SCRISOARE CĂTRE SIMONA HALEP

Simona, eşti înaltă cât Everestul, dar cred că poţi să mă auzi când îţi spun aceste lucruri.

Tu nu eşti Simona Halep, fiica părinţilor tăi, nu eşti fata care se închină la sfârşit de meci câştigat (chiar, de ce nu te mai închini în ultima vreme?);

nu eşti Simona pe care o înjură unii, nu puţini, care scot din adâncurile lor necontrolate frustrarea personală că nu au reuşit ei nimic în viaţă şi nici cei în care au crezut;

nu eşti Simona Halep lângă numele căreia scrie Rou şi este steagul ţării noastre pe care spui că o iubeşti şi te cred;

tu nu eşti Simona Halep care are „probleme cu mentalul”, cum spun „specialiştii” de pe facebook, crezând că este normal să câştigi toate meciurile din toate turneele şi că n-ai avea dreptul la înfrângeri;

tu nu eşti Simona care ne face să râdem şi să plângem la victorii şi la inevitabile eşecuri, căci ştim şi noi, aşa e în tenis;

tu nu eşti fetiţa care le strica cu mingea pereţii casei bunicilor pentru că adora să joace tenis chiar şi la perete;

tu, Simona, nu eşti acea fetiţă speriată de Şarapova de 7 ori ca într-o poveste proastă şi care a învins-o atunci când nimeni n-a mai crezut;

tu nu eşti minunata sportivă care a umilit-o pe Serrena la Turneul Campioanelor, nici fata cea mai frumoasă de pe teren, oricâte cristale Swarowski şi-ar pune în miez de zi rusoaica aia fiţoasă;

nu eşti Simona care vine dintr-o ţară săracă, neştiută pe harta lumii, ţară în care eşti groaznic de iubită de unii şi cumplit de urâtă de alţii (nu-i lua în seamă, nu este vorba decât despre ei înşişi aici, ştii şi tu).

Nu, Simona, tu nu eşti nimic din toate astea.

Tu eşti Simona ta, nu mai a ta, cea făurită de tine în propria inimă, acolo unde poţi să fii nimeni şi nimic, dar unde eşti numărul 1 dintotdeauna, unde câştigi toate marile şlemuri învingând-ţi toţi demonii, când îţi asculţi îngerul alb care îţi spune că totul este între tine şi tine. Pe viaţă şi pe moarte. În definitiv, totul este ceva atât de personal, numai între tine şi Dumnezeu!  

Ştefan Luchian, un pictor dincolo de anemone

"Jos gaşca, jos bisericuţele şi cercurile de admiraţie reciprocă! În faţa artei oficiale, noi suntem arta independentă!” - spuneau în manifestul lor artiştii care au organizat la Bucureşti, în paralel cu Expoziţia Artiştilor în viaţă (cei acceptaţi oficial), Expoziţia Artiştilor Independenţi. Era în anul 1896, iar Ştefan Luchian, C. Artakino, N. Vermont şi alţi câţiva pictori neafirmaţi s-au revoltat împotriva academismului din arta plastică a vremii lor. Această introducere lungă este pentru a explica titlul expoziţiei de acum, “Luchian şi Independenţii”.
Iar dacă n-a fost să fie în 2016, la centenarul morţii sale, a fost acum, în 2017: peste 100 de lucrări ale lui Ştefan Luchian (1868 - 1916) au fost expuse în cadrul Pavilionului Art Safari, care a ţinut o lună (19 mai – 18 iunie) şi a fost găzduit în Galeriile Kretzulescu, inaugurate cu acest prilej. A fost o splendoare de expoziţie, cum rar ai ocazia să vezi! Nu m-am mai bucurat aşa de la Retrospectiva Corneliu Baba, de prin 1997-1998… Organizatorii (directorul pavilionului – Adina Renţea) s-au străduit să ni-l arate pe Luchian în toată complexitatea sa. Au adus tablouri din peste 20 de muzee din ţară şi din 20 de colecţii particulare.

Îl ştiaţi pe artist doar ca autor de flori şi naturi statice? Anemonele lui Luchian, nu-i aşa? Ei, bine, Pavilionul Art Safari a adunat picturile lui Luchian cu tematică foarte diversă: peisaje, portrete, autopotrete, figuri din lumea rurală şi citadină, care cu boi, chipuri de ţărănci, de ţigănci, de copii şi femei, executate în tehnici diverse: ulei pe pânză, guaşe pe carton, acuarele, pasteluri pe pânză şi hârtie ori carton. De la culorit viu la diafane pete de culoare estompate pentru a valoriza într-un anumit fel lumina, de la tonuri subtile la linii ferme, redând universuri pe care nu i le-ai fi atribuit dacă nu ai fi ştiut că a fost atât de divers şi versatil ca pictor. Emoţionantă a fost şi întâlnirea cu un colţ din atelierul său: şevaletul, câteva piese de mobilier, o icoană, fotografii reprezentându-l, pensule murdare de vopsea, ştiutele sale ulcele pictate ţinând florile iubite. Aşadar, un Ştefan Luchian artist complet, nu doar pictorul florilor, un artist îndrăgostit de profesia sa, care adora să picteze. Dincolo de destinul tragic – se ştie că în ultimii ani, din cauza unei scleroze multiple, nu mai putea picta decât cu pensula legată de mână -, rămâne o operă luminoasă, plină de culoare şi de viaţă. 

M-am mai bucurat nespus şi pentru publicul numeros, avid de artă, chiar am prins o zi aglomerată când am văzut eu lucrările (era duminică şi ultima zi, dar chiar şi aşa!).

Aş putea spune că Bucureştiul începe să prindă contur de capitală adevărată, care are ce să ne arate şi nouă, şi turiştilor.

Istoricul clădirii în care s-a creat spaţiul expoziţional este însă unul sumbru: un sediu al fostei Securităţii, în ale cărei camere au fost oameni anchetaţi şi torturaţi în comunism! Undeva, la un etaj, se păstrează câte ceva exact cum a fost, pentru “memoria locului”… Să sperăm că frumuseţea artei poate vindeca rănile trecutului.   

Jucăriile copiilor în comunism

Acest text l-am scris când eram redactor la Jurnalul Naţional, ziar care avea în 2009, suplimentul Scînteia - o idee genială de a rescrie zilnic acel ziar odios ce apărea în comunism, de data aceasta la 20 de ani de la căderea comunismului, redând totul din perspectiva, cu informaţiile şi şansa libertăţii. Am scris şi eu destule articole în acel supliment. Acesta pe care îl redau aici este mai mult o joacă: despre jucăriile copiilor din comunism.


“Ce jucării aveai când erai mic?", este jocul pe care l-am jucat cu câţiva dintre cei care acum 20 de ani – şi chiar mai bine – erau "pionierii de azi, uteciştii de mâine". Rezultatul îl puteţi citi în rândurile următoare. 

Cristina îşi aduce aminte ce jucă­rii îi cumpărau părinţii ei, ce îi adu­cea Moş Crăciun deghizat în Moş Ge­rilă: "Era un joc care se numea «M-am mutat în noul nostru apartament», trebuia să recompui came­ra cu tot mobilierul. Era frumos. Aveam apoi un «Optic cabinet», mi-l cumpărase tata, era foarte educativ, jocul ăsta te învăţa cum să faci un microscop rudimentar, era pe înţelesul copiilor, te învăţa să faci experienţe primare de fizică, era acolo şi o baghetă cu care electrizai ceva, proiectai şi dia­pozitive. Apoi, aveam şi două pă­puşi, dar nu prea mă omoram după ele. Ale mele nu aveau nume din fa­brică sau nu-mi mai aduc eu aminte. Le botezasem pe una Grăsuţa şi pe alta Bruneţica. Le machiasem pe frunte cu pixul, nu ştiam că ar fi trebuit pe pleoape".

O colegă nostalgică după copilăria ei povesteşte: "Ce de ţintar mai ju­cam când eram copii, şi ce de Remi! Aveam tot felul de jucării chine­zeşti". Se vede treaba că aveau relaţii pă­rinţii ei. Eu am visat nu ştiu câţi ani la un penar chinezesc şi nu gă­sea mama niciodată să îmi ia. Lasă că avea Lucica într-a cincea şi mă uitam cu jind la banca ei.

Alex s-a dat cam mare, după pă­rerea mea, când a început să ne spu­nă că avea o basculantă din aia mare în care, pe la 2-3 anişori, încăpeai cu totul! Treaba lui, oricum nu putem să-i verificăm copilăria.
"Dar mai ţineţi minte tractoraşele alea roşii decapotabile? Alea Universal 650!", le zic şi eu, care din mo­men­­tul cunoştinţei cu acel bolid al ogoa­re­lor am visat mereu să văd pe viu lotul în folosinţă al părinţilor mei lucrat cu asemenea tractor. N-am apucat. 

