vineri, 19 septembrie 2014

Iubita cu nume de profet

Sunt Daniel,
iubita cu nume de profet,
mai frumoasă cu seminţe şi cu ierburi
decât hrănită cu multe desfătări.
Sunt alungată mereu din oraşe
pentru că tălmăcesc vise care nu plac oamenilor,
dar tu vei şti că tot ceea ce îţi voi spune
este adevărat.
Visul tău, mărite rege, este acesta:
o întâmplare te-a dus pe drumul
femeii cu seminţe,
ai primit să-i fii grădinar,
florile semănate de tine nu cunosc anotimp.
Îndrăznind să priveşti dincolo de gard
ai văzut-o într-o zi pe fata cu părul vălurit,
trecea tulburând fântânile,
planta câte-un măr la porţile sărace,
iar din nesfârşitele-i plete ieşeau când şi când sălbăticiuni.
Dar visul tău nerostit, grădinarule,
este altul şi se tâlcuieşte aşa:
vrei să fugi peste ani de sub vraja femeii cu seminţe,
după ce îi vei fi rânduit grădina,
vrei să ajungi din urmă necunoscuta,
să-i spui că numai pe ea ai iubit-o,
vrei să ajungi înainte de sfârşit
şi obosit să te întinzi lângă părul ei cât moartea.
Mărite rege-grădinar,
visul tău se tâlcuieşte aşa:
femeia cu ochii albaştri este sfânta care îţi creşte copiii,
florile de câmp sunt fecioarele zvăpăiate
ale minţii tale,
iar pletele vălurite sunt lacrimile vărsate de femeia neştiută,
care nu înţelege ploaia niciodată.
Iar eu sunt Daniel
şi am descărnat aceste seminţe de vis
într-o seară de nisan,
am aruncat înţelesuri în grădina părăginită
la picioarele tale,
sub ochii tăi nedormiţi de un veac,
de dorul pădurii în care întrevezi dragostea şi moartea
cum stau la taifas.

Din volumul Iubita cu nume de profet, Tracus Arte, 2014.

joi, 18 septembrie 2014

“Mă mulțumesc cu locul sub Soare care mi-a fost hărăzit”



George Arion este un scriitor al cărui condei se mişcă natural în foarte multe spaţii: s-a afirmat ca jurnalist de prim rang, a publicat câteva cărţi de poezie şi a devenit ulterior un autor de succes al genului poliţist. Recentul volum Insula cărţilor  este cu totul aparte, aratând marea pasiune pentru lectură, dar şi profunda admiraţie a sa pentru profesia de bibliotecar.

Cel mai recent roman al dumneavoastră, Insula cărţilor, este o adevărată declaraţie de dragoste faţă de carte şi lectură…

George Arion: Într-adevăr. Nu s-a scris, până acum, în limba română, o narațiune de largă respirație cu un asemenea subiect. Criticul și istoricul literar Alex. Ștefănescu o consideră o reușită remarcabilă a literaturii române de azi. Am fost, dintotdeauna, un mare mâncător de cărți, vorba lui Șerban Cioculescu, și mă bucur c-am izbutit să exprim într-un roman cu mult suspans bucuria pe care o poți cunoaște parcurgând mii și mii de tomuri.   

- Semnele lumii actuale (cel puţin româneşti) arată că ar putea veni o vreme în care bibliotecile nu vor mai fi de folos. Nu este descurajator pentru un scriitor?

- De când a inventat scrisul, omenirea n-a mai renunțat la el. S-a scris pe tăblițe de lut, pe papirusuri și pergamente... De câteva secole - pe hârtie. E drept, au ars biblioteci, din neglijență sau pentru că barbarii le-au dat foc de-a lungul vremurilor - ignoranța nu suportă o oglindă în care să se reflecte. Inundații, cutremure au distrus multe texte importante pentru destinul omenirii. De fiecare dată, însă, după astfel de calamități, s-au ridicat biblioteci și mai impunătoare. Scriitoarea Margueritte Yourcenar spunea admirabil: a construi biblioteci este ca și cum ai ridica grânare contra unei ierni a spiritului. Se citește azi mai puțin? Poate. La noi, cu siguranță da, comparativ cu anii de dinainte de 90; dar asta și pentru că atunci trăiam într-un țarc în care nu ne uitam la televizor, rareori aveam acces la un film bun, nu existau atâtea tentații de a-ți petrece timpul. Ne amenință o iarnă a spiritului? Nu cred. Stăpânul planetei Pământ nu poate renunța la memorie, și, prin natura sa, e un iscoditor. Are nevoie să-și cunoască trecutul, pentru a înțelege cine e și încotro se îndreaptă. Iar în biblioteci se adună, în fiecare secol, o avuție incomensurabilă, care dă seamă de istoria omului.

