Nici o promisiune

(Atunci, el, la telefon, pentru atmosferă)

Trăiesc înconjurat de pensionari care nu fac altceva

decât să tundă iarba din faţa casei

sunt importante plimbările cu rarii filozofi

ai sincerităţii

cu ei descopăr uimit un alt capăt al speranţei

pornind pe urmele marelui sceptic

dar să ştii

eu nu ţi-am promis niciodată nimic.

(Vedeam bine) ironic în faţa mea se întindea

o limbă verde proaspăt tunsă     o mostră din

iarba credinţei      verdele ei mă ardea

mergeam prin faţa clopotniţei

şi spuneam că asta nu e o problemă

mereu

am suferit

din dragoste.

(Mai demult, tot el, ca un refren).

Iubito

aş înţelege că viaţa are un sens

dacă m-aş trezi

în fiecare dimineaţă lângă tine

am face câţiva copii dar ar trebui

să duci tu cărucioarele prin parcuri

eu

m-am

săturat.

(Lucrurile erau limpezi)

dar să ştii

eu nu ţi-am promis niciodată nimic

gazonul creştea uniform la picioarele statuilor

înconjurat de un gard ce despărţea sfinţii

de marii oameni politici

mereu numai din trecut.

Între

noi

se aglomerau toate:

hărţile lumii, vameşii şi păcătoşii, maşinile de tuns iarba,

nebunia femeii pe care o cunoşti, nebunia băiatului pe care l-am iubit la 20 de ani şi a murit tânăr, toţi aceşti oameni care fac ceva şi pleacă din noi,

dar rămân agăţaţi

şi ne amprentează până la oase

toate aceste vieţi

şi patrii de liturghii neînţelese,

aceste trupuri care nu mai nasc decât

o imensă lacrimă

în care mi-am făcut casă.

(Astăzi, eu, doar pentru mine)

Iubitule cu nume şchiopătând între vocabule străine

am crezut mereu în tine      am aşteptat

totdeauna

să rosteşti cuvintele

cu înfrigurarea cu care urcă

uneori seva în frunza de plop

nesiguranţă de octombrie

şi jur că nu cunoaşteam alte garanţii ale gândului că există viaţă pe planeta locuită de oameni

îndoiam lucrurile întâmplările trecutul viitorul

că să pot crede ce-mi spui

şi tot ce spuneai

era

o mare

promisiune

de fericire.