"Maroco!", strigă înfierbântată Anca şi din minţile tuturor s-au re­vărsat beţişoarele colorate ale jocului atât de simplu şi naiv, care însă te făcea foarte îndemânatic. Sorin a avut o tricicletă cu bulinuţe roşii, pe care o împrumuta vecinilor contra zmeului lor frumos colorat sau al maşinuţelor cu motor. 

Mihai spune că, deşi era mic în 1989, îşi aduce aminte totuşi că avea maşinuţă de Miliţie, una de Taxi, cu "un rând de pătrăţele ca la şah, alb cu negru". Eu mai ştiu că fratele meu avea o ambulanţă pe a cărei ca­potă scria invers "aţnalubmA". 

O cunoştinţă care locuia în sudul ţării a avut multe jucării  bulgăreşti din plastic, păpuşele frumos colo­rate, tot din palstic, "rotunjite pe la colţuri, încât nu se accidenta nimeni cu ele. Aveam şi cărticele aşa de frumos colorate, cu paginile din carton gros, pe care erau cel mult două versuri", mai spune ea. 

Carmen povesteşte cu însufleţire, dar cu nemulţumire în suflet: "Că­luţ! Am avut un căluţ frumos, dar tare mult am suferit după un ele­făn­ţel, pe care l-am primit de la «grădi», mi l-a călcat mama sau tata, nu mai ştiu sigur cine, dar s-a stricat... Îmi aduceau rudele basculante, că îmi plăceau mai mult decât păpuşile". 

Faţa Luminiţei se luminează cu totul când îşi aduce aminte de co­pi­lărie. "Aveam un văr la ţară care ştia să facă jucării din lemn şi sârmă. Ne făcea mereu tot felul de tractoraşe şi maşinuţe. Nimeni nu mai avea ca mine şi fratele meu." 

Fetiţa cu jucării ruseşti

Elena a avut o păpuşă mică, Irinel, dintr-un plastic moale, era turnată dintr-o bucată, "măcar aveai norocul că nu i se pierdeau mâinile sau pi­cioa­rele", spune ea. "Păpuşa asta mi­că avea o rochiţă albă de dantelă şi nu prea-mi plăcea de fapt. Mi-a luat tata o singură păpuşă mare, dar avea părul scurt, că el nu şi-a dat seama că vreau s-o coafez şi eu ca orice fe­tiţă. Aşa că o iubeam, dar aveam o rezervă faţă de părul ei. Avem celebra păpuşică negresă cu părul lung cât ea, toate fetiţele din vecini aveau, am primit o dată de la Moşul o trusă de doctor şi am fost foarte fericită. Toată iarna aceea am făcut injecţii musafirilor şi îi tratam pe toţi din fa­milie, le luam tensiunea şi le ascultam inima cu stetoscopul." 

Elena îşi mai aduce aminte că jucării multe ca la verişoara ei, Jeni, n-a văzut nici­odată. "Dar ea nu mai avea alţi fraţi, iar părinţii ei aveau şi salarii destul de bune. Avea cea mai mare gamă de păpuşi posibile. Unele aveau părul lung, de la blonde la roşcate şi bru­nete, cu părul lins sau creţ, cu fun­diţe şi cercei. Avea unele aduse din Rusia. Tatăl ei avea rude în Basarabia şi mai mergeau după ’80 pe acolo. Jucăriile ruseşti erau tare fru­moase. Avea ştrengarul şi ştren­gă­riţa, cu nişte şepci de Gavroche. Ce nu avea! Pian albastru de plastic, dar parcă ăsta era ceva la modă, aveau mai mulţi copii. Oricum, verişoara mea era foarte independentă în cumpărarea de jucării. Primea de la ai ei 100 de lei şi dădea fuga la libră­ria din cartierul Micro XIV, din Bu­zău, unde locuia, şi cerea de la vân­zătoare tot ce putea de banii ei. De obicei venea cu punga de 1 leu plină ochi cu jucării. O cunoşteau libră­resele ca pe un cal breaz. Era fetiţa cu jucării multe." 

Alina şi-a amintit de o jucărie foarte specială pentru ea, nu avea nici o fetiţă dintre cele cunoscute ce avea ea: "O maşină de spălat cu chei­ţă, made in China! Mai aveam şi o pă­puşică rusească, dar cu care n-aveam voie să mă joc prea des, că de obicei stricam jucăriile, iar asta fusese scumpă". Îşi aminteşte de un ursuleţ de plastic, de cuburile de lemn cu poze, de puzzle-ul Capra cu trei iezi.

Roboţeii polonezi

Monica are amintiri foarte frumoase despre jucăriile ei. "Bunica noastră era cameristă într-un hotel pe litoral şi primea de la polonezi nişte roboţei de mărimea jucăriilor din oul Kinder, dar mai dichisiţi, mai frumoşi. Şi eram tare mândră de ei. Aveam nişte jucării de lemn pe care le luam de la bâlci, de la Roman, şi tot de la bâlci era fluierul în formă de cuc. Suflam toţi pe afară ca fra­ierii din el! Oho, şi mai era coarda şi celebra sfoară care se făcea din elastic. Într-o perioadă cu mare criză la elastic, când mamele noastre ţineau câte o bucată de elastic ascunsă prin nu ştiu ce sertar, noi, copiii, inconşti­enţi, le furam elasticul să jucăm sfoara. Nu ştiu ce ne mai puneau la chiloţi dacă noi le furam elasticul!... Şi legam bucată cu bucată, adusă de fiecare, făceam o sfoară mare, să­ream la bloc cu Măgduţa şi Dana, făceam campionate de sfoară. 

Nu ne trebuia multe jucării, ju­cam mult «Baba-oarba» şi «Ascunselea», seara ascultam poveşti la pick-up. Vai, dar cel mai mult ne plăcea să punem diafilm. Cine avea diafilm era tare de tot! Nouă ne-a luat mama destul de târziu. Păpuşi nu prea se găseau la noi, în Roman, când eram eu mi­că. Ţin minte că prima mea păpuşă am primit-o la 5 ani, era cu cărucior şi ne plăcea la nebunie, dar sora mea se aşeza în el şi nu s-a lăsat până nu l-a rupt. Zicea că ea e păpuşa şi trebuie s-o plimb!"

Mulţi dintre foştii copii din cea­u­şism nu vor uita niciodată păpu­şile cu bănuţ la mână cu numele lor, de la Arădeanca, pistoalele cu capse, cu bile, cu ventuze, dar nici pe cele cu apă, cu care puteai să stropeşti pe oricine. Băieţilor le-a rămas în amin­­­tire desigur jocul cu celebrii călăreţi, trenuleţul teleghidat, iar cei care au avut mai mulţi fraţi ştiu cât de amuzant era să joci «Piticot», «Dacii şi romanii», «Nu te supăra, frate!», «Sus-jos» sau «Castelul». La grădiniţă te intoxicau cu acele cuburi mari de lemn şi cu lego, dar era şi plăcut. 

Jucării greu de uitat sunt şi Răţoiul Donald de fabricaţie românească, raţa cu gâtul lung de plastic pe care aruncai cercuri, «titiromobilul» sau tancul pe şenile. Nu bag mâna în foc că era cea mai plăcută jucărie, dar sigur era foarte populară: căluţul de plastic pe rotile pe care îl trăgeai de sfoară. Dar asta când eram mici de tot. Şi ce senyaţie făceai dacă puteai să dezlegi cubul Rubik! 

Nu aveam noi cele mai frumoase ju­cării din lume, nu ştiam atât de multe câte ştiu copiii de astăzi, ceva-ceva ştiam şi noi că nu e bine, ne enervau emisiunile tv prea scurte şi prea rare de desene animate şi mai ales că Tovarăşul era mereu lăudat, dar eram prea ocupaţi să ne trăim copi­lăria altfel fericită. 

Orice ierarhie literară este discutabilă

Octavian Soviany este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori români. Profesor de limba și literatura română, autor de poezie, romane, teatru, eseuri, cronică literară și traduceri, onorat cu multe și meritate distincții literare, Octavian Soviany este și un admirator al textelor filocalice. A acceptat să ne vorbească despre dezinteresul față de cultură al elevilor de azi, despre ierarhiile literare și poezia religioasă actuale, dar și despre întâlnirea memorabilă avută cu părintele Dumitru Stăniloae.

Daniela Șontică: Există părerea că manualele de limba română îndepărtează elevii de literatură. Sunteți de aceeași părere?