Apar atâtea cărți încât nimeni nu le mai poate citi pe toate, bibliotecile n-au cum să dispară, dimpotrivă, trebuie înălțate mai multe. În secolul XV, renascentistul Pico della Mirandola putea susține că știe tot. În zilele noastre, după cum spune fizicianul Stephen Hawking, dacă am pune una lângă alta cărțile noi care apar, ar trebui să ne mișcăm cu 150 km pe oră ca să ținem pasul cu capătul stivei. Nimeni n-are când să le mai citească. Specializarea va fi din ce în ce mai strictă. Iar cu ajutorul internetului se “construiește cea mai vastă bibliotecă din câte au existat vreodată, în care, cândva, vei găsi orice lucrare te interesează.

- Și totuși, eroul din Insula cărților este un învins…

- Numai în aparență. Petru Dulce, eroul meu, vine dintr-o lume care, treptat-treptat, apune. A fost un prizonier al cărților și smulgerea lui din acest adăpost confortabil i-a provocat traume. El n-a descoperit echilibrul dintre realitate și imaginar. Și totuși, are forța de a lăsa o urmă a trecerii sale prin lume, scriind o carte care descâlcește enigma unei crime.

- Este un paradox, dar aveţi mai mult succes în alte spaţii culturale decât la noi, cel puţin în ultima vreme. Cum vă explicaţi starea aceasta oarecum nefirească de lucruri?  

- E nefirească doar în cazul romanului meu Nesfârșita zi de ieri, apărut în 1997; atunci a avut parte doar de două cronici în România. Anul acesta cartea a apărut la editura franco-belgiană Genèse, cu titlul Cible royale. În spațiul francofon au scris despre ea mai mulți condeieri, a fost prezentată la RTL de către redutabilul jurnalist Bernard Poirette. Mi s-au luat interviuri pentru presa scrisă, pentru radio și televiziune, am fost invitat la două festivaluri de literatură polițistă. Cible royale a fost inclusă în programul de lecturi de la Paris de la “Noaptea literaturii”. Cartea a fost nominalizată și pentru un premiu. M-a bucurat tratamentul de care ea s-a bucurat, francezii remarcându-i și actualitatea, și scriitura elegantă, amintind de grația unui iscusit mânuitor de floretă”, cum a spus cineva.

- Povestiți-ne cum ați ajuns să fiți tradus și citit peste granițe, să fiți invitat la lecturi publice acolo.

- Totul a fost rodul unei întâmplări. Sylvain Audet, un tânăr profesor de franceză, bun cunoscător al limbii române și iubitor de romane polițiste, căuta o carte care să-l ajute să se perfecționeze în vorbirea limbii noastre. Și-a zis că dacă alege o traducere dintr-un autor american o să-i fie mai ușor. Înșelat de sonoritățile numelui meu, a cumpărat romanul Atac în bibliotecă, l-a citit, i-a plăcut, s-a dumirit că autorul e român, a luat legătura cu mine și l-a tradus. Va apărea la anul tot la Genèse Édition, editura preferând să mă introducă în spațiul francofon cu o carte mai recentă, Cible royale, tradusă tot de Sylvain Audet, cu un har indiscutabil.    

- Sunteţi cunoscut mai ales ca autor de romane poliţiste. Vă deranjează că multă lume nu ştie că dumneavoastră aţi scris poezie, eseu, piese de teatru, scenarii de film, versuri pentru un CD muzical şi chiar un libret de operă?

 - Mai întâi am fost cunoscut ca jurnalist la Flacăra, de-abia după aceea ca prozator. Sigur, mi-ar plăcea ca fanii romanelor mele să știe și realizările mele în alte direcții. Totuși, mulți, puțini - există și dintre aceștia, mai avizați. Mai grav e când unii critici literari nu-mi cunosc întreaga activitate.

