viitor: nici colonie economică, nici insulă ocolită de marele capital.
Sunt milioane de cetăţeni care ştiu că România nu e o cauză pierdută. Ei desfid impostura televiziunilor şi cinismul politicienilor care seamănă doar zgomot, intrigi, ură sau descurajare.
Românii de bună credinţă aparţin unei naţiuni care şi-a luat destinul în propriile mâini.
Românii de bună credinţă sunt demni de istoria țării lor. Ei nu cerşesc privilegii, ci îşi câştigă singuri pâinea.
Românii de bună credinţă ştiu că suntem o ţară protejată de cea mai puternică alianţă militară şi că aparţinem unui foarte râvnit spaţiu de cultură şi civilizaţie euro-atlantică. Şansa este de partea noastră.
Zestrea României de mâine se poate îmbogăţi cu optimism, viziune, competenţă instituţională şi, mai ales, caractere.
Lumea se schimbă şi românii au nevoie de o Nouă Republică: nu republica socialistă a lui Gheorghiu-Dej, nici republica tranziției lui Ion Iliescu & Antonie Iorgovan. O Nouă Republică a românilor de pretutindeni.
Vom recunoaşte primatul cetăţenilor şi al comunităţilor.
Nu vom permite acumularea datoriilor pe umerii viitoarelor generaţii. Nu vom tolera amanetarea viitorului României.
Un Stat modern care sprijină participarea cetăţenilor la procesele democratice.
Un Stat care nu dispreţuieşte cetăţenii din diaspora.
Un Stat în care votul la referendum devine lege, nu tocmeală.
Un Stat care răsplăteşte meritul şi munca, nu lenea şi hoţia.
O Nouă Republică pentru cetăţeni liberi.
Libertatea politică - adică puterea de-a spune adevărul oricărei puteri oligarhice. Libertatea civică de-a întreprinde orice acţiune în interesul comunităţii. Libertatea economică a întreprinderii neîngrădite, fără excesele controlului birocratic din partea statului. Libertatea religioasă, de-a proclama crezul nobil al înaintaşilor.
O Nouă Republică se sprijină pe o Constituţie a libertăţii.
O construcție politică sub cupola valorilor constițuționale cere însă alți lideri: oameni care n-au colaborat cu vechile structuri de partid; oameni care nu şi-au negociat demnitatea servind bătrâna Securitate; oameni care au ieşit din sărăcie prin propriile puteri.
Noul şi vechiul, aşadar, aduse laolaltă: înţelepciunea tradiţiei (care ne învaţă preţul libertăţii) dialogînd cu inteligenţa modernităţii (care ne-a scos din sărăcie).
Ca oameni, murim singuri şi ne salvăm împreună. Ca naţiune, dăinuim numai răspunzând robust provocărilor istoriei.
Europa trece printr-o criză economică, morală și instituţională fără precedent. România merită lideri capabili să depăşească nivelul parohial al unor discuţii despre supravieţuire.
România de mâine are nevoie de valori,instituții și caractere.
Totul începe cu oamenii de calitate. Să ne mişcăm, să-i căutăm şi să-i sprijinim.
Stând deoparte nu vom face nimic.
Înnoirea dreptei nu e un capriciu, nici o iluzie: e o necesitate.

miercuri, 28 septembrie 2011

Parintele Adrian Fageteanu a plecat la Domnul


A plecat la Domnul si Parintele Adrian Fageteanu. Chiar in ziua Sf. Antim Ivireanul, batranul duhovnic care vietuia in ultimul timp la Manastirea Lainici, si-a dat duhul in mainile lui Dumnezeu, la peste 98 de ani.
Dumnezeu sa-l odihneasca!
Mai multe, pe blogul pr. arhim. Mihail Stanciu de la Manastirea Antim

marți, 27 septembrie 2011

Trei tipografi ai neamului românesc


Trei sunt tipografii cărora noi, românii, ar trebui să le fim recunoscători. Practic, fără Ieromonahul Macarie (sfârşitul sec. al XV-lea – începutul sec. al XVI-lea), Mitropolitul Antim Ivireanul (circa 1650 - 1716) şi Mitropolitul Dosoftei (1624-1693) nu am avea azi limba română aşa cum o ştim.


Ei au tipărit primele cărţi în spaţiul românesc, au alcătut, tradus şi transpus în cuvânt românesc texte bisericeşti de mare valoare, datorită lor, limba română s-a şlefuit, primind din duhul lor iubitor de Dumnezeu. Remarcabil este faptul că doi dintre aceşti deschizători de drumuri – Sfântul Antim şi Tipograful Macarie – au fost de alt neam, primul era georgian, iar celălalt, sârb.


Macarie Ieromonahul, tipograful de pus în icoană, a deschis pe pământul Ţării Româneşti prima tipografie, aducând la lumină, la Mănăstirea Dealu, prima carte din Ţara Românească, Liturghierul, în 1508.







Majoritatea rugăciunilor noastre sunt şi azi în aceeaşi formă pe care Sfântul Antim Ivireanul le-a alcătuit în urmă cu aproape 300 de ani.

Ce laudă am putea să-i aducem Sfântului Dosoftei care a transpus în versuri Psaltirea? – prefigurând o limbă literară românească de o sonoritate fermecătoare. Şi al a tipărit cărţi în graiul românesc.
Astăzi, de ziua Sf. Antim, o plecăciune pentru el şi pentru cei doi tipografi de seamă, ca şi tuturor celor care trudesc în zilele noastre la aducerea pe lume a unei noi cărţi.

luni, 26 septembrie 2011

Filme vazute pe bucati

Ultimul film pe care am apucat să-l văd înainte de decembrie 1989 la cine­matograf a fost "Maria şi marea", cu Maia Morgenstern în rolul principal. L-am văzut din două bucăţi. Eu vedeam multe filme, pentru că sora mea era casieră la cinema. Când ajungeam în oraş, mă duceam glonţ la ea. Mă fascina felul în care ştampila biletul, cum scria pe el locul şi rândul, dar mai era şi sentimentul de mândrie că eu eram în cabina aceea micuţă, pe uşa căreia scria "Intrarea interzisă persoanelor străine".

În Buzău, Cinema CFR era cel mai mic din cele trei existente, dar foarte util călătorilor, navetişilor şi elevilor de liceu chiulangii. Era bun pentru că, între două trenuri, puteai vedea un film. Cinema-ul ăsta era chiar lângă gară, spre linia 20, cea de unde luai trenul de Nehoiaşu. Îmi aduc aminte că aici am văzut cele mai multe dintre filmele româneşti cu haiduci şi absolut sigur acolo m-a fascinat, cu felul de a scuipa seminţe, Florin Piersic şi vocea puternică a Aniţei, care cânta într-o secvenţă "Cine iubeşte şi lasă", voce care, mi-am dat eu seama mai târziu, era a Mariei Tănase, de fapt. Una dintre colegele surorii mele era o doamnă slăbuţă, simpatică foc, şi despre care auzisem că era verişoara actriţei Coca Andronescu. Era o mare ce chestie să ştii aşa mondenităţi pe atunci!

Mă specializasem în a vedea fil­me­le pe bucăţi, dacă nu erau nişte filme extraordinare şi care să merite să le văd de la cap la coadă, în chip firesc. Intram la film când ajungeam, apoi mai rămâneam în sală şi la spectacolul următor şi vedeam începutul până la punctul unde ştiam deja subiectul. Era interesant, să ştiţi. Poate de atunci am rămas cu obiceiul ca seara, când deschid televizorul, să stau la un film care este deja început, iar începutul să îl văd eu altă dată, când îl reiau. Căci trebuie să recunoaştem că se reiau al naibii de des toate!

După perioada cu Cinema CFR, so­ra mea a fost "avansată" la Cinema Tineretului. Era mai în centru, pe Bu­levardul N Bălcescu, lângă Casa de Cultură a Sindicatelor. Amintirile despre acest loc îmi sunt mai estompate.



După aceea, sora mea a lucrat la Cinema Dacia, cel mai modern şi central dintre toate. Era o sală foar­te mare, scaunele erau îm­brăcate cu pluş rosu, aici rulau în premieră filmele venite de la Bu­cu­reşti, abia apoi erau distribuite la celelalte cinemato­grafe din oraş şi din judeţ. Era chiar foarte frumos la Dacia.

Un afiş artistic al filmului despre Villon

Partea bună pentru mine era nu numai că pu­team să văd orice film apărea pe ecrane, dar şi că, pe vremea aceea, când orice imagine cu vreun artist era pre­ţioasă, eu aveam parte de multe afişe de film. Mi-am împo­dobit cu ele, pe rând, camera în adolescenţă, stârnind cu siguranţă ad­miraţia şi invidia colegilor de ge­neraţie, deşi am inima împăcată că am mai şi dăruit astfel de bogăţii. Nu prea înţelegeam de ce mama nu aprecia zelul meu decorativ legat de afişele de filme, de ce le folosea cu mare sârg la tapetarea dulapurilor din bucătărie şi în alte locuri mai puţin nobile.