Octavian Soviany: Da, numai că manualele sunt concepute după anumite programe, acestea sunt de vină, de fapt, care sunt prost și simplist concepute. Înainte de 1989 se învăţa mult mai mult şi mai temeinic, dar de când cu sistemul de învățământ Bologna, am impresia că intenţionat se dorește ca elevii să aibă cunoştinţe cât mai puține, pentru că astfel de oameni sunt mai uşor de manipulat. Iar în liceu cel puţin, toată activitatea din învăţământ, la limba română - situație pe care o cunosc bine -, este orientată spre absolvirea cu bine a examenului de bacalaureat, la care se dau trei tipuri de subiecte destul de lejere și care nu necesită cine știe ce lecturi sau creativitate. Dacă pe vremea când eram eu elev numai din Sadoveanu trebuia să citim cinci cărţi, acum elevii de liceu nu mai au de citit pe parcursul întregului liceu decât vreo cinci romane: îIon”, „Ultima noapte de dragoste...”, „Enigma Otiliei”, Maitreyi”, „Moromeţii” şi cam atât. Acum, elevilor nu li se mai pot da nici măcar teme pentru acasă, pentru că fie nu le fac, fie le copiază de pe internet. Şi a apărut un dezinteres total faţă de tot ce înseamnă cultură. Eu îi mai întreb: Mergeţi la teatru? Ce filme aţi mai văzut? Îmi răspund că se uită la televizor... Cunosc cazul unei profesoare care, atunci când a început proiectul „Şcoala altfel”, a făcut un efort şi le-a cumpărat elevilor ei bilete la piesa „Livada de vişini”, de Cehov, iar elevii s-au bosumflat: „Vai, doamnă, dar mai bine mergeam la un concert”...

Vedeţi vreo ieşire din situaţia aceasta?

Nu văd nici o ieşire. M-am iluzionat o vreme că va exista o ieşire, că vor veni nişte oameni mai deştepţi la minister care își vor da seama cum stau lucrurile, dar așa este peste tot acolo unde funcționează sistemul Bologna. Într-una din ieşirele mele culturale, a trebuit să-i explic eu unei domnişoare din Graz cine este Trakl, pentru că ea nu știa... Acum mai bine de zece ani, am fost la un schimb de experienţă în Austria și am asistat la o oră de literatură germană la clasa a unsprezecea. Se lucra la nivelul la care se lucra atunci în România la clasa a şasea. A venit profesoara, le-a spus copiilor câteva cuvinte despre scriitorul pe care îl studiau, s-a citit textul, elevii au reprodus cu cuvintele lor conținutul, iar la finalul orei, pentru că textul se referea la zbor, un elev a citit ceva despre deltaplane, acesta fiind considerat momentul de creativitate. Foarte trist...

Cum pot fi canalizați spre lecturi valoroase puținii elevi interesați?

Chiar dacă nivelul general este scăzut, mai există doi-trei elevi interesați de citit, ba unii mai și scriu literatură. Iar cine este interesat întreabă profesorul ce anume să citească. Aveam chiar o elevă care atunci când auzea că vorbesc despre o carte, chiar dacă nu se studia la şcoală, a doua zi avea cartea respectivă pe bancă.

Cine v-a deschis gustul spre citit, spre scris?

Mie mi s-a citit mult când eram foarte mic. Părinţii mei nu erau prea şcoliţi, tatăl meu era electrician, mama era croitoreasă, dar mama citea. Şi nu citea numai lucruri fără valoare. De exemplu, citea „Anna Karenina”, „Maitreyi”, romane de Camil Petrescu. Mi se citeau basme de Petre Ispirescu, Andersen, Fraţii Grimm. Și am devenit oarecum dependent de citit, dacă nu mi se citea, începeam să urlu. Și, probabil pentru că exista această dependenţă de citit, m-am apucat să scriu şi eu pe la cinci ani. Ştiam doar literele de tipar, îmi luasem un caiet gros, în care făceam mai întâi nişte desene şi apoi scriam sub fiecare desen ceva ce credeam eu că s-ar fi potrivit cu el. Un fel de poveste. Ei, şi am scris eu poveştile astea, uneori cu intermitențe - pentru că scrisul nu era principala mea preocupare la vârsta aceea - până prin clasa a treia, când nu m-am mai dus o vreme la școală, fiind bolnav. Am zis, ce-aș putea face? Și am scris patru poezii despre cele patru anotimpuri, în maniera Alecsandri, Bolintineanu, dar mult mai proaste, desigur... Apoi, începând de prin clasa a IX-a, am început să citesc serios, să văd care este povestea cu poezia. Şi am început să scriu și eu, astfel că în clasa a IX-a eram minulescian, în clasa a X-a sorescian, într-a XI-a suprarealist, iar în clasa a XII-a cred că am început să mă apropii cât de cât de formula baladescă din primele mele volume. Am avut şi nişte profesori foarte buni de limba română, am fost apropiat de un poet braşovean, din păcate prea puţin cunoscut, Darie Magheru, de la care am învățat foarte multe despre poezie, şi aşa au început să se lege lucrurile. A fost apoi Clujul cu Echinoxul. Şi încet-încet, spre 40 de ani, am descoperit că știu să scriu și să am încredere. N-am fost deloc un talent precoce.

Până la urmă aţi ajuns să scrieţi și să excelați în aproape toate genurile. Este ceva ce n-ați încercat?

Nu am scris niciodată povestire.

Dar, de obicei, la roman se ajunge prin povestire.

Am scris o dată un fel de povestire, dar nu am publicat-o, nu mi-a plăcut. Când am început să scriu primul meu roman, „Arhivele de la Monte Negro”, nu ştiam că este roman. La primele 4-5 pagini credeam că scriu un poem în proză, mi-a plăcut foarte mult ce scrisesem, mă umflam în pene şi am zis să-i dau un telefon Norei Iuga să îi citesc. Şi i-am citit, iar ea a zis: Măi băiatule, ţie îţi iese un roman. Până la ultimele pagini, însă, eu nu eram convins că va ieşi...

Faptul că aţi scris şi critică literară v-a ajutat sau v-a încurcat în relaţiile cu ceilalţi scriitori?

Relaţia cu ceilalţi scriitori e mai dificilă când ești critic, este puţin deformată. Când ţineam cronică regulată în „Contemporanul” și mai apoi în „Luceafărul”, primeam grămezi de cărţi, după care începeau telefoanele, veneau insistențele să scriu despre acele cărți. Astăzi nu mai scriu critică decât foarte rar.

S-au scris destule istorii ale literaturii române. Ce părere aveți despre ele?

Gusturile se schimbă, orice ierarhie literară este discutabilă, subiectivă. De exemplu, mie acum Lucian Blaga nu-mi mai spune nimic, iar în liceu citeam Blaga cu frenezie. Acum îmi par mai interesanți Geo Bogza, avangardiștii, Fundoianu, care nu sunt receptați azi atât cât ar trebui. Avem aşa un fel de canon literar de pe vremea lui Călinescu şi Lovinescu, care se schimbă foarte greu. Cred că sunt autori subapreciaţi şi alţii supraapreciaţi.

Credeţi că timpul va face dreptate în cazul lor?

Da, timpul de obicei face dreptate mai ales în astfel de cazuri.

N-aţi fost tentat să scrieţi chiar dumneavoastră o istorie a literaturii române?

Poate că în tinereţe am fost tentat. Dar când am văzut Istoria... lui Nicolae Manolescu mi-am dat seama că este imposibil să faci așa ceva de unul singur. În alte țări nimeni nu se mai angajează la o astfel de lucrare, pentru că este fizic imposibil să citești atâtea cărți. Practic, ar trebui să citești tot de la „Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung...” până azi. Ca să faci așa ceva trebuie să fii un geniu, și trebuie să recunoaștem că George Călinescu avea geniu. În același timp, să ne gândim că Nicolae Manolescu a avut de citit de cinci ori mai mult decât el! Sigur, Istoria lui Manolescu rămâne o lucrare interesantă, dar arată și limitele la care s-a ajuns. Cu critica noastră s-a întâmplat ceva foarte ciudat după 1989. Înainte avea multă autoritate. Erau critici precum Manolescu, Simion, Marin Mincu şi alţii care aveau un cuvânt foarte greu. Ce spuneau ei era sfânt, cititorii se orientau după ei. Nici un critic la ora actuală nu se mai bucură de aceeaşi autoritate ca atunci, iar critica tinde să se transforme într-un fel de promovare. De altfel, criticii literari adevăraţi din Franţa nu scriau despre autori din timpul lor, se opreau undeva pe la avangardă, cel mult pe la noul roman francez.