- Cum aţi trecut de la poezie la roman poliţist?

- Am prins culoarea verde a semaforului și am trecut! Glumesc. De fapt, în lumea romanului polițist am pătruns venind cu experiența jurnalistului. Nu vi se pare că un jurnalist de investigație seamănă cu un detectiv? De aceea mi-am ales ca erou un gazetar confruntat cu situații-limită, capabil să rezolve cazuri enigmatice. După cum am mai spus și altădată, Atac în bibliotecă, primul meu roman polițist, l-am scris în 1983 ca o reacție la maculatura pe care ne-o livrau unii colonei ieșiți la pensie, cu pretenții de scriitori.

- La ce vârstă aţi citit primul roman poliţist şi care a fost acela?

- Printre primele cărți polițiste pe care le-am citit s-a aflat și Zece negri mititei de Agatha Christie, de altele nu-mi amintesc. Nu m-a impresionat deloc. Mi s-a părut o insultă la adresa inteligenței cititorului faptul că soluția enigmei este descoperită într-o sticlă care plutește pe ape. A trebuit să treacă multă vreme până când m-am apropiat cu adevărat de genul polițist. Scriitorilor americani de hard-boiled le datorez această apropiere. Printre ei - Dashiell Hammett și Raymond Chandler.

- Ce scriitor aţi citi şi reciti fără să vă plictisiţi vreodată?

- O, sunt foarte mulți! Am să mă opresc la Cervantes, pe care l-am descoperit pe la 9-10 ani. De atunci și până azi am citit de mai multe ori aventurile lui Don Quijote. De fiecare dată m-au încântat umorul narațiunii, ironia șfichiuitoare, observația socială și scrutarea atentă a psihologiei personajelor. Și, bineînțeles, l-am admirat pe iscusitul hidalgo și pentru neostoita sa dragoste pentru “bucoavne”.

- Mulţi cititori au îndrăgit personajele din romanele dumneavoastră, aţi primit de-a lungul timpului scrisori care se refereau la ele cu multă iubire şi poate cu naivitate. Ca scriitor, de care dintre acestea vă simţiţi mai legat?

- Înainte de ’90 am primit multe scrisori din partea fanilor eroului meu Andrei Mladin. Unii au înființat chiar și un Club Andrei Mladin. În ziua de 30 noiembrie, de ziua Sfântului Andrei, îmi trimiteau felicitări pe care să le transmit eroului meu. Aceste misive erau ca “like”-urile de azi de pe Facebook. Toate m-au încurajat să scriu mai departe, într-o vreme când purtam o luptă pe două planuri: una cu materia narativă, alta cu cenzura care mi-a masacrat multe pagini.

De mai multe ori am întâlnit cititori care erau capabili să-mi “recite” pagini întregi din Atac în bibliotecă. Uluitor! Dar cel mai mult m-a impresionat un mail de la o profesoară poloneză, care a învățat românește pentru a putea citi Atac în bibliotecă. Mă intrigă însă ceva.

- Ce anume?

- Insula cărților este cel mai vibrant elogiu pe care un autor român l-a adus muncii de bibliotecar. Mi-ar fi plăcut să primesc un semn din partea cuiva căruia i-am lăudat, cu atâta dragoste, profesia. N-am primit, și mă întreb cu tristețe dacă nu cumva bibliotecarii din ziua de azi nu mai citesc precum cei de odinioară. O, ce bibliotecari, librari, anticari am întâlnit în tinerețea mea! Adevărați cărturari.

- Aţi fost fericit scriind care carte?

- Povestind aventurile lui Andrei Mladin mă amuzam eu însumi de modul în care el învingea cu umor obstacolele din calea sa și-și bătea joc de emblemele iepocii. Istorisind întâmplările din Spioni în arșiță mă înduioșam de soarta eroilor mei, doi îndrăgostiți aflați în tabere adverse. Așternând rândurile din Necuratul din Colga mă indignam de abjecția unora dintre semenii noștri care ne manipulează după bunul lor plac. Iar scriind Insula cărților mă cutremuram de soarta eroului meu Petru Dulce, victimă a mistuitoarei sale dragoste pentru lectură. De-abia la sfârșitul acestor romane și ale celorlalte pe care le-am mai scris am fost fericit. E starea la care ajunge orice om după ce a creat ceva, cu mâinile sau cu mintea sa. Din păcate, această stare durează doar o clipă.