Cel mai interesant afiş de film de atunci a fost cel al filmului despre François Villon. Îl mai am şi azi, printre alte vechituri de preţ, cu poeziile marelui rebel francez în traducerea lui Romulus Vulpescu. Sentimentul pe care îl am şi azi este bucuria pe care o aveam când intram la orice film - să mai amin­tesc de "Declaraţie de dra­gos­te" şi "Liceenii", cu imensele cozi? -, ca o răzbunare pentru nenumăratele dăţi când la alimentară nu mi se dădea pâine pentru că nu aveam buletin de oraş.

vineri, 23 septembrie 2011

Doar la Ma’lula se mai vorbeşte limba lui Iisus




Ma'lula este un loc unic în întreaga lume, pe care orice creştin ar dori să-l viziteze dacă i-ar cunoaşte secretul: mica localitate din Siria este singura în care se mai vorbeşte limba aramaică, limbă pe care a vorbit-o Mântuitorul Iisus Hristos.


Ma’lula este un sat cu 5.000 de locuitori, situat la 70 de km vest de Damasc, capitala Siriei. Are casele lipite una de alta, cocoţate pe stânci deşertice. Comunitatea este formată din musulmani dar şi din creştini ortodocşi, care trăiesc în pace unii cu alţii. Bogăţia locului nu constă numai în frumoasa limbă veche, sfinţită de rostirea lui Iisus Hristos, ci şi într-o comoară de mult preţ: moaştele primei fecioare care a murit ca muceniţă a lui Hristos, Sfânta Tecla. Racla se află pe una din înălţimile orăşelului, adăpostite în mănăstirea dedicată ei, iar de departe se vede, impunătoare, şi statuia care o reprezintă de sfântă. Mănăstirea este de maici, iar lucrul uimitor este că Muceniţa, care l-a cunoscut pe Sfântul Pavel şi al cărui cuvânt apostolic l-a urmat, este binefăcătăoarea tuturor celor care o roagă ceva cu credinţă, indiferent de religie. Sfânta a primit darul facerii de minuni, mai ales al vindecărilor, aşa că asemenea rugăciuni împlineşte adesea atât creştinilor, cât şi musulmanilor. Oamenii locului sunt destul de săraci, trăiesc în condiţii grele de viaţă, mulţi dintre ei se ocupă cu păstoritul.

O şcoală pentru studierea limbii aramaice

Pentru conservarea limbii aramaice vorbite azi doar în această localitate, s-a înfiinţat în 2006 o şcoală. Interesul pentru limbă l-a arătat şi regizorul Mell Gibson, care pentru realizarea filmului „Patimile lui Christos”, a venit în acest loc pentru a transpune unele replici în aramaică şi a se documenta. Aramaica se vorbea în multe teritorii în vremea Mântuitorului: în locurile unde este Siria de azi, în Palestina, Liban şi împrejurimi. De cel puţin 100 de ani, limba aceasta s-a uitat în alte părţi, ca urmare a faptului că limba oficială, vorbită peste tot şi predată în şcoli, este araba. O parte din scrierile Bibliei au fost concepute în aramaică.



„Faptul că aici limba vorbită de Domnul nostru Iisus Hristos încă o poţi asculta pe stradă vorbindu-se curent, te transpune cumva în timp, şi parcă devii contemporan cu Mântuitorul şi cu Sfinţii Apostoli şi Ucenici. Iar faptul că melodicitatea limbii aramaice este una dulce fiind o îmbinare între ebraică şi arabă, şi mai mult se apropie de spiritul Evangheliei. Putem afirma că atât pentru ocrotirea Sfântei Tecla, care este socotită cea Întocmai cu Apostolii, cât mai ales pentru faptul că poţi asculta pe viu rugăciunea «Tatăl nostru» în limba aramaică, face ca aceste loc sa fie unul aparte pentru întreaga creştinătate”, ne-a spus părintele Gheorghe Costea, preotul românilor ortodocşi din Siria.




Logodnica fugară

Sfânta Muceniţă Tecla era ca de 18 ani când l-a auzit propovăduind pe Sfântul Apostol Pavel. Era logodotă cu un tânăr pe nume Famir, frumos la chip, de neam bun şi cu care urma să facă nunta în curând. Dar ascultând cuvintele care vorbeau despre Hristos, Mirele Ceresc, Tecla s-a aprins de dorul dumnezeiesc şi n-a mai dorit să se căsătorească, ci să trăiască în feciorie. Atât de mult i-au plăcut cuvintele despre Fiul lui Dumnezeu încât a stat la picoarele lui Pavel şi l-a ascultat, alături de alţi oameni, trei zile şi trei nopţi, fără să aibă nevoie de mâncare şi de somn. Mama şi logodnicul ei s-au supărat foarte tare pe ea şi, nereuşind s-o convingă să renunţe la noua credinţă, ei rămânând în continuare păgâni, au pârât-o mai-marilor cetăţii. A fost chinuită în fel şi chip, dar ieşea mereu vie şi nevătămată: din gropaa cu lei, cu şerpi şi alte lighioane a ieşit ca dintr-o grădină, fără nici o rană. Ba chiar o leoaică i-a lins picioarele. Nici focul n-a ars-o, căci Dumnezeu a dat o ploaie puternică peste rugul pregătit pentru ea. Au lăsat-o în pace, crezând că este vreo vrăjitoare, iar ea s-a retras în pustie şi a trăit o viaţă de rugăciune şi post până pe la 90 de ani. Vindeca diverse boli ale celor care veneau la ea. S-a sfârşit bătrână, fugind de nişte oameni tulburaţi la minte care au fost trimişi să-i facă rău. Se spune că s-a rugat să fie ascunsă în stâncă şi Hristos, pentru care a lăsat lumea, a despicat stânca în două ascunzând-o de rău-făcători. Atunci şi-a dat şi duhul în mâinile Domnului. Pe locul acela se află mănăstirea unde se păstrează şi moaştele sale care şi acum fac minuni.

duminică, 4 septembrie 2011

Pesamosca, de gardă pentru totdeauna




Supranumit Ingerul copiilor pentru felul sau iubitor si devotiunea cu care ii ingrijea pe copii dupa ce ii salva prin operatii dificile, doctorul Alexandru Pesamosca locuieste cu trupul si dupa moarte alaturi de pacientii sai, deoarece a fost ingropat langa spital.

Ilustrul chirurg a fost înmormântat sâmbătă, 3 septembrie, în faţa capelei Spitalului „Marie S. Curie”, din Bucureşti, sub privirile întristate ale sutelor de oameni care au venit să-i aducă un ultim omagiu. Slujba de înmormântare a fost săvârşită de un sobor de preoţi în fruntea căruia s-a aflat Preasfinţitul Varsanufie Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, care a şi citit, la finalul slujbei, mesajul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Garda de Onoare „Mihai Viteazul” i-a acordat onoruri militare, aşa cum se procedează în cazul marilor personalităţi.
Rude, prieteni, colegi şi o mulţime de foşti pacienţi - desi nu atat de multi de pe cat ar fi trebuit - unii veniţi de la zeci de kilometri depărtare, dar şi oameni care l-au admirat şi au dorit să îl conducă pe ultimul drum pe profesorul Alexandru Pesamosca au izbucnit în aplauze împletite cu lacrimi în momentul în care trupul său neînsufleţit a fost scos din capelă pentru prohodire.
Capela cu hramurile “Cuviosul Stelian” şi “Sfinţii Martiri Brâncoveni” , al cărei ctitor este Alexandru Pesamosca, a fost pur şi simplu împrejmuită cu încă un gărduleţ, de data aceasta format din coroane şi buchete de flori aduse de oameni.

In arsita toamnei

Arşiţa nemiloasă din vremea slujbei de înmormântare, săvârşită în spaţiul dintre spital şi bisericuţă, imprima o tristeţe în plus întregului cortegiu.
Doar omizile şi-au văzut nestingherite de treabă, forfotind în pomişorii din jur, căzând pe umerii celor care participau la slujbă. „Totul e deşertăciune!”, părea să-ţi spună tabloul frunzelor tocate de micuţele fiinţe flămânde. Nu şi despre viaţa eminentului chirurg se poate spune aşa!
Nu deşertăciune, ci împlinire fericită a fost viaţa acestui om născut la Constanţa la 14 martie în 1930 şi devenit un chirurg pediatru de talie internaţională. Copilul care îşi dorise să fie ofiţer de marină, ca tatăl său, a devenit ceva mult mai bun pentru cei din jur, un medic chirurg peste care inspiraţia divină venea fără greş când se ruga în faţa icoanei, aşa cum făcea înainte de operaţii. Citind şi auzind atâtea şi atâtea lucruri incredibile despre „tata Pesi” ori „Îngerul copiilor”, cum era alintat, eşti de-a dreptul copleşit. Parcă ai reciti părţi din biografia unui alt chirurg pentru care profesia şi era slujirea continuă a aproapelui: episcopul Luca al Crimeei, canonizat nu de mult.

„Am iubit mult copiii”

Dăruirea cu care doctorul Pesamosca a slujit la căpătâiul celor mici, operaţi de mâinile sale şi scoşi din cine ştie ce grozave malformaţii congenitale, faptul că nu lua niciodată bani pentru munca lui, că a ales să locuiască până la moarte în cabinetul său de lângă sala de operaţii ca un savant-călugăr - toate acestea te fac să-l aşezi în rândul sfinţilor. Al tămăduitorilor fără de arginţi. Iubit de atâta lume, în primul rând de cei vindecaţi şi de familiile lor, care ar putea popula un oraş întreg, doctorul Pesamosca pare să fi coborât printre noi dintr-o stirpe pe cale de dispariţie. Poate de aceea nu toţi confraţii îl aveau la inimă. La urma urmei, „buldogii”, cum le spunea chiar el, nu puteau să fie indiferenţi când tocmai cel mai bun dintre ei era şi cel care nu pretindea nimic pacienţilor, în timp ce ei întindeau mâna spre ban. Singura lui recompensă era bucuria celor vindecaţi. Spunea într-un interviu din Formula As: „Am iubit mult copiii, toată viaţa m-a urmărit zâmbetul lor de dinaintea unei operaţii. Zâmbeau într-un fel pe care mi-e greu să-l descriu. Cam toţi aveau aceeaşi reacţie. Zâmbeau cu lacrimi în ochi. Spaimă, durere, resemnare, speranţă. Şi milă, cu zâmbetul ăla îmi cereau toată mila din lume. Cum să nu te tulbure imaginea asta? Şi totuşi, n-aveam voie să greşesc, eram obligat să ignor orice emoţie".

A suferit ca Iov

Dacă Dumnezeu i-a dat din belşug darul de a vindeca peste 45.000 de copii de-a lungul vieţii, i-a dat însă şi mari încercări. Amândoi băieţii i-au murit de cancer, bisturiul şi ştiinţa sa rămânând neputincioase în faţa durerii propriilor copii. Şi-a pierdut şi soţia. Asemenea lui Iov, a rezistat nefericirii, s-a întărit şi mai mult în credinţă şi s-a dedicat cu totul altora. N-a mai putut să intre în propria casă după ce a rămas singur. Din 1999, s-a mutat definitiv în cămăruţa de câţiva metri pătraţi de la spital. Mereu lângă sala de operaţii, a continaut să opereze pacienţi până târziu, după 70 de ani. O hotărâre din 2006 a ministrului sănătăţii, fost student al său, care prevedea ca medicii de peste 65 de ani şi profesorii de peste 70 să înceteze activitatea în sistemul medical public, l-a întristat foarte tare. Avea 76 de ani. Era gata să fie dat afară şi din camera de la spital. Presa a făcut atunci o presiune importantă şi conducerea spitalului l-a lăsat să locuiască în continuare în modestul spaţiu. În ultimii trei ani inima sa se îmbolnăvise grav, anii de nopţi nedormite spunându-şi cuvântul.

Sorin Oprescu: “Un patriarh al chirurgiei româneşti”

Era vizitat destul de rar, trecându-i pragul mai ales medicii tineri care îi cereau sfatul. Acolo, în fostul cabinet devenit locuinţă, doctorul Pesamosca trăia printre amintiri şi cărţi de specialitate, scria articole pe teme medicale şi religioase. Şi suferea dureri destul de mari, fiind imobilizat la pat. Camera îi era ticsită însă de saci de scrisori de mulţumire pe care i le trimiseseră de-a lungul anilor foştii pacienţi, păstra cu sfinţenie sute de fotografii şi alte suveniruri de la ei. Le scotea şi se uita la ele şi îşi amintea fiecare caz în parte.
Plecând dintre cei vii la 81 de ani, putem spune că a trăit cât un patriarh. De altfel, “patriarh al chirurgiei româneşti” l-a numit şi doctorul Sorin Oprescu, în omagiu său de la catafalc.
O viaţă de om ca a doctorului Pesamosca a inspirat şi va inspira generaţii întregi de medici. De aceea a şi avut numeroşi discipoli şi putem fi bucuroşi că a lăsat în urmă o echipă de chirurgi extrardinari.
Ar fi o idee salutară ca acea cămăruţă în care a lucrat şi a trăit marele chirurg să fie transformată în muzeu. Ar fi o emblemă extraordinară pentru Spitalul “Marie S. Curie”, care a avut marea onoare să îl aibă printre doctorii săi pe Alexandru Pesamosca.
Dumnezeu să-l ierte pe doctorul Alexandru Pesamosca şi să-l aşeze printre tămăduitorii care L-au iubit pe Hristos, Doctorul Doctorilor, şi de la care au primit aici darul şi har peste har!

sâmbătă, 20 august 2011

Preotul Ilie Popa, un invingator pe frontul vietii


Povestea vieţii preotului Ilie Popa te unge pe suflet. Şi cum să nu fie aşa?, când afli că a fost un vrednic slujitor al Domnului care a trecut prin pericolele frontului în cel de-al Doilea Război Mondial, care a fugit de un loc călduţ în administraţia bisericească ce i-a fost oferit de unchiul său, ajuns mitropolit al Moldovei, care s-a străduit mereu să fie în mijlocul oamenilor şi să facă voia lui Dumnezeu...

Despre viaţa vrednicului preot ne-a povestit cu mândrie fiul său, Demostene Popa, fost cântăreţ în Corala "Nicolae Lungu" a Patriarhiei Române. Are multe motive de bucurie povestitorul nostru: este ginerele poetului Radu Gyr, fiul său, Radu Popa, este un compozitor şi dirijor apreciat, dar are şi un tată aureolat de credinţă şi dârzenie sufletească. Pentru că despre socrul său am avut ocazia să vorbim cu drag altădată şi să scriem, domnul Demostene s-a gândit ca astăzi, când este ziua de nume a tatălui său, să-i cinstească memoria prin amintirile pe care ni le-a destăinuit cu emoţie.

De la Cotul Donului în Munţii Tatra

Născut chiar de Sfântul Ilie, în anul Răscoalei, 1907, Ilie Popa avea să devină, ca şi fratele său Ion, cel de-al doilea preot dăruit lumii de părinţii lor, Ion şi Parascheva. Provenind dintr-o familie de ţărani din Secăşel (Târnava Mică), având încă 6 fraţi, între care cinci fete şi băiatul amintit, preotul Ilie de mai târziu a urmat cursurile şcolii primare şi liceul la Blaj, apoi Facultatea de Teologie la Bucureşti, văzându-şi visul de a fi hirotonit la 27 aprilie 1934, în chiar paraclisul patriarhal. Până în 1941 a fost paroh în localitatea Peretu de lângă Roşiorii de Vede. Pe fondul izbucnirii Războiului al Doilea Mondial, i-a încolţit ideea de a fi preot militar şi a pleca pe front, cu toate riscurile care se iveau de aici. Ştia că lasă acasă o soţie nu doar frumoasă, ci şi iubitoare, pe Ana, dar şi doi copii, un băiat - Demostene - şi o fetiţă - Lavinia, care avea să devină inginer chimist. Cu toate acestea, şi-a dorit să facă misiune printre soldaţii români. Şi a fost transferat în rândul clerului militar cu gradul de căpitan, apoi de maior, activând astfel din 1941 până în 1947. "Părintele meu a fost preot pe ambele fronturi, şi în Est, la Odessa, Stalingrad şi Cotul Donului, şi în Vest, până în Cehoslovacia, în Munţii Tatra. Ne povestea o întâmplare din Rusia, din care a scăpat printr-o minune: în retragerea spre ţară, din încercuirea de la Cotul Donului a scăpat urcându-se într-o caleaşcă, în care a stat ghemuit, iar calul l-a purtat unde a vrut el. Şi au trecut aşa, om şi cal, printre gloanţe, fără să fie rănit nici unul dintre ei. Mai povestea tatăl meu ce situaţie dramatică era în satele ruseşti prin care treceau! Veneau ţăranii ruşi cu copii şi de până la 17 ani să îi boteze noaptea, asta de teama autorităţilor comuniste atee, care închiseseră toate bisericile. Tatăl meu mergea în linia întâi cu soldaţii, îi spovedea, îi împărtăşea, îi îmbărbăta, le dădea şi îngrijirea medicală primară când erau răniţi. A fost decorat de multe ori în urma faptelor de vitejie la care a participat", povesteşte Demostene Popa despre tatăl său.

Desfiinţarea clerului militar l-a făcut pe părintele Popa să candideze la un post de preot în Baia Mare, post pe care l-a şi ocupat, episcopul locului fiind Sebastian Rusan. Ierarhul l-a numit şi protopop al Protopopiatului "Cetatea de Piatră" din Baia Mare. A activat aici până în 1952. Episcopul Sebastian Rusan, care îi era rudă din partea soţiei, a fost ales mitropolit al Moldovei, aşa încât acesta i-a propus să-l urmeze la Iaşi pentru a-i fi consilier. A acceptat, însă după ce a ocupat prin concurs postul de preot la Parohia Vârgolici, Dorohoi, pr. Ilie Popa i-a spus mitropolitului că preferă să rămână doar preot slujitor, deoarece nu se simte atras de o activitate administrativă.

Frumuseţea nopţii de Paşti la Dorohoi

"La Dorohoi, unde a slujit 20 de ani, era o bisericuţă de lemn foarte frumoasă, în stil maramureşean, micuţă, abia încăpeau în ea 30 de oameni. Oricum parohia era mică. Prin înfăţişarea lui impunătoare, avea barbă lungă şi purta reverenda oriunde mergea, prin blândeţea lui şi vorba bună, tatăl meu a reuşit să se facă foarte iubit de credincioşii de acolo. A restaurat bisericuţa, a făcut o fântână aproape de biserică şi o troiţă unde făcea slujba la Bobotează, lucruri care dăinuie şi azi spre pomenirea lui. Era tare frumos acolo, la Dorohoi, în noaptea de Paşti, oamenii aşezau sute de coşuri cu bucate pe trotuar spre biserică, iar părintele meu când se întorcea dimineaţa de la slujbă le binecuvânta. Era totul luminat şi frumos, iar oamenii cântau cu bucurie "Hristos a Înviat!", ce frumos era!... Dar din cauza sănătăţii şubrede a mamei, căreia medicii i-au recomandat să locuiască într-o zonă de deal, a trebuit să se mute", îşi aminteşte domnul Demostene Popa.

Misiune încheiată

Preotul Ilie şi preoteasa Ana s-au mutat la Piatra-Neamţ. Părintele mai avea doi ani până la vârsta de pensionare, perioadă în care a fost paroh la Drăguşeni, localitate din Protopopiatul Fălticeni. "Erau mulţi stilişti în zona aceea, pe unii dintre ei i-a adus la dreapta credinţă. A reparat biserica, dar mai ales a stimulat viaţa duhovnicească a sătenilor. Ca pensionar, nu stătea degeaba, protopopul îi dăduse misiunea să slujească în parohiile unde nu erau preoţi. Cu toate acestea, nu era mulţumit să nu slujească în fiecare duminică. Într-o zi mitropolitul Moldovei de atunci, Iustin Moisescu, l-a întrebat ce face, iar el i-a răspuns că ar putea să facă mai multe, încă se simte în stare să slujească în biserică. "Bine, atunci de mâine te vei prezenta la Parohia Bicaz-Chei". Părintele meu a venit acasă foarte bucuros de numire. S-a dus în acea săracă parohie, unde activase înainte un preot catolic şi era nevoie de misiune ortodoxă mai puternică, şi a slujit acolo încă trei ani".

După un an de boală care l-a ţintuit la pat, fiind îngrijit în Bucureşti de fiica sa, preotul Ilie Popa a plecat la Domnul, la 80 de ani, cu sufletul împăcat. Preoteasa murise la 69 de ani. Domnului Demostene îi dau şi acum lacrimile când îşi aduce aminte frumoasa ceremonie de îngropare a tatălui său. "Slujba a avut la Biserica Amzei din Bucureşti, au participat 11 preoţi, în frunte cu episcopul-vicar de Vasile Târgovişteanul, care îl cunoştea de la Baia Mare. A rostit atunci un emoţionant cuvânt de despărţire pr. Constantin Drăguşin, dirijorul coralei patriarhale".

După o viaţă închinată lui Dumnezeu, în care a dăruit şi semenilor tot ajutorul pe care îl putea oferi din postura de slujitor al altarului, preotul Ilie Popa se odihneşte de cele pământeşti în Cimitirul Bellu. Din când în când, cutia cu decoraţii le aminteşte urmaşilor de vitejia lui, pozele din album le dezvăluie figura unui preot cu alură de călugăr. Câte o cunoştinţă îl pomeneşte cu drag. Dincolo de toate, un tată şi un bunic iubitor.

Binecuvântarea părintelui Dumitru Stăniloae

Domnului Demostene Popa, care a cântat în corala Patriarhiei vreme de 50 de ani, îi stăruie în memorie o amintire frumoasă. "Într-o duminică, părintele profesor Stăniloae, care ocupa o strană la urcarea în cafas, a trimis pe cineva să mă cheme până la dânsul. Am coborât, i-am sărutat mâna, iar părintele mi-a spus: "Dragul meu, sunt bucuros că un fecior de preot ardelean a luat de soţie pe fiica poetului Radu Gyr!" M-a binecuvântat şi mi-a mai spus: "Să fiţi sănătoşi şi să aveţi urmaşi la valoarea părinţilor voştri!"".

marți, 19 iulie 2011

Parintele Arsenie cel prezent in Dumnezeu



Am avut şi eu bucuria de a-l cunoaşte pe părintele Arsenie Papacioc, cel abia plecat la Domnul în ajun de ziua Sfântului Ilie. Şi măcar că atunci când ne moare cineva drag ne întristăm - oameni fiind, trupuri slabe şi suflete lesne căzătoare purtând -, la moartea părintelui Arsenie parcă nu este loc de întristare. Da, simţim tristeţea că nu-l mai avem printre noi pe pământ, dar şi nădejdea prezenţei lui în cer, ca rugător pentru noi. La sensul adânc al cuvântului „prezenţă”, sugerat mereu de înţeleptul duhovnic, îmi place să gândesc adesea.
Te privea cu ochii săi incredibil de vii, de ageri şi curaţi şi îţi dădea ca sfat general de viaţă exact asta: „Să fii mereu prezent în Dumnezeu! Ne trebuie prezenţa vie în Dumnezeu!” Dacă păstrăm această stare, spunea părintele, ne vom mântui. Căci ce rău ai mai putea face când cugetul şi trăirea îţi sunt mereu la Părintele de Sus?

Peste părintele Arsenie cel încercat în pustie, în puşcăriile comuniste, în asprimea vieţii de călugărie, Dumnezeu a adăugat an peste an, dăruindu-i, din fericire pentru noi, o viaţă lungă. Chipul i s-a şlefuit în timp, devenind asemenea cuvioşilror din icoane. Barba albă şi lungă, ochii “prezenţi” clipă de clipă, statura cuviincioasă, mâinile subţirateci şi aproape transparente, aşa cum devin ale bătrânilor credincioşi - nimic din toate acestea nu poate fi uitat de cei care l-au cunoscut. Desigur, sunt mulţi cei care l-au cunoscut mai bine decât mine, care i-au cerut şi i-au urmat cu vrednicie sfaturile, care s-au împărtăşit de înţelepciunea sa. Mă bucur pentru ei şi îi consider fericiţi. Dar chiar şi o singură dată în viaţă dacă ai simţit binecuvântarea-i părintească şi ai plecat de lângă el zburând de bucurie şi uşor ca un fulg, tot fericit eşti. Te poţi hrăni din asemenea întâlniri o viaţă întreagă. Uneori, îţi hărăzeşte Dumnezeu alte asemenea întâlniri. Important este, cred eu, să nu spunem ca necredincioşii: “Ne mor duhovnicii şi nu mai vedem nicăieri alţii ca ei!” Să ne rugăm pentru a-i cunoaşte pe cei care chiar acum cresc, vin şi ne aşteaptă. Dumnezeu să îl ierte pe părintele Arsenie şi să-l odihnească în ceruri, să îi dea fericirea prezenţei Dumnezeirii pe care el a iubit-o şi a mărturisit-o atât de mult!

Cateva fragmente din interviul pe care i l-am luat in 2005 pentru Jurnalul National.



- Care este sensul cuvântului mântuire?

- Unii dintre noi nu ştim cu adevărat ce înseamnă. Viaţa se termină, unde te duci după aceea? Nu te gândeşti? Biserica ştie precis nişte lucruri, a venit Mântuitorul şi ne-a spus, şi era Dumnezeu. Dacă te îndoiesti de lucrurile astea, nu mai avem ce discuta, tu rămai cu dracul tău, eu cu Dumnezeu! Eu ca duhovnic, am şi o vârsta, am 92 de ani, (interviu realizat în anul 2005 – n.r.) nu recomand nevoinţa numaidecât, ci o stare de prezenţă continuă. Dumnezeu nu este supărat pe noi pentru anumite greşeli pe care le facem atât de mult, cât este supărat că suntem nepăsători. Nu te gândeşti la viaţa ta deloc, ce te gândeşti că vin de sus prepeliţe fripte, ca să crezi? Ţi-a dat putinţa să vânezi tu prepeliţa, să faci tu ceva, să mişti ceva. Să ceri ajutorul Lui. Dumnezeu ne iubeşte dincolo de închipuirea noastra. Eu vă spun, cu vârsta mea şi cu trecutul meu, ca am închisori şi pustii, că am început să mă tem mai mult de iubirea lui Dumnezeu decât de pedeapsa Lui. Noi speculăm iubirea lui Dumnezeu. Am citit într-un ziar că unul l-a dat pe Dumnezeu în judecată, vă daţi seama ce aberaţie! Şi am zis, uite ce este, ăsta l-a dat în judecată pe Dumnezeu, dar îl recunoaşte, tot e ceva! Alţii nici nu-l recunosc. Ăsta e un om redus, simplu, dar îl recunoaşte, am rămas uimit de ăsta care îl recunoaşte, măcar că ne face pe toţi să râdem pentru că noi îl cunoaştem pe Dumnezeu ca altă valoare, altă forţă, Dumnezeire. Îl ştim de Creator. El a făcut tot ce se vede şi toate puterile cereşti: Scaune, Domnii, Începătorii, tot, tot… El a spus să se facă şi s-au făcut.

“Îngerii sunt geloşi pe noi, oamenii”…


- Ce să facă omul să fie pregătit pentru sfârşitul vieţii?
- Este o mare greşeală să nu gândim puţin la propria noastră viaţă, la propriul nostru sfârşit. Eu, cu vârsta mea, am fost la multe capătâie de muribunzi. Toţi - plânsete, vaiete, căci vedeau toţi, li se arăta… Cei mai mari teologi devin atunci oamenii, vezi păcatele pe care nu le mai poţi repara decât dacă ai mai fi în lume, dar atunci nimic nu se mai poate. Toţi doreau să mai trăiască măcar o zi, să mai răsufle, să-şi pună viaţa în ordine, dar nu se mai putea. Atunci soseşte cea care nu vine să-i faci o cafea, moartea, vine să te ia, şi să te ducă acolo unde ţi-a fost viaţa. Aceasta e toată teologia, gândind că ai să mori şi că ai să răspunzi de tot ce ai făcut. La unele întrebări nelămurite, curiozităţi, noi răspundem, dacă suntem întrebaţi - dar cu condiţia să fii în zborul ăsta - eu am mai spus că indiferent ce vârstă ai avea trebuie să ai aripile întinse, adică de zbor, căci drumul nu-i pe roate, e vertical, e pe aripi. Trebuie să te recunoşti ca fiinţă superioară. Îngerii au mare putere pentru că sunt curaţi, au poruncă precisă, dar aş putea să spun, cu oarecare îndrăzneală, că sunt geloşi pe noi, oamenii, că noi luptăm să devenim dumnezei după har, ei nu pot să fie decât atât. Că se zice: "Dumnezei sunteţi". Cuvântul acela homo homini lupus, adică omul pentru om este lup este o greşeală, pentru că homo homini deo, omul este dumnezeu pentru om.

- Prin preoţia cu care a fost învestit omul?


- Nu numai atât, dar şi fiecare ins în parte are libertatea să ceară să stea alături de Dumnezeu, de Maica Domnului, prin rugăciune, prin pocăinţă, fie ea naivă, de aia am îndrăznit să spun că sunt aspecte paradoxale. De exemplu, cel care l-a dat pe Dumnezeu în judecată, el îl recunoaşte în felul lui, pe Dumnezeu el îl vedea Atotputernic, dar nu putea să suporte ilegalităţile din lume, şi zicea: cum de le suporta Dumnezeu? Păi chiar El s-a răstignit, dacă e vorba despre asta, căci nu se poate fără cruce. Ne-a dat această putere, dar pe mersul tău, pe mişcarea ta, căci “dai voinţă, iei putere”, zice proorocul Isaia.

sâmbătă, 2 iulie 2011

In numele Mariei Sale Stefan






Nu-ţi ajung ochii pentru a putea cuprinde deodată tot ce a presărat mâna lui Dumnezeu peste legendarul pământ al Bucovinei. Şi după ce crezi că ai trecut prin valea cea mai mănoasă, cu cele mai mândre case, ori pe lângă păşunea cea mai pitorească, purtând pe spinare povara albă a unei turme de oi, apare mereu altă şi altă minune. Iar la sfârşit, când toate drumurile s-au împletit într-unul singur, care te-a dus în poarta mănăstirii, toate tac, toate coboară, făcând loc celei mai presus frumuseţi: Putna!


Cu adevărat, acesta este locul biruinţei neamului, pentru că mormântul din care Marele Ştefan se odihneşte cu trezvie, atent la toată suflarea românească, gata să ajute în luptă fiecare oştean al Domnului, izvorăşte necontenit biruinţa. Sfânt l-au crezut mereu românii pe cel mai iubit şi viteaz dintre voievozii lor. O spun cronicile, şi istoria a scris-o de multe ori. Dar cu atât mai mare a fost bucuria celor mulţi şi credincioşi, în 1992, când voia lui Dumnezeu a fost să-l slăvească pe alesul său Ştefan în rând cu sfinţii. Ce putere şi ajutor le dă românilor "care cred şi se încred" în purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi în ajutorul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt am aflat în cele trei zile de neuitat petrecute de curând la Putna. Mărturia părintelui stareţ arhim. Melchisedec Velnic, şi a altor monahi din Putna, ne-a dat şi nouă din puterea şi bucuria aceasta. O dăm mai departe, spre lauda slăvitului domn şi sfânt Ştefan, pe care azi îl prăznuim.




O jertfă la altarul conştiinţei naţionale

Cu părintele stareţ am stat de vorbă la ceas de seară, după ce treburile administrative l-au lăsat puţin să-şi tragă sufletul. Ne-a vorbit, printre altele, despre cele mai emoţionante trăiri pe care le-a avut în acest loc sfânt: "Ca vieţuitor al Mănăstirii Putna, din 12 august 1989 şi până în prezent, cele mai deosebite momente pe care le-am trăit au fost legate de slăvitul voievod Ştefan. Primul este cel petrecut la 2 iulie 1992, la canonizarea Sfântului Ştefan. Încă din ianuarie, când s-a primit vestea canonizării Sfântului Ştefan, pentru noi, vieţuitorii mănăstirii, a fost o tresărire de suflet şi atunci am gândit că trebuie să organizăm aici o aleasă sărbătoare. Şi aleasă sărbătoare a fost atunci. Canonizarea ctitorului mănăstirii în care vieţuieşti nu este un lucru simplu. Venerat a fost ca sfânt mereu, căci românul i-a spus mereu "cel mare, cel bun, blând şi sfânt" domnitorului care a chivernisit bine ţara, dar a fost mare lucru că de acum ştiam că va avea zi de prăznuire în calendar, slujbă şi cântări de laudă. A fost un lucru deosebit şi un an plin de emoţii, iar ziua de 2 iulie 1992, pentru noi, cei care eram atunci în Putna - şi nu ştiu dacă mai suntem 10 de toţi, cei care am asistat atunci la eveniment - a fost şi este un moment care va rămâne unic în viaţa noastră. Cel de-al doilea eveniment deosebit a fost împlinirea a 500 de ani de la strămutarea la locaşurile de veci a voievodului, la 2 iulie 2004. Noi am intitulat sărbătoarea "Ştefan cel Mare şi Sfânt - 500". Întregul Sfânt Sinod a fost prezent aici, la Putna, la acea mare sărbătoare, când tinerimea română şi studenţimea au venit de pretutindeni, tinerii români au făcut acel pelerinaj de la Suceava la Putna pe jos, unde au participat între 400 şi 600 de studenţi, a fost o jertfă care s-a aşezat la altarul acesta al conştiinţei naţionale, o jertfă pe care au făcut-o tinerii şi, totodată, toată mişcarea ce a fost în întreaga suflare românească, totul a fost ceva deosebit. Încă, spun eu, că n-a fost gestionată şi exploatată mai mult acea sărbătoare, se putea şi mai mult, se putea şi mai bine. Aşa vedem noi acum: sărbătoarea aceea, "Ştefan - 500", se putea să iasă şi mai frumos. Dar aş putea să spun acum, la 7 ani, ce am gândit atunci ca stareţ împreună cu consiliul mănăstirii, s-a împlinit 99%. Inclusiv pictura bisericii, încheiată anul trecut, n-am dorit să fie decât o jertfă pusă la picioarele marelui ctitor al bisericii noastre. Şi lucrul acesta s-a împlinit. Toate au fost cu putere de la el şi când a vrut şi Preabunul Dumnezeu. După ce a biruit la Vaslui, se spune într-o cronică: "Şi a fost gândul lui Dumnezeu cu Ştefan cel Mare...". Legat de sărbătoarea "Ştefan - 500", ce a voit Dumnezeu, s-a împlinit pentru alesul Său. Căci Ştefan a fost iubit de întregul popor şi cel pe care îl iubeşte poporul, Dumnezeu îl iubeşte şi mai mult, pentru că dacă nu-l iubea Dumnezeu, nici poporul nu l-ar fi iubit".

"Dar Ştefan unde este?"


La Putna mi-a fost dat să văd şi evlavia bătrânilor, şi dragostea tinerilor, dar şi dorinţa copiilor de a-l cunoaşte pe Ştefan. În muzeul mănăstirii, o mamă era pur şi simplu asaltată de fetiţa de vreo 3 ani care o întreba insistent: "Dar Ştefan unde este?" "Uite-l!", i-a spus mama, arătându-i o icoană mare cu domnitorul. Copilul a tăcut, făcând ochii mari, după care s-a luminat. De la Volovăţ, tot drumul întrebase de Ştefan, acum îl găsise. La lumina discretă din spaţiul muzeal, ne-au luminat pe toţi care păşeam acolo lucrurile vechi de peste 500 de ani: o cădelniţă preţioasă împodobită cu mult gust, o cruce masivă ferecată cu foiţă de aur, o ripidă de argint filigranat şi aurit - lucruri pe care ni le amintim cu emoţie din cărţile de istorie. Şi toate acestea le-au văzut şi ochii voievodului, căci doar el le-a dăruit cu evlavie iubitei sale biserici de la Putna! Pleci din muzeu, acolo unde părintele Alexie are darul de a-i îndruma pe iubitorii de trecut, ca dintr-o biserică a vremurilor glorioase, păstrate cu grijă pentru urmaşi.


Program athonit

La Putna, clopotul cheamă la rugăciune în fiecare dimineaţă la ora 4:30. Pentru comodităţile noastre, această regulă pare ruptă din Pateric şi prea puţin demni suntem noi de a urma aşa o asprime de viaţă. Dar pentru cei aproape 100 de monahi care vieţuiesc aici este firescul lucrurilor. Îşi înnoiesc puterile zi de zi, dăruind lui Dumnezeu tot ce au mai bun, iar Domnul le dă mereu altă şi nouă putere să-şi poarte ascultările şi pravila asemănătoare cu rânduiala athonită. Iubitori de Hristos şi viaţă curată, când intră şi când ies de la slubje, rând pe rând, călugării Putnei se pleacă şi sărută icoana şi lespedea mormântului din care luminează Sfântul Ştefan. Ai tot sta şi-ai asculta vocile lor bărbăteşti cântând la strană psalmii regelui David, lângă care se bucură în ceruri sufletul binecredinciosului nostru voievod.


Putere din puterea lui Ştefan

Orice pelerin venit la Putna caută mai întâi de toate mormântul cu osemintele vrednicului domnitor. Părintele stareţ, arhim. Melchisedec Velnic, povesteşte despre această evlavie a oamenilor faţă de Ştefan cel Mare: "Credincioşii au venit la mormânt şi înainte, nu numai după ce au aflat că Ştefan este sfânt. Veneau şi în ziua de 2 iulie, dar cei mai mulţi, la 27 decembrie, când îl prăznuim pe patronul sfântului voievod, Arhidiaconul Ştefan. Şi făceau atunci parastas pentru domnitor, deşi tipicul şi rânduiala prevăd că nu se fac parastase între Crăciun şi Bobotează. Totuşi, evlavia lor nu putea fi oprită. La mormântul lui Ştefan se rosteau cuvântări festive, patriotice, care trezeau conştiinţa poporului. După 1992, lumea s-a obişnuit şi vine pe 2 iulie, iar pentru noi, ziua aceasta este ziua ctitorului mănăstirii şi al doilea hram, aşa cum a hotărât anul trecut Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, împreună cu Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop Pimen, la sfinţirea picturii Mănăstirii Putna. Credincioşii au venit şi vin cu evlavie la mormântul Sfântului Ştefan, pentru că voievodul a fost un mărturisitor al credinţei şi această venire la mormântul lui Ştefan s-a făcut pentru că este în tradiţia noastră, a ortodocşilor, de a merge la mormintele martirilor şi mărturisitorilor de credinţă. Ştefan este un mărturisitor şi de aceea popor mult şi preoţi din împrejurimi vin în ziua aceasta să liturghisească la mormântul lui şi să ia putere din puterea pe care Măria Sa a avut-o de a-şi iubi ţara, de a-şi iubi neamul şi valorile, de a-şi iubi credinţa. Puterea de a crede şi a se încrede. Căci Ştefan a crezut şi s-a-ncrezut. A crezut în Dumnezeu şi s-a încrezut în purtarea Lui de grijă. Căci nu e suficient numai să crezi, ci trebuie să te şi încrezi. Creştinii vin şi iau putere din credinţa lui Ştefan. Ei au credinţa aceasta că Ştefan le dă putere, şi într-adevăr le-o dă. Sunt mulţi români şi din afara graniţelor care îl cinstesc în mod deosebit, îşi aduc aminte cu evlavie de slăvitul voievod Ştefan, iar el se arată grabnic ajutător. Pe cine nu ajută? Pe cine nu strigă, pe cine nu bate. Dar dacă ai bătut la el, Măria Sa, Ştefan, deschide şi ajută. Aş îndrăzni să spun că, de multe ori, exact atunci când nu mai poţi, eşti pe ultima sută metri, când nu te-ai gândit, el te ajută să birui".

Multe uşi se deschid în numele Măriei Sale Ştefan

Şi părintele stareţ a simţit de multe ori ajutorul şi puterea Sfântului Ştefan cel Mare: "Nu a fost uşă care să nu se fi deschis când Putna a mers undeva în numele Măriei Sale. Duhul lui Ştefan este puternic, este prezent şi dă ajutor tuturor acelora care ştiu să ceară de la el ocrotire voievodală. Dacă n-aş fi simţit ajutorul lui, nu aş fi vorbit şi nu aş fi aici. Dacă te încrezi şi te rogi la el când nu mai poţi să birui, tocmai atunci te ajută. Pentru mine, cea mai mare biruinţă este că s-a realizat pictura interioară a sfântului lăcaş, iar dacă s-a terminat, este numai datorită lui, căci atunci când s-a început pictura, nu credeam că o s-o mai văd terminată şi, iată, cu darul lui Dumnezeu, s-a încheiat".

Şi spunem şi noi, care am văzut-o, că pictura este într-adevăr frumoasă. Nu mai este biserica Putnei aşa cum s-a ridicat în vremea ctitorului, când era mai mult aur decât zugrăveală, mai mult strălucire decât piatră. Dar aurul Putnei de acum este însuşi domnitorul sfânt, care este prezent aici cu osemintele, dar mai ales cu duhul său iubitor de Hristos şi de neamul românesc.

"Cea mai frumoasă zi din viaţa mea"


Vor unii să afle minuni făcute de Sfântul Ştefan. Marea serbare din 2 iulie 2004 a săpat în sufletele unor tineri şi a aflat minunată dorinţă de vieţuire călugărească. Nu este aceasta minune? Părintele Isaac, arhondarul de azi de la Putna, era în 2004 un student iubitor de cele sfinte, dar nu se gândea la călugărie. Îmbrăcat în costum popular, alături de alţi prieteni din ASCOR, a mers de la Suceava la Putna pe jos, într-un pelerinaj care i-a schimbat viaţa. "Acea zi de 2 iulie 2004 a fost cea mai frumoasă din viaţa mea", spune părintele Isaac. "Am cântat cântece, am spus rugăciuni, am fost însoţiţi de preoţi, purtam în mâini icoane şi steaguri, a fost ceva unic. Când am ajuns la mănăstire, după trei zile de mers, aici am întâlnit vreo 10.000 de pelerini. Eu am fost printre cei puţini, cam 1.000, care am putut intra în curte, dar erau mulţi afară, unii chiar plângeau că nu au loc să intre şi ei. Dar toţi aveau atâta bucurie pe chipuri, încât nu se poate uita aşa ceva. Noaptea am urcat pe Muntele Crucii, acolo de unde se spune că a tras Sfântul Ştefan cu arcul pentru a arăta locul ridicării Mănăstirii Putna. Acolo am scris cu făclii aprinse numele ŞTEFAN. Dacă cineva mi-ar fi spus înainte că mă voi călugări, nu l-aş fi crezut. Dar acea zi a lăsat un dor de mănăstire în sufletul meu şi după ce am terminat facultatea, în 2005, am venit la mănăstire".

Când studia economia la Iaşi, se vedea director de hotel, călătorind prin lume, acum însă, părintele Isaac este mai fericit, face de fapt o muncă asemănătoare, dar este mult mai mult decât atât. "Am ascultare frumoasă. Nu pot să merg chiar la toate slujbele, ascultarea mea e în funcţie de cum vin pelerinii să-i cazez, dar mă mai strecor şi la slujbe. E frumos ce fac, nu consider că e greu. E un mare dar că Dumnezeu ni l-a dat aici pe Sfântul Ştefan. Îmi place enorm ce a scris cineva în cartea de oaspeţi, zicea că vine la Putna ca să înveţe să simtă româneşte", ne-a mai povestit părintele Isaac. Dintre studenţii care au făcut acel pelerinaj în 2004 la Putna, încă trei s-au făcut monahi la mănăstirea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, devenind oşteni ai voievodului şi "rugători ai lui", el dându-le puterea să biruiască ispitele acestei lumi. Aşa cum frumos scria părintele stareţ în albumul mănăstirii, călugărul "este, în acelaşi timp, darul pe care lumea îl face lui Dumnezeu, dar şi darul pe care Dumnezeu îl întoarce lumii". Iar la Putna, îngerii în trup nu au oprit rugăciunea de la anul 1469 încoace nici o zi.

vineri, 17 iunie 2011

Succesul unor artişti atipici


Există în Franţa un grup muzical format din trei preoţi catolici, numit chiar aşa, Les Prêtres (Preoţii), şi care a ajuns pe primul loc la vânzările de discuri. Mai întâi au cântat prin biserici şi catedrale, doar cântece cu un conţinut religios, iar scopul cu care s-au reunit a fost unul precis încă de la înfiinţare: adunarea de fonduri pentru renovarea bisericilor vechi şi pentru diverse cazuri umanitare. Am înţeles că dacă ar fi nevoie, s-ar încumeta să urce şi pe marile scene ori pe stadioane. Albumul lor, intitulat “Spiritus Dei”, cuprinzând melodii de factură religioasă, însă şi câteva cântece laice de dragoste, a surprins întreaga piaţă muzicală franceză, fiind vândut în sute de mii de exemplare. I-am văzut recent într-o emisiune a unui cunoscut post de televiziune francez, în compania unor artişti cunoscuţi care s-au dedicat şi ei unor cauze umanitare prin actul lor artistic. Prestaţia celor de la Les Prêtres mi s-a părut agreabilă şi de bună calitate. N-am văzut o impietate în faptul că nişte purtători de costume negre cu o mică bandă albă la gât - spre a fi recunoscuţi drept slujitori bisericeşti - sunt şi artişti. E drept că eram obişnuită cu prezenţa pe scenă a unui preot român care nu se sfieşte a purta costum popular şi a interpreta melodii din folclorul românesc, ori a se prezenta în reverendă la televizor şi a cânta pricesne pe la marile sărbători. ~n orice caz, vocile frumoase ale preoţilor francezi (care cântă cu binecuvântarea unui episcop) şi prezenţa lor decentă fac ca ei să fie foarte îndrăgiţi de iubitorii de muzică din diverse generaţii, oameni care s-au săturat de muzică agresivă, de muzică fără vreo valoare a versurilor, şi care au înţeles că nu ascultă doar muzica lor, ci, plătind discul, aduc un beneficiu bisericii.
Suntem tentaţi să judecăm aspru astfel de iniţiative, gândindu-ne că preotului îi stă bine doar în biserică, rostind rugăciuni şi împlinindu-şi acolo misiunea cu care a fost învestit. Dar cine ştie dacă nu cumva, pentru societatea atât de lipsită de Dumnezeu în care trăieşte astăzi lumea occidentală, şi mai ales în Franţa, metoda aceasta este mult mai bună pentru actualizarea mesajului evanghelic. Nu vreau să susţin aici o cauză falsă, mă gândesc însă că există şi cazuri în care se poate face misiune şi în alt fel.

joi, 26 mai 2011

Fanus Neagu, un munte pe sesul Brailei


A murit Fănuş Neagu şi, odată cu el, puţin din simbolul a ceea ce defineşte sintagma "frumoşii nebuni ai marilor oraşe".

Nobleţea scriitorului adevărat, aşa cum a fost Fănuş, aruncă şi asupra celor din jur o lumină plină de dorinţa de a trăi viaţa ca literatură şi a scrie literatură ca ultima redută în faţa morţii. Emblematic pentru o lume de scriitori pe cale de dispariţie, boema lui Fănuş nu a fost în primul rând un elogiu al dezmăţului care adesea însoţeşte viaţa de scriitor, ci curajul de fi liber şi pe deplin conştient în viaţa reală de rolul său de personaj la fel de încântător ca acelea din propriile scrieri. Boema, nebunia frumoasă a condeierilor de până mai ieri, azi pare a fi o stare de lucruri fără de înţeles. Grăbiţi, stresaţi, accesorizaţi până-n măduvă cu atributele tehnicii, tinerii aspiranţi la strălucirea literei nu mai au azi gena unei anumite libertăţi interioare şi nici îndeajuns pe aceea a prieteniei întru scris. Tânărul scriitor de azi visează la statutul de membru într-un fel de companie corporatistă a celor care bat frenetic în tastele calculatorului, imprimând un text, spre obţinerea unui succes imediat.

Fănuş Neagu avea ceva din arşiţa Bărăganului ce aşteaptă în mijlocul verii ploaia ca pe o izbăvire, ceva din dorinţa de aventură de dragul cunoaşterii, la fel ca Panait Istrati ori ca Jean Bart. Ploaia lui erau cuvintele.

Fănuş Neagu ca om a murit, dar rămâne acel Fănuş Neagu care a scris. Nădăjduiesc că pentru atâta risipă de metaforă prin care ne-a bucurat şi va continua să o facă atâta timp cât oamenii vor avea obiceiul să citească va fi iertat de Dumnezeu pentru greşelile ce le va fi făcut ca om. Ca iubitoare de literatură, de un lucru pot fi sigură: pe vreme de arşiţă te poţi răcori urcând în zăpezile cărţilor lui ca pe un Everest de cuvinte. Revelatorie este iubirea sa de cuvânt din felul în care a mărturisit aceasta pe patul de spital, cu ultima suflare de viaţă, strigând către noi, ca un înger: "Nu desacralizaţi puterea cuvântului!" Asta a vrut să ne spună nouă, ziariştilor, de fapt celor care au uitat ce misiune importantă şi frumoasă au pe lume când slujesc arta scrisului.

Înalt Preasfinţitul Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, ne-a transmis ieri câteva gânduri de preţuire faţă de marele scriitor, pe care, de altfel, l-a şi vizitat în ultimele zile din viaţă şi a constatat câtă dragoste de neam, de ţară şi de valorile Bisericii avea acesta. Ierarhul care păstoreşte şi peste Brăila natală a lui

Fănuş şi pe care scriitorul a iubit-o atât de mult, la fel ca şi Dunărea şi Bărăganul, şi-a exprimat în cuvinte frumoase admiraţia faţă de acest mare om de litere care a făcut din cărţile sale o lumină şi o bucurie pentru alţii. Spunea Înalt Preasfinţitul Părinte că toată preoţimea adunată în conferinţă la Brăila, azi, în ziua înmormântării scriitorului, se va ruga pentru sufletul lui, iar preotul din Grădiştea-i natală şi mulţi dintre locuitorii acesteia vor veni să-l vadă ultima dată la Bucureşti pe marele făurar de limbă literară şi stil. Dorindu-se părtaş alături de cititorii "Ziarului Lumina" la omagiul pentru marele scriitor, ierarhul Dunării de Jos a spus că Fănuş Neagu este un scriitor "cât un munte pe şesul Brăilei", iar despre înmormântarea sa între Paşti şi Înălţare că "actualizează mesajul romanului său "Îngerul a strigat!". Ca un înger a luat trompeta şi a apărat dreptul fiecărui om de a muri frumos, certându-i pe ziariştii dornici de mondenităţi, care nu i-au citit niciodată opera, dar l-au hăituit chiar şi în spital. "Biserica reţine de la el arta şlefuirii cuvântului. Intempestiv ca om, uneori bolovănos în exprimarea orală, Fănuş Neagu ne-a dăruit în scris superbe încrustări de sidef în lemnul limbii române. Aşa cum rugăciunea şlefuieşte cuvântul pentru suflet, aşa a şlefuit el cuvântul pentru cultură. Din jargon a ştiut cu artă să înalţe cuvântul la un nivel nepreţuit, dându-i o lumină autentic culturală", a mai spus ierarhul Dunării de Jos.

Fie ca Fănuş Neagu să se bucure în veşnicie de frumuseţea Cuvântului, de dincolo de nisipurile trecătoare!

luni, 16 mai 2011

In curtea manastirii


Din când în când, un pelerinaj face bine oricui. A petrece două-trei zile într-o mănăstire este o metodă sigură de a ţi se topi din suflet acea zgură de indiferenţă şi neputinţă acumulată în stresanta şi trepidanta viaţă de oraş.


Probabil mulţi dintre noi am trăit şi simţit că la mănăstire totul e mai bun şi mai frumos. Chiar dacă am mâncat doar o ciorbă simplă de legume şi o plăcintă smerită de mere, mâncarea de la trapeză ni s-a părut totdeauna de o mie de ori mai bună decât orice rafinament culinar de la masa vreunui bucătar vestit. Oricâtă dorinţă de a ne relaxa am avea în oraş, nu reuşim niciodată pe deplin aceasta, în schimb pacea din cămăruţa în care am fost cazaţi la vreun schit nu se compară cu nimic. Iarba de acasă, chiar de-ar fi în grădina proiectată de cel mai talentat peisagist şi îngrijită ca la carte, englezeşte, nu este parcă la fel de verde ca în curtea mănăstirii. Însăşi natura pare mai în firea ei acolo, sub dangătul zilnic de clopot şi sunet de toacă. Simţim peste toate, mai mult decât oriunde, la mănăstire lucrarea Duhului Sfânt. Peste oameni, peste ziduri, peste cărări de rugăciune tainică ori în comun. De fapt, pentru toate acestea mergem la mănăstire din timp în timp, dar mai ales pentru slujbele care sunt atât de altfel faţă de cele din lume. Poate şi pentru că omul este mai atent cu sine în astfel de spaţiu, de aceea şi trăirea este pe măsură.

Uneori, ştim că acolo este izvorul care ne potoleşte setea de care suferim în arşiţa lumii din afară. Alteori, uităm că, mergând noi să ne liniştim, putem tulbura pe alţii, în special pe călugări. Greşesc unele femei când merg la mănăstire îmbrăcate cu o fustă mai scurtă decât ar trebui, cu umeri mai neîmbrăcaţi decât s-ar cuveni, ori chiar în pantaloni. Probabil, în comparaţie cu imaginile care rulează pe ecranul unui televizor, o fustă un pic mai sus de genunchi nu mai pare decât o cuminţenie exagerată. Cu toate acestea, ar trebui să gândim mai mult la ce înseamnă a nu te face sminteală pentru alţii.

Nu ştiu dacă soluţia pentru astfel de cazuri ar putea fi ceea ce fac grecii în mănăstirile lor: cine nu este îmbrăcat corespunzător cu atmosfera monahală primeşte la intrare o fustă lungă ori o pereche de pantaloni lungi, după caz, femeie sau bărbat. La noi este un spirit mai înţelegător, oamenii sunt primiţi aproape oricum, mai mare fiind bucuria că mirenii nu uită totuşi să vină la mănăstiri, la duhovnici, la rugăciuni mai susţinute. Mai multă luare aminte şi de partea mirenească n-ar strica, însă. Degeaba simţim că acumulatorii duhovniceşti dau semne de descărcare şi luăm calea liniştitoarelor mănăstiri dacă văzduhul lor limpezde îl tulburăm cu astfel de lucruri aparent neimportante. Undeva, în curtea mănăstirii, se strică o armonie şi un echilibru. Aproape trişăm. Pe noi nşine.

miercuri, 4 mai 2011

Neinteleasa imbulzeala

De fiecare dată când evenimentele majore din viaţa Bisericii Ortodoxe Române sunt prezentate la televiziunile noastre, acestea recurg invariabil la clişeistica temă "a îmbulzelii" oamenilor, fie la agheasmă, fie la moaşte. Zadarnic aş vrea să nu-mi pese, însă când urmăresc aşa ceva sunt mereu surprinsă de modul "fabricat" al relatării, ca şi de ciudata dorinţă de a arăta tendenţios faptele legate de ortodoxia noastră.

Am avut un exemplu recent, când televiziunea publică şi-a început jurnalul cu beatificarea, la Roma, a papei Ioan Paul al II-lea. Profesionist făcută - că doar de acolo au izvorât toţi profesioniştii din celelalte televiziuni ale noastre -, ştirea a durat câteva minute bune, a cuprins şi un reportaj de la faţa locului, cu declaraţii, totul ca la carte. După aceea însă a fost semnalată în viteză şi canonizarea Cuviosului Irodion, în cadrul unui eveniment la care au participat în jur de 10.000 de persoane, la Mănăstirea Lainici. N-a fost plăcut pentru poporul majoritar creştin-ortodox să fie informat mai întâi despre beatificarea papei şi abia după aceea despre canonizarea părintelui ortodox, şi român pe deasupra.

Acum strict jurnalistic vorbind, ca între profesionişti, să zicem că un milion de pelerini la Roma şi faima unui papă îndreptăţesc ca evenimentul de la Vatican să fie prezentat primul într-un jurnal. Însă proximitatea şi mai ales naţionalitatea sfântului de la Lainici, despre care sunt dovezi clare că a făcut multe minuni în viaţă şi după plecarea la Cer, sunt lucruri care pot constitui temeiuri de difuzare pe primul loc a evenimentului despre canonizarea sa. Deranjant a mai fost şi faptul că în încheiere ni s-a spus despre nelipsita "îmbulzeală", care era de fapt un stat la imensul rând spre racla cu moaştele noului sfânt. Ce nu se înţelege referitor la îmbulzeală este faptul că oamenii "se silesc" să intre în Împărăţia cerului, de dragul sfântului se grăbesc, vor să-i spună mai curând o rugăciune, o mulţumire. Nu trebuie să vedem aici o lipsă de civilizaţie ori vreun egoism. În fond, acei oameni nu se roagă numai pentru ei, sunt convinsă. Acolo este o îmbulzeală la speranţă.

Pe de altă parte, ne amintim şi că reporterii tv, în general, au această boală veche de a căuta (forţa) senzaţia care le "face" ştirea. S-a observat în timp şi un alt lucru nefiresc: când este vorba despre un suveran pontif, totdeauna crainicii folosesc apelativul corect, aşa cum este utilizat în lumea catolică, "Sfântul Părinte", dar când este vorba despre Întâistătătorul Bisericii noastre, ei îi spun cum le vine, cel mai adesea "Patriarhul" sau, cu totală lipsă de bună-cuviinţă, îi spun familiar pe numele de botez. Mai mult decât atât, îmi amintesc cum, poate şi din cauza neadecvării ştirilor de la tv pe teme bisericeşti, o colegă de la un ziar laic m-a întrebat, imediat după moartea vrednicului de pomenire patriarh Teoctist: "Când se va alege noul Teoctist? Cine crezi că va fi Teoctistul?", confundând, desigur, funcţia cu numele.

Ar fi de tras o concluzie tristă de aici. La un anumit nivel, acolo, în cercul celor care decid importanţa evenimentelor demne de difuzat la o televiziune sau alta, există un soi de ruşine faţă de manifestarea poporului în pelerinaje, ruşine care vine de fapt din necunoaşterea credinţei. Există apoi un snobism care îi face să adore alinierea perfectă a băncilor din bisericile catolice şi ordinea pe care o respectă credincioşii care asistă la slujbele lor, în general, puţini la număr, participând la nişte slujbe scurte... (În treacăt fie spus, dacă ne gândim bine, un milion de pelerini pentru un "papă mondial" a fost puţin faţă de 10.000 de oameni pentru un părinte smerit, Irodion, abia făcut lumii cunoscut recent). Şi nu în ultimul rând, există şi o ruşine de a fi român, căci, "iată cât sunt de înapoiaţi şi necivilizaţi aceşti români care stau la rând pentru sărutarea moaştelor", par a spune reporterii respectivi.

Dincolo de toate, măcar să existe corectitudine jurnalistică dacă o minimă solidaritate faţă de credinţa neamului nu se poate.

miercuri, 13 aprilie 2011

Copilul nedorit

Mi-a dat fiori o ştire care a circulat recent cu aerul de protest faţă de un oarecare malpraxis la Maternitatea Giuleşti. Prezentatorii tv au intonat cât au putut ei de bine, deşi nu interpretare actoricească se cere de la ei, faptul că un medic a refuzat pe motiv de religie să asiste o femeie care dorea să avorteze un făt de şase luni. Indignarea lor se întrezărea a fi şi mai mare, căci medicul nu era creştin-ortodox, ci musulman.

Un bărbat şi o femeie din România, ca multe alte cupluri, îşi doreau de mulţi ani să aibă un copil. După diverse tratamente, femeia, aflată nu chiar la 20 de ani, a aflat cu bucurie că este însărcinată. Atât ea, cât şi bărbatul ei l-au considerat un miracol şi un dar nepreţuit (sper că de la Dumnezeu), cum era şi firesc. După ce copilul a început să crească în pântecele mamei, medicul care o avea în evidenţă a putut să analizeze mai bine evoluţia sarcinii, iar într-o zi le-a dat vestea cumplită: copilul se va naşte cu sindrom Down! Femeia, care era însărcinată deja într-o lună destul de mare, a repetat analizele şi i s-a spus: există o şansă din 50 ca bebeluşul să aibă într-adevăr acea boală. Medicii s-au spălat pe mâini oarecum, dar aruncând cu perfidie răspunsul: faceţi cum doriţi, nu hotărâm noi, însă a avea un copil cu astfel de sindrom, iată ce înseamnă... Şi le-au spus părinţilor despre consecinţele deloc roz. În faţa unei perspective pe care n-au luat-o în calcul atunci când şi-au dorit copilul, bieţii oameni s-au decis: scăpăm de el, îl omorâm! Mai elegant şi în termeni medicali: femeia însărcinată s-a hotărât să facă avort terapeutic. (Pe cine vindecă de ce maladie un astfel de act terapeutic - nu se precizează). Prin urmare, pentru ce să se chinuie în viitor cu un copil bolnav? Mai bine îl omoară înainte de a se naşte. Vi se pare o ironie? Nu, deşi nu o spune nimeni din motive de ipocrizie şi vinovăţie, este exact gândul cu care se face un astfel de avort. Culmea neruşinării este că se foloseşte în astfel de cazuri şi sintagma "naştere provocată"! Avort sună rău, dar când scoţi fătul din burta mamei şi îl arunci la groapa de gunoi se numeşte avort, căci în urma unei naşteri, din câte ştim, apare pe lume un copil.

Nu mă aflu în postura de a judeca pe nimeni, dar consider deranjant felul în care mass-media livrează cu aer de revoltă şi tendinţă de manipulare un fapt care ar trebui să ne facă să plângem: poporul care se laudă că este majoritar ortodox nu se mai opreşte din avorturi. Nu cred că e o bucurie să ai un copil bolnav, nimeni nu-şi doreşte aşa ceva, dar dacă se întâmplă să fie astfel, de ce considerăm absolut firesc să hotărâm noi dacă merită acel copil să trăiască sau nu? În cazul de faţă, dacă medicii au spus că din 50 de şanse (sau neşanse) doar una este aceea prin care copilul s-ar naşte bolnav, mă întreb de ce părinţii nu au încercat să se roage pentru a avea un copil sănătos cu aceeaşi tărie cu care şi-au dorit copilul?

Nu am cunoştinţe că aceşti doi oameni cred în Dumnezeu, şi înclin să cred că nu, căci altfel nu s-ar explica toată situaţia în care se află acum. Dacă ar fi crezut, ar fi ştiut că dacă totuşi copilul ar fi venit pe lume cu sindromul Down, tot copilul lor ar fi fost şi ar fi meritat toată atenţia şi dragostea lor. De cele mai multe ori, un astfel de copil este şansa sigură a părinţilor de a se mântui.

Mă gândesc cu tristeţe la aceşti părinţi care şi-au luat rolul de dumnezeu al copilului lor, judecându-l fără să aibă vreo vină, trimiţându-l la moarte. Aceşti părinţi care acum nu mai sunt decât nişte foşti posibili părinţi, bântuiţi deocamdată doar de regretul că un medic musulman le-a arătat, prin neparticiparea lui la avort, că se află într-o mare greşeală. Aşa cum tristă e în general pornirea omului de azi capabil să se înduioşeze mai degrabă de mâţele călcate de maşini ori de câinii maidanezi în pericol de eutanasiere decât de propriul copil nenăscut.


PS Aflu ca dupa ce mama a nascut-o, tatal si-a tinut in maini fetita. VIE. Apoi, dupa ce copilul a trait aproape 10 minute, a fost omorat...