Cum ar trebui să se orienteze atunci cititorii?

Dacă nu au cunoştinţe în domeniu, iar cu şcoala pe care o avem acum nu ştiu cum le-ar mai putea dobândi, pur şi simplu e greu să-şi aleagă cărţile. Când un cititor intră într-o librărie şi vede acolo o grămadă de romane americane, cu titluri și coperte ispititoare, nu se mai uită după autorii români pentru că nu știe dacă sunt buni sau nu. Iar la poezie stăm și mai prost. Probabil mai există la noi câteva mii de cititori de poezie, dar s-ar putea să ajungem în faza când poeţii se vor citi doar între ei.

Ce schimbare importantă, dacă există una, s-a produs în literatura noastră după 1989?

Nu ştiu dacă s-a produs ceva spectaculos. Au apărut autori buni, dar nu au trecut dincolo de ceea ce făcuseră înaintea lor optzeciştii. Sunt încă în remorca lor. Au avut libertatea de exprimare, au putut folosi orice cuvânt, asta a fost o tentație foarte mare. Un moment interesant a fost apariția Fracturilor, atunci a fost ceva. Îmi pare rău că Marius Ianuş a renunţat la poezia pe care o scria atunci. Ce scrie acum este sub acel nivel. E şi greu să scrii poezie religioasă convingătoare.

Ce părere aveți despre poezia religioasă actuală?

Poezia religioasă care se scrie în zilele noastre, atâta câtă se mai scrie, nu se ridică la valoarea poeziei de altădată. Scriu Florin Caragiu, părintele Ioan Pintea şi încă doi-trei poeți buni. Dar e greu să scrii poezie religioasă bună, aşa cum e greu să scrii poezie patriotică. Până şi Nichifor Crainic mai cădea uneori în teologie versificată.

În ce relaţie sunteţi cu Dumnezeu?

Destul de ciudată. Sunt un om care crede în Dumnezeu. Dar în acelaşi timp sunt şi cam păcătos și nu ştiu cât o să mă mai rabde Dumnezeu aşa. Din când în când îmi trage câte un bobârnac... Mi se pare o tâmpenie să fii ateu. Este ca şi cum ai spune că lumea a apărut de la sine.

Cum aţi ajuns să citiţi Filocalia?

Eu am citit multă filosofie în prima tinerețe, căutând – hai să fiu patetic – răspuns la marile întrebări. Și mi-am dat seama că filosofia nu te poate duce decât într-o fundătură. Un prieten de-al meu, care era ceva mai avansat pe calea credinţei, mi-a adus cândva un volum din Filocalia pe care l-am citit. Şi i-am mai cerut. Apoi am intrat în contact cu cărţile părintelui Dumitru Stăniloae. L-am cunoscut pe părintele Stăniloae, împreună cu un prieten care a insistat prin diverse cunoștințe să fim primiți amândoi acasă la părintele. Și ne-a primit. Locuia într-o căsuţă extrem de modestă, era bătrân, bolnav, era aproape de moarte. A vorbit cu noi trei ore, ne-a plimbat prin toată filosofia existențialistă și ne-a povestit ceva și despre Emil Cioran. La un moment dat, părintele era la Paris, i-a făcut o vizită lui Cioran și au vorbit împreună: părintele le spunea pe-ale lui, Cioran le spunea pe-ale lui, nu se contraziceau. Și la un moment dat, a sunat la ușă un tânăr cu ultima carte a lui Cioran, solicitându-i un autograf, el i-a scris ceva repede pe carte și i-a spus în franțuzește, crezând poate că părintele nu-l înțelege: pleacă repede până nu află părintele ce ți-am scris... Nu se știe ce anume scrisese. La sfârșitul întâlnirii noastre, am fost foarte bucuros de faptul că am primit o binecuvântare de la părintele Stăniloae. Și iarăși m-a mai impresionat întâlnirea cu părintele Constantin Galeriu, pe care nu l-am văzut decât o singură dată, când a venit la școală să le vorbească elevilor. 

Interviu publicat în Lumina literară și artistică din iulie 2015 (supliment lunar al Ziarului Lumina)

 

Supunere, ca dezamăgire

Celebrul scriitor Michel Houellebecq se plânge că ziarul Le Monde îl agasează cu anchetele despre viaţa sa particulară şi că se află în pericol de a-şi pierde nu doar intimitatea, ci şi securitatea. Se pare că acesta este riscul când ai devenit vedetă internaţională. Mă întreb însă cine atentează la viaţa lui? Apaticii creştini din Franţa? Probabil admiratorii…
Tradusă şi la noi recent de editura Humanitas, cartea lui Houellebecq a provocat şi în rândul cititorilor români aceleaşi controverse, ca peste tot. Unii o ridică în slăvi. Aceştia sunt adoratorii unui gen literar direct, fără prea multe figuri de stil, mizând pe decuparea brută a realităţii social-politice, pe redarea din plin a unor partide de sex descrise în argou (cred că un şofer de tir ar povesti un pic mai frumos o scenă de amor), pe aducerea în prim-plan a decepţiei sociale, propunând soluţii radicale.
Pe mine m-a dezamăgit profund scriitura lui Houellebecq din „Supunere”. Nu am citit niciodată un roman mai de succes care să fie atât de lipsit de substanţă şi mai ales lipsit de orice stil literar! Dacă cineva crede că lipsa stilului este şi ea un stil, eu nu cred asta.
 În prima sută pagini am avut impresia că citesc un lung studiu pe teme de politică franceză realizat de un jurnalist specializat în acest domeniu. Doar câteva acuplări imaginate frust şi relatate ca între băieţi cu gura murdară mai sparg veştile politice ale paginilor. Ceva mai încolo, lucrurile căpătă o turnură ceva mai umană.
De apreciat această idee de a vedea Franţa viitorilor ani, cu ascendent previzibil al partidelor extremiste de dreapta şi chiar cu pericolul (nu neapărat în premieră semnalat) al islamizării acestei ţări. Cea mai reuşită parte a romanului este aceea în care sunt prezentate scenele interioare din Sorbona ajunsă o universitate musulmană. Mâncarea şi sexul sunt plăcerile constante la care face referire din plin scriitorul. Desigur, preocupările literare de nivel academic aduse în discuţie de personajul principal se consideră a fi fireşti pentru un profesor de literatură, specialist în opera scriitorului Joris-Karl Huysmans, un discipol al lui Emile Zola.
 Desele referiri la viaţa şi opera lui Huysmans, care s-a convertit la creştinism, intrând într-o mănăstire catolică, sunt o parte interesantă a cărţii. Comparând epoca şi ideile lui Huysmans cu acelea dintr-o Franţă a viitorului nu foarte îndepărtat, scriitorul evidenţiază lipsa de idealuri, colapsul general al valorilor, absenţa speranţei şi a credinţei în Dumnezeu a occidentalilor, eşecul creştinismului într-o lume civilizată tocmai de acesta. Dacă n-aş şti că a scris de maniera aceasta pentru că a mizat pe succesul produs de controversă, aş crede chiar că autorul face apologia islamismului. Pentru că sunt într-adevăr unele pasaje la limita prozelitismului, la care se mai adaugă şi destul de telefonatele episoade în care personajul principal încearcă să înţeleagă creştinsimul, dar atât de caricaturală îi este aşa-zisa încercare, încât nu e cazul să intrăm în analiză.
Este frapantă lipsa de implicare, răceala totală cu care Houellebecq vede totul în jur şi în viaţa personajului său prin care povesteşte. Acesta ar fi un avantaj dacă ar fi în contrapunct cu unele introspecţii şi descrieri empatice. Aici, însă, chiar şi atunci când au loc discuţiile despre doctrina islamului şi în general despre credinţă, totul pare văzut de foarte sus, printr-o mare şi rece lunetă. De altfel, ceea ce îi reproşez mai mult decât orice altceva, chiar şi mai mult decât lipsa stilului, este absenţa unei tangenţe cu sfera metafizică, de presupus în dezbaterea de idei religioase şi încadrându-se perfect în tema principală a romanului.
 Dar cine sunt eu să-i reproşez ceva celui mai important scriitor francez actual? Regret doar că am dat 45 de lei pe carte la Bookfest - hârtia poroasă, groasă şi uşoară, face ca volumul de doar 300 de pagini să pară de 500 şi să nu ţi se mai pară aşa de scump. Biblioteca rămâne, totuşi, o variantă preferabilă pentru a citi prima dată un autor în vogă.

"Oriunde s-ar scrie, literatura română a fost şi este una"

Arcadie Suceveanu este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori din Basarabia. Este poet, eseist, traducător și autor de cărți pentru copii. Din 2010 este preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Se descrie ca fiind orientat "spre deconstrucţia ironică, experimentând inspirat în spirit postmodern". Dincolo de toate, rămâne un repezentant de seamă al optzecismului poetic basarabean. 

  Domnule Arcadie Suceveanu, cum este să fiţi scriitor de limbă română trăind în altă ţară?

Dar nu trăiesc în altă țară. „Patria mea este limba română”, spunea Nichita Stănescu. Da, patria unui scriitor este limba în care gândește, iubește, suferă și scrie. În Basarabia s a scris întotdeauna în limba română. Mai mult sau mai puțin, mai bine sau mai rău, asta e altceva. Dar Basarabia (ei bine, Republica Moldova), din toate punctele de vedere – istoric, lingvistic, spiritual – a fost și este pământ românesc. Iar în contextul politic actual ea și a creat statutul de „al doilea stat românesc”. Scriitorii de aici consideră că literatura română, oriunde se scrie ea – la București, la Cluj Napoca, la Chișinău, la Cernăuți, la Vârșeț sau la Paris – a fost și este „una și aceeași, indivizibilă”, așa cum afirmase George Călinescu. Și ireductibilă, țin să afirm eu cu toată convingerea. De aceea, noi, scriitorii basarabeni și bucovineni, ne considerăm fără echivoc și fără rezerve parte integrantă a literaturii române. Cine sau ce a avut o contribuţie majoră în devenirea dvs literară? Când eram elev la Școala de opt ani din satul natal, apoi la Școala medie din comuna Carapciu pe Siret, în Bucovina, citeam în manualele de școală și învățam pe de rost poeziile unor „poeți sovietici moldoveni”, „clasici” pe atunci, necunoscuți și uitați cu desăvârșire astăzi. Citeam acele poezii rudimentare, ideologizate până în ultima lor fibră, și, la un moment dat, mi am zis: „Și eu pot scrie astfel”. Am încercat și am văzut că... se poate. Dar cel care a contribuit la configurarea destinului meu literar este Vasile Levițchi, poetul emblematic al Bucovinei postbelice, profesorul și mentorul meu de la Universitatea de stat din Cernăuți. Levițchi a fost un factor reactiv polarizant în mediul intelectual din Cernăuți în anii '50 '80 ai secolului trecut, iar scrisul său, activitatea sa profesorală și literară în general s au dovedit a fi determinante pentru refacerea instituției literare din Bucovina în anii de „după”...

Puteţi face o comparaţie între ceea ce se scrie azi pe cele două maluri ale Prutului?

Literatura care s a scris în Basarabia întotdeauna a fost mai impregnată de elementul social, de evenimentele istorice și cotidiene. Scriitorii români de aici nu și au putut permite „luxul” de a fi doar scriitori, ei s au văzut nevoiți să răspundă provocărilor istoriei, să iasă în agora, să se implice în viața cetății amenințate, să și apere limba în care își scriau cărțile, să și reafirme identitatea, apartenența, conștiința națională. Din aceste motive, scrierile lor sunt poate mai lacunare, mai deficitare sub raport estetic. Astăzi însă situația s a schimbat. Au apărut promoții noi de scriitori, cu o altă sensibilitate, modernă, cu alte lecturi, cu o mai bună pregătire profesională. Cei mai importanți scriitori basarabeni de azi au susținut integral „examenul integrării”, creațiile lor se înscriu cu succes în noul circuit literar general românesc, fiind prezentate și recenzate în revistele din România, incluse în antologii, istorii literare, enciclopedii etc. Cât privește literatura română de pe „celălalt mal”, ea mi se pare excesiv de filologizată. Se scriu și se publică zilnic kilometri de poeme „din cuvinte”, vidate de trăire și plasmă senzorială, apar zeci și zeci de cărți de serie, unisexuate, lipsite de personalitate. În general, literatura română de pe ambele „maluri”, ca de altfel și alte literaturi ale lumii, traversează un moment marcat de o teribilă confuzie de valori.

Cât de importante sunt prieteniile în lumea literară pentru afirmarea unui scriitor?

Prieteniile literare sunt necesare mai cu seamă în faza de început, în procesul de formare și afirmare a unui scriitor. Atunci tinerii au nevoie să și verifice potențele, să și cristalizeze scrisul, ideile și pozițiile într o atmosferă de emulație, prin dialog permanent, prin comparație și confruntare. E bine când aceste prietenii au la bază cât mai multe puncte comune, obiective majore, afinități elective, și nu degenerează în simple interese de gașcă. Gășcăriile literare sunt, de regulă, vulgare, exclusiviste și chiar agresive. Personal, am trăit sentimentul unei asemenea prietenii la Cernăuți, în anii studenției și ai începutului biografiei mele de creație, când un mic grup de tineri poeți români din Bucovina înstrăinată (Ilie T. Zegrea, Ștefan Hostiuc, Vasile Tărâțeanu, Simion Gociu și subsemnatul), încurajați și ghidați în demersurile noastre de profesorii (în același timp și scriitori) Vasile Levițchi și Grigore Bostan, ne am solidarizat sub flamura poeziei, creând un adevărat cerc literar. Cred că nu exagerez spunând că anume această grupare literară a reușit să reînoade, în acel spațiu românesc, firele cu poezia iconarilor, cu literatura română interbelică.

În scrisul dvs sunt adesea trimiteri directe sau subtile la divin. Vă consideraţi de partea poeţilor ce se raportează mai mult interogativ/contestatar faţă de Dumnezeu sau de partea celor care vor să mărească taina prin afirmaţie?

Interogativ, da. Nu și contestatar. Sunt un om care crede profund în existența și atotputernicia forței divine. De aceea, după cum ați remarcat, în textele mele fac adesea trimitere la divinitate, recurcând la simboluri, la precepte și idei biblice, la marile parabole ale învățăturii creștine. Cred însă că mă situez mai mult de partea acelor poeți care, chiar și atunci când îl invocă pe Dumnezeu în tonalități și inflexiuni interogative mai pronunțate, nu fac decât „să sporească taina cea mare, „taina care ne apără” (Grigore Vieru) și ne salvează.

Sunteţi autorul mai multor cărţi de literatură pentru copii. Ce părere aveţi despre cărţile şi revistele care se scriu astăzi în limba noastră pentru cei mici?

Scriu cu plăcere pentru copii. Sunt convins că și pentru copii se poate scrie „altfel”, într o formulă modernă sau chiar postmodernă. Din nefericire, însă, persistă părerea că pentru cei mici se poate scrie cât mai „lejer”, adică oricum, fără ambiții și pretenții mari. Greșit. Pentru că, dacă iei lucrurile în serios, scrisul destinat celor mici implică mai multă exigență, o responsabilitate sporită. Copilul simte imediat falsul, lui îi repugnă „făcutul”, artificiosul, inautenticul. Spre bucuria noastră (și, în primul rând, a copiilor), avem în literatura română de azi scriitori pentru copii foarte buni, de o valoare incontestabilă, autori de cărți frumoase, competitive în context național și european. Voi da, aici și acum, doar câteva nume de scriitori din cele două spații ale literaturii române contemporane, nume reprezentative pentru ceea ce avem mai valoros în scrisul nostru pentru copii: Grigore Vieru, Ana Blandiana, Spiridon Vangheli, Constanța Buzea, Gheorghe Tomozei, Aureliu Busuioc, Grete Tartler, Vasile Romanciuc, Ion Hadârcă, Passionaria Stoicescu... Și lista, evident, ar putea continua.

Ce speraţi pentru literatura română, în general, şi pentru cea din Basarabia, în special?

Străinii care reușesc să ne cunoască afirmă, pe bună dreptate, că literatura română este una dintre cele mai mari literaturi ale lumii. Sper din toată inima ca într un viitor cât mai apropiat ea să fie descoperită, tradusă și apreciată în cât mai multe limbi și pe cât mai multe meridiane ale lumii. Literatura română contemporană merită de mult și pe deplin acest lucru. Iar literaturii din Basarabia îi doresc o integrare deplină și ireversibilă în circuitul general al literaturii române și, de asemenea, o cunoaștere și o recunoaștere cât mai largă în context european.

Repere biografice

Născut la 16 noiembrie 1952, în comuna Şirokaia Poleana (Suceveni), raionul Hliboca, regiunea Cernăuţi, Arcadie Suceveanu este absolvent al Universităţii de stat din Cernăuţi, Facultatea de Filologie, secţia Limba şi Literatura Română (1974). A fost profesor la Şcoala medie din Horbova Herţa (1974 1979), redactor şi redactor şef al Editurii Literatura Artistică (Hyperion) din Chişinău (1979 1990). Vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova (1990 2010). Din decembrie 2010 - preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Preşedinte al Filialei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România (2005 2013). Membru fondator al PEN Clubului din Moldova. A publicat numeroase volume de volume de poezie, între care: Mă cheamă cuvintele (1979), Ţărmul de echilibru (1982), Mesaje la sfârşit de mileniu (1987), Arhivele Golgotei (1990), Eterna Danemarcă (1995), Infruntarea lui Heraclit (1998), Mărul îndrăgostit de vierme (1999), Cavalerul Înzadar (2001), Corabia de la mansardă (2004), Arca dies (2008), 101 poeme (2009), Cafeneaua Nevermore (2011), Ființe, umbre, epifanii (2011), Profesionist al himerei (2012), Ferestre stinse de îngeri (2014). Volume de eseistică: Emisferele de Magdeburg (2005), Frumusețea subversivă (2012), Cariatide și coloane (2013). Cărţi pentru copii: A fugit melcul de acasă (1984), Ora cinci fără doi fulgi (1986), În cămaşă de cireaşă (1989), Raţa şi Arhimede (2000), ŞTIUca la şcoală (2002), Cheiţe pentru vise (2005), Lumea ca o poveste (2009), Greierul care s cri cri e (2012), Întrebări colorate (2014), ş.a. Laureat al mai multor premii, între care: Premiul Naţional al R. Moldova (1998), Premiul Academiei Române (1997), Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova (1987, 1995, 1999, 2000, 2002), Premiul pentru poezie „Centenar Lucian Blaga” (Cluj Napoca, 1995), Premiul revistei „Poesis” (Satu Mare, 2006), Premiul Festivalului internațional „Drumuri de spice” (Uzdin, Serbia, 2013); Laureat al Diplomei Consiliului Internațional al Cărții pentru Copii și Tineret pe lângă UNESCO (IBBY) Selecţii din versurile sale au apărut în diverse antologii din România, Ucraina, Rusia, Turcia, Bielarus, Macedonia, Suedia, Italia, Franţa, Cehia, Olanda, Tatarstan.

Interviu realizat de Daniela Șontică, publicat în Lumina literară și artistică / iunie 2015  

Paul Aretzu: „Fiecare scriitor face exerciţiul dumnezeiesc al creaţiei“

Foto: Ilinca Petre

Criticii literari îl consideră pe Paul Aretzu un poet religios, însă el însuşi crede că mai potrivit ar fi să se spună că este un poet creştin sau, mai bine, ortodox. Încearcă şi reuşeşte prin poezia sa „eliberarea de trupul limbii, atingerea cu sticilirea transcendentului”.

Daniela Şontică: Domnule Paul Aretzu, poezia dumneavoastră, deşi are trimiteri biblice directe sau subtile, este o poezie în adevăratul sens al cuvântului. V-a incomodat vreodată etichetarea de „poet religios”? 

Paul Artezu: Orice etichetare critică este, de fapt, o încercare de a defini şi de a explica ceva. Încadrarea, sistematica sunt forme ale cunoaşterii, necesare (e adevărat, mai degrabă statistice, exterioare). Faptul că sunt considerat poet religios nu mă incomodează în niciun fel, ba, dimpotrivă, mă onorează, mai ales că titlul acesta mi l-a dat un reputat critic pe care îl preţuiesc în mod special, Gheorghe Grigurcu. Cred, însă, că mai potrivită ar fi sintagma de poet creştin sau chiar ortodox. Poet religios este un termen prea vast şi imprecis. Calitatea de autor religios nu convinge, de regulă, istoricii literari, care o consideră mai mult o referire de ordin tematic sau care îşi declină competenţa în acest domeniu, cu toate că numeroase arhetipuri literare aparţin sacrului (după cum ştim de la Mircea Eliade). În perioada comunistă, de unde provine şi formaţia ateistă a multor literaţi de azi, s-a dat o importanţă disproporţionată cronicarilor, impunându-se imaginea unui Ev Mediu întunecat, criminal, odios. S-a vorbit prea puţin despre credinţa acelei epoci, despre tradiţia monahală, despre ctitorirea de biserici, despre începuturile poeziei (Coresi, Dosoftei – traducători ai Psaltirii), despre consolidarea limbii (Biblia de la Bucureşti), despre retorica sacră (Varlaam, Antim Ivireanul), despre traducerile filocalice (Paisie Velicicovschi).

Este adevărat că există o abundentă producţie literară religioasă, de tip formal, folosindu-se de scene biblice cunoscute, reluând parabole, recurgând la un limbaj de biserică, având o funcţie predominant didactică. Totodată, există o literatură, religioasă în spirit, conţinând transcendenţă, lipsită de retorică, de formalism, plină de însufleţire duhovnicească şi teologie, căutând să exprime autenticitatea divinului. Origen este printre primii care face distincţie între sensul literal şi cel alegoric al textului Bibliei, cel dintâi fiind conjunctural, istoric, cel de-al doilea fiind simbolic, menit să salveze demnitatea Sfintei Scripturi, şi având două stepene (trepte), una morală şi alta spirituală. Se reprezenta, astfel, parcursul de la trup la suflet şi la spirit.

Încerc, în poezia mea, pe cât îmi stă în putinţă, eliberarea de trupul limbii, atingerea cu sticlirea transcendentului (fără a întrerupe legătura cu latura fragilă a omenescului). Poezia religioasă (aici nu vorbesc despre poezia liturgică, a imnologilor) ar trebui să urmeze modelul teandric, al naturii duble a lui Hristos, să pornească de la chip şi să parcurgă calea ascetică şi mistică, până la întunericul iubirii sau întunericul supraluminos. Este vorba, desigur, despre un scenariu ideal. Nu-l ating decât cei înduhovniciţi, scriitorii bisericeşti sau sfinţii (care, din smerenie, aleg forma tăcerii, convorbind în sine cu Dumnezeu).

Criticii şi istoricii literari de azi, unii lipsiţi, din păcate, de cultură religioasă, refuză, de la bun început, o astfel de literatură, limitând domeniul esteticului numai la realitatea profană. Or, Dumnezeu este, prin caracterul Său abstract absolut, prin consubstanţialitatea Sa treimică, Frumuseţea Frumuseţilor, de neînchipuit. Putem avea acces la estetica sacră, prin icoană, prin rugăciune şi, îndrăznesc să cred, chiar prin poezie. Paul Evdokimov vorbeşte despre arta epifanică. Nicolai Berdiaev consideră că, prin efortul de sublimare a realităţii şi prin contemplaţie, arta este cathartică, mântuitoare. De altfel, Biblia a dat naştere celei mai mari părţi a culturii lumii.

Credeţi că avem o poezie de factură religioasă autentică şi de calitate în literatura română a zilelor noastre?

Cred că avem o poezie religioasă autentică şi valoroasă, nu numai în literatura de azi, ci de-a lungul întregii sale istorii. O dovadă o reprezintă antologia alcătuită de Magda şi Petru Ursache, Duh şi Slovă (2002). La fel, cea alcătuită de Părintele Ioan Petraş, Adânc pe adânc, sacerdoţiu liric (2006), având ca subiect preoţi poeţi. Se pot contura câteva momente de vârf, în evoluţia poeziei de inspiraţie religioasă, precum şi câteva nume reprezentative. Începuturile literaturii stau, cu siguranţă, sub semnul religiosului. Romanticii au fost încercaţi de atitudini contradictorii. Totuşi, Eminescu a fost un religios adevărat. Coşbuc, Goga au adăugat dimensiunea etnicistă, autohtonistă. În perioada interbelică, s-a configurat o direcţie tradiţionalist-ortodoxistă, cu un program estetico-ideologic, având suportul unei reviste prestigioase şi al unui cenaclu. Nichifor Crainic susţinea cu toată determinarea: „pământ naţional pentru fiecare popor şi cer creştin pentru toţi laolaltă”. A fost acompaniat de Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Radu Gyr, Sandu Tudor, Pan M. Vizirescu, Valeriu Anania. Lucian Blaga, care a provocat o reacţie severă Părintelui Dumitru Stăniloe, a fost atras de viziunea mitică asupra lumii. Tudor Arghezi, un cârcotaş al credinţei, vrea să-şi rezolve anxietăţile, interpelând divinitatea. O uimitoare mişcare de rezistenţă spirituală, în calea agresivităţii comuniste, a reprezentat-o Rugul Aprins, de la Mânăstirea Antim, iniţiată de Daniil Sandu Tudor, imnograf târziu, cu vocaţie mistică. Au luat parte: Ion Marin Sadoveanu, Mircea Vulcănescu, Tudor Vianu, Vasile Voiculescu, Mihail Avramescu, Andrei Scrima, Dumitru Stăniloae, Constantin Noica, Ioan Gh. Savin, Alexandru Mironescu, Octav Onicescu, I. D. Ştefănescu, dar şi părinţii din comunitatea monahală, Sofian Boghiu, Benedict Ghiuş, Arsenie Papacioc, Petroniu Tănase...

Intrată în eclipsă totală, în perioada realismului socialist, literatura de inspiraţie religioasă va cunoaşte un reviriment la neomodernişti (generaţia şaizecistă). Un fervent a fost Ioan Alexandru. Accente religioase (mai discrete, uneori indirecte) apar şi la Nichita Stănescu, Constanţa Buzea, Ana Blandiana, Dan Laurenţiu, Mircea Ciobanu, Ileana Mălăncioiu, Cezar Ivănescu, Miron Kiropol, Sorin Mărculescu, Daniel Turcea, Adrian Popescu. Ultimii doi sunt reprezentativi: Daniel Turcea se converteşte şi trăieşte mistic, Adrian Popescu este un contemplativ, alegându-şi regiunea Sfântului Francisc, Umbria, drept Paradis.

La generaţia optzecistă, atenţia s-a îndreptat, în special, spre scriitură, spre înnoiri tehnice. Au, însă, atracţie pentru sacru Ion Mircea, Nichita Danilov, Dan Damaschin, Gabriel Chifu, Constantin Hrehor, Marian Drăghici, Nicolae Ionel, Adrian Alui Gheorghe, Ioan Pintea, Ioan Petraş. Lista s-ar putea continua considerabil.

În momentul de faţă, dispărând cenzura şi presiunea ideologică, poezia religioasă s-a disipat, s-a reconvertit. Ea există, în forme variate, dar nu mai este focalizată. În fond, fiecare scriitor face exerciţiul dumnezeiesc al creaţiei, iar în frumos locuieşte Duhul Sfânt.

Care dintre cărţile dvs. vă dă cel mai mult sentimentul de împlinire?

Sentimentul de împlinire nu l-am avut decât în foarte rare momente ale existenţei. Cărţile, în sine, nu-mi dau această stare. Simt, în schimb, o mare bucurie în momentul scrisului. Când am redactat Cartea Psalmilor, citind mult din Biblie, din Părinţi, din Vieţile Sfinţilor, din cărţile liturgice (Triod, Octoih, Penticostar, Mineie), din Pateric, din Proloage şi din altele, am fost desprins de lume, şi chiar de timp. Împlinire simţi când te îndumnezeieşti. Numai sfinţii au această trăire, această limpezire şi liniştire.

După căderea comunismului, v-aţi întrebat care ar fi fost universul dvs liric şi felul în care aţi fi scris? Cu siguranţă n-aţi mai fi scris „Cartea Psalmilor (semne de iubire)”...

A fost o perioadă în care aproape renunţasem la scris. În comunism, noţiunile de scriitor, de poezie erau aproape un nonsens. Puteai scrie onest pentru tine, dar nu pentru ceilalţi. Riscul era al disocierii personalităţii, al ascunderii faţă de conştiinţa ta. Conjunctura istorică, politică are o influenţă determinantă asupra indivizilor. Şi cea de acum îşi pune amprenta asupra noastră, mai puţin vizibil, mai puţin sesizabil. Credinţa nu poate fi, însă, schimbată de factori exteriori. Avem exemplul martirilor.

Reuşiţi să trăiţi din scris?

Într-un fel, trăiesc din scris, pentru că a devenit pentru mine o a doua natură. Mai corect spus: trăiesc din citit şi din scris. Este vorba de existenţă spirituală. Altfel, din punct de vedere material, de pe urma scrisului trăiesc numai câţiva funcţionari, angajaţi ai instituţiilor scriitoriceşti, şi câţiva autori cărora li s-a făcut o publicitate exagerată şi, cred, nesănătoasă (bazată pe tehnici de manipulare); argumentul corect ar trebui să fie cărţile. Atâta vreme cât nu se mai citeşte (decât sporadic şi nesemnificativ), notorietatea este una indusă, ireală. Sunt mulţi oameni care au opţiuni entuziaste pentru scriitori de care au auzit, dar pe care nu i-au citit.

Cum putem convinge tinerii de azi că poezia merită să fie citită şi că, în general, este bine să citească literatură?

Împlinirea, de care aminteam mai devreme, înseamnă a avea integralitate umană. Or, ontologic, omul este fiinţă religioasă, fiinţă culturală, fiinţă raţională, întrunite. Existenţa nu are altă motivaţie, decât a-L cunoaşte pe Dumnezeu, direct sau prin creaţie. Optând pentru rău, pentru plăceri, pentru trândăvie, ne ratăm şansa existenţială, nu ne împlinim, rămânem fragmente de oameni (numai trupeşti). După fiecare zi a Genezei, Dumnezeu a constatat că lumea este frumoasă. Întreaga creaţie este poetică, având transcendenţă. Este condiţia metaforei de a face legătura între aici şi dincolo. Cunoaşterea apofatică este tot de tip poetic, bazându-se pe vizibil şi nevizibil. Locuim într-o lume poetică, ne hrănim nu numai cu pâine, ci „cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Deut. 8,3). Trăim într-o lume a Cuvântului, în care poezia trebuie să fie regulă a împlinirii.

Interviu publicat în „Lumina literară şi artistică”, supliment lunar al Ziarului Lumina / aprilie 2014.  

Pagini de lecturat în tihnă

Nu rataţi numărul pe ianuarie al suplimentului „Lumina  literară şi artistică”, distribuit împreună cu  „Lumina de Duminică” din data de 18 ianuarie!
Veţi avea lucruri interesante de citit. Sub titlul „Nimeni din generaţia mea nu a dat cu pietre în clasici” sunt publicate mărturii ale venerabilului scriitor Daniel Drăgan, intervievat de mai tânărul poet Laurenţiu-Ciprian Tudor. Aflat la ora bilanţului creaţiilor sale (este autor a peste 25 de volume), Daniel Drăgan, născut în 1935, povesteşte despre anii „obsedantelor decenii” din comunism, dar şi despre libertatea de exprimare din ultimii 25 de ani.
„În poezie cuvântul este a doua natură a noastră”, afirmă poetul şi matematicianul Florin Caragiu într-un eseu cu tema artei ca prefigurare a realităţii restaurate. Cititorul de poezie va afla un grupaj de poeme suave de dragoste, semnat de Ştefan Scripcariu.
O recomandare de lectură o constituie cronica literară la volumul „Celălalt Consantin” al lui Consatntin Preda, care este în fapt o antologie a poemelor publicate din 1984 încoace de scriitorul retras „în sudul său patriarhal”, adică la Craiova, şi care se remarcă prin diversa tematică lirică.
Criticul literar Geo Vasile, cunoscut drept un erudit italienist, analizează pe larg poezia lui Ignatie Grecu, poet şi călugăr deopotrivă (trăitor la Mănăstirea Cernica), analiză prilejuită de recenta carte de sonete a acestuia, „Steaua mângâierii”.
O excelentă cronică teatrală semnează jurnalista Claudia Dăboveanu, referindu-se la piesa „Tartuffe”, de Molière, pusă în scenă la Teatrul de Comedie din Bucureşti, care face mereu deliciul publicului prin meşteşugita scriere a nemuritorului biciuitor de moravuri, dar şi prin jocul actoricesc de înaltă ţinută al actorilor.
Aşadar, un supliment cultural cu pagini de lecturat în tihnă, care n-ar trebui trecut cu vederea, pentru că oricine va ieşi îmbogăţit cu idei şi sensuri culturale din citirea lui.   

Marin Ifrim, la vals cu 12 scriitoare

O galantă „Invitaţie la vals literar” a lansat scriitorul Marin Ifrim către mai multe doamne din lumea scrisului.  

Nu l-a refuzat nici una, ba chiar au răspuns la rândul lor cu toată seriozitatea ce o impunea această convenţie socială, pentru că, până la urmă, şi interviul este una dintre convenţii. La fel ca şi valsul.

Aşadar, avem în faţă o carte de interviuri apărută la editura Omega în 2014, care are între coperte întrebările amfitrionului buzoian Marin Ifrim şi răspunsurile oferite de Passionaria Stoicescu, Marilena Lică-Maşala, Daniela Şontică, Carmen-Tania Grigore, Luminiţa Zaharia, Renate Muller, Ana Maria Gîbu, Elena Radu, Oana Camelia Şerban, Ioana Dobre, Ligyia Diaconescu, Diana Popescu.

Sunt scriitoare afirmate sau în curs de afirmare, fiecare dintre ele intersectându-se cumva în traiectul lor literar cu autorul cărţii, unora dintre ele fiindu-le mentor sau îndrumător pe calea jurnalismului sau a literaturii, iar doamnele mai în vârstă fiindu-i lui la un moment dat, poate, modele.

Cartea revelează, cu fiecare interviu citit, o nouă bucată de puzzle aşezată corect în imaginea de ansamblu pe care reuşeşte s-o închege fericit în final. Fiecare biografie şi parcurs literar dezvăluit aici arată, prin delicateţea întrebărilor şi prin complexitatea răspunsurilor, că este deplin justificată aducerea lor împreună în aceeaşi carte.

Dincolo de talentul în poezie, critică, publicistică şi  menageriat cultural, este de admirat la Marin Ifrim o generozitate înnăscută, dar şi asiduu cultivată, prin care promovează şi pune în valoare oamenii de lângă el, oamenii în care crede, neîncetând să lupte pentru a realiza fapte culturale care să dureze în timp.

Personal, prin aceste rânduri, îi aduc încă o dată mulţumirea mea faţă de tot ce a făcut cândva pentru devenirea mea în profesarea scrisului. 

Marin Ifrim poate fi citit şi pe blogurile sale, aici şi aici . 

Cartea care m-a fascinat în 2014

Camelia Carmen Cavadia, PR la Antena 1, deţinătoarea interesantului blog "Cărţi cu suflet",  a realizat o anchetă literară şi a publicat-o pe blogul amintit, anchetă la care m-a invitat şi pe mine să răspund, alături de Cristina Bugnar, Alina Sin, Ioana Dincă, Cristina Severin, Victor Arvunescu, Carmen Ştefancu, Horia Ghibuţiu, Vasilica Rogozanu, Mioara Tronaru, Patricia Diculescu, Alina Birman, Raluca Damian, Alina Bucsain, Andreea Neaună. Tema a fost: ce cărţi am citit în 2014 şi ne-au plăcut? De fapt, ce carte, doar una. Iată ce am avut de spus.  

„Sub gheţar”, Halldor Laxness 

Citesc cărţi ca să fiu impresionată, altfel, la ce bun, nu-i aşa? Dar unele lasă urme mai adânci decât altele, iar una dintre acestea, citită de mine în 2014, a fost „Sub gheţar”, de Halldor Laxness. Povestea islandezului n-are cum să te lase rece. Este o carte stranie, alcătuită ingenios, sub forma unei lungi scrisori (sau a unui raport), amintindu-ţi oarecum de romanele epistolare de secol XIX, deşi atât de diferită prin tematică şi scriitură. Se împletesc aici fantasticul, cu absurdul, comicul şi tragicul, atât de subtil că nu observi limita dintre acestea.

Suprarealista poveste este spusă de un emisar „teolog”,  trimis de episcopul său spre a cerceta neregulile ce se petrec departe de oraş, într-o micuţă comunitate creştină ce trăieşte la Gheţar. Tot ceea ce află emisarul este un amestec de vechi credinţe populare, obiceiuri stranii ale localnicilor, frânturi de legende nordice, apariţii şi dispariţii de personaje fabuloase, mai ales feminine, învieri din morţi, pe fondul unui sentiment de bulversare continuă şi de schimbare a firului logic al lucrurilor.  

Sunt fascinante basmele nordicilor, iar „Sub gheţar” m-a captivat în aceeaşi măsură în care m-au încântat întotdeauna basmele de orice fel. Este posibil ca Islanda să să aibă ceva magic, care face să izbucnească poveştile ca gheizerele. Nu degeaba este ţara cu cei mai mulţi scriitori din lume şi nu întâmplător Halldor Laxness a primit premiul Nobel în 1955.
Toată ancheta o puteţi citit aici.

  

„N-aş scrie niciodată blasfemii”

Robert Şerban este unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi scriitori contemporani. Este autor a 14 cărţi de beletristică, redactor-şef al ziarului „Ora de Timiş” şi realizator al emisiunii culturale „Piper pe limbă”, difuzată la TVR Timişoara. În acest interviu ne vorbeşte despre talent, inspiraţie, starea poeziei, viitorul cărţii şi alte câteva lucruri interesante.   

Robert Şerban, eşti un scriitor a cărui inspiraţie are o plajă de acoperire atât de mare, încât nu se ştie niciodată ce va trata următoarea ta carte sau în ce gen literar se va încadra. Există un secret al acestei disponibilităţi sau dincolo de talentul nativ se află, cum se spune, multă transpiraţie?  

M-ai luat cam tare, dragă Daniela. Nu sunt un zmeu al literaturii, așa cum îți par. Sunt doar un om curios, căruia îi place să scrie și să stea de vorbă despre literatură cu alții, îndeobște cu scriitori. Mi-au plăcut întotdeauna scriitorii, căci sunt oameni cu umor, dezinvolți, autoironici, relaxați, generoși, încântători. Iar dacă se întâmplă să fi dat două, trei, patru cărți faine, n-ai cum să nu-i admiri. Patru dintre cărțile semnate de mine sunt dialoguri cu scriitori. Aportul meu e, prin urmare, foarte mic, niște întrebări, acolo. O piesă de teatru scrisă împreună cu regizorul Alexander Hausvater, care a și montat-o. O cărțulică mică de proză. Două volume de poezie, unde sunt coautor. Și, în sfârșit, patru cărți de poezie. Vezi, nu-i chiar o mare scofală. Și, sincer să fiu, nici eu nu știu prea bine ce va conține viitoarea mea carte, căci îmi place să mă iau prin surprindere. Nu știu dacă ține de inspirație, cred că de un soi de… neliniște interioară, de puls care, uneori, o ia la sănătoasa. Te apuci să scrii un volum de poezie și, hop!, publici o carte de proză. Sau una de interviuri. Sau un roman…   

Cât de importante sunt pentru tine premiile literare obţinute (şi sunt foarte multe…)?  

Un premiu ar trebui să-ți dea o stare de confort, fie și de o zi, ziua în care ți s-a acordat. Asta când nu te simți vinovat față de o mulțime de alți autori pe care tu îi consideri mai buni decât tine, dar care n-au avut șansa de a fi mai vizibili, mai pe gustul juriului, mai la... îndemână. Și, dacă ești cinstit cu tine, nu are cum să nu te încerce sentimentul vinovăției. Doar că e unul vag, neapăsător, căci, în fond, luând un premiu, nu faci, în mod direct, nici un rău nimănui. Mai mult, un premiu e o convenție, nu e, decât uneori, o recompensă a faptului că ai câștigat o competiție. E un semn pișichier cu ochiul pe care ți-l face viața: Ești tare, ă? Când te gândești la marii neîndreptățiți ai literaturii acestei lumi ți se face rușine că ai luat chiar și un singur premiu...  

Eşti un editor important de carte de poezie. Dacă tot se scrie multă poezie în ţara noastră, măcar aceasta este şi de calitate?  

Dacă păstrăm proporțiile, da. La o cantitate așa de mare există și o calitate sporită, ca să vorbesc ca la... cântar. În poezia celor tineri găsești multă dezinvoltură, mult curaj, mult... șleau, dar mai puțin rafinament și mai puține texte care să te emoționeze. Mi se pare că atenția lor cade mai mult pe limbaj. De fapt, cred că toți am trecut prin asta. Îți trebuie lectură multă și exercițiu ca să esențializezi cuvintele, ca să le păstrezi doar pe acelea care duc mesaj. Deși, și poezia unor autori în vârstă poate fi fadă, logoreică sau vaiet sau... filosofie. Vârsta n-are nici o importanță când ești scriitor. Nu știi niciodată când și la cine descoperi pagini uluitoare. Da, se scrie poezie bună în România. Uneori, extraordinară.  

Eşti un scriitor dublat de un jurnalist de vocaţie. Crezi că meseria aceasta îi strică poetului sau îl ajută?

Uneori cred că îl ajută, dar de mai multe ori cred că îl încurcă. Jurnalistica implică un tip de acuitate, de aciditate, de curiozitate, de scriere. Poezia lucrează mai… altfel. Aparent, e aceeași pisică. Practic, pisica din presă are ghearele scoase continuu și e zbârlită mai tot timpul, pe când pisica poeziei mai mult toarce și se pisicește. Când prima încearcă să scrie versuri, se zgârie hârtia, hârâie, se rupe. Așa că trebuie să iasă din câmpul de luptă, care e viața de zi cu zi, cu… subiectele ei de actualitate sau nu, și să intre în câmpia introspecției, a visurilor, a imaginației