- Aţi scris Detectiv fără voie şi aţi ajuns să fiţi „Detectiv de onoare”. Mă gândesc că, dincolo de bucuria de a imagina diverse situaţii şi cazuri de crimă care sunt descoperite într-un final, aveţi probabil o mare dorinţă de dreptate. V-aţi dorit în realitate să fiți detectiv, poliţist, un om al legii?

- Asociația Detectivilor Particulari din România (al cărei președinte este doamna Maria Bumbaru) mi-a acordat titlul de Detectiv de onoare. Dar nici o clipă n-am simțit un imbold de a urma o carieră de detectiv, polițist, om al legii. Setea mea de dreptate nu s-ar fi împlinit. Numai în spațiul ficțiunii e posibil ca totdeauna justiția să triumfe, sau măcar adevărul despre un caz să fie cunoscut integral.   

- Cum vedeţi viitorul romanului poliţist, de suspans, mystery de la noi? Suntem competitivi cu literatura străină de gen?

- În ultimii ani au apărut câțiva autori care ar putea stârni interes și peste hotare. Despre aproape toți am scris la rubrica mea Scena crimei din Jurnalul național.

- Cum vă explicaţi marele succes al autorilor nordici, în frunte cu Stieg Larsson? Succes chiar şi în ţara noastră…

- Explicația este simplă: acea zonă geografică are autori de talent, care descriu realitățile din țările lor, oferind o viziune inedită, neașteptată despre Suedia, Danemarca, Norvegia, Finlanda, Islanda... La aceasta se mai adaugă și o politică de promovare condusă cu abilitate. Valul nordic a fost preparat, cu multă pricepere, mai întâi în laborator.

Și noi, cei din această parte a Europei (români, greci, bulgari, albanezi, sârbi, croați etc.) avem mulți autori interesanți. Ar trebui să ne unim eforturile și să propunem valul sudic. Sunt sigur că ne-am impune mai ușor decât acum, când fiecare încearcă să reușească pe cont propriu.  

- Dacă ar fi să imaginaţi o lume ideală în care oamenii ar fi scutiţi de necesităţile şi îndatoririle zilnice, cum ar fi viaţa dvs. acolo?

- Dacă în lumea aceea ar fi și o bibliotecă imensă și un birou la care să scriu, o vreme m-aș simți ca pe un Tărâm al Făgăduinței. Dar repede m-aș dumiri că pe colile din fața mea n-am așternut prea multe rânduri. Într-o lume în care nu se întâmplă nimic, scriitorul e inutil, n-are ce povesti, și chiar dacă ar avea, auditoriul cufundat în lene și plictiseală nu i-ar acorda nici o atenție. 

- O întrebare pe care o consideraţi cândva bună de a vă fi adresată:  „Cum v-aţi fi împlinit ca jurnalist şi ca scri­itor de romane poliţiste în altă parte?”

- De curând, Roger Federer, probabil cel mai mare tenismen din toate timpurile, a construit o căbănuță și un tobogan în curtea casei sale din Lenzerheide-Valbella (Elveția). Dar va trebui să dărâme construcțiile respective, deoarece n-a obținut acordul vecinilor săi, care consideră că ele nu se integrează în peisaj. În Elveția și prin alte părți, nimeni nu e mai presus de lege. Cum să nu-ți dorești să trăiești într-un asemenea spațiu civilizat? Acolo ai siguranța că nimic nu-ți va împiedica împlinirea. Acolo performanța este recunoscută și răsplătită, e considerată o victorie a întregii comunități.

Aș fi putut  vedea lumina zilei într-o țară ca Elveția, dar aș fi putut nimeri și într-un spațiu unde domnia bunului plac atinge cote maxime și unde se trăiește, de pe o zi pe alta, în mizerie și ignoranță. N-am încotro, mă mulțumesc cu locul sub Soare care mi-a fost hărăzit. Important e ca, oriunde trăiești, existența ta să aibă o justificare, măcar în propriii tăi ochi, dacă alții nu sunt capabili, sau nu vor să te aprecieze.

Interviu realizat de Daniela Şontică/ Publicat în Lumina literară şi artistică, august 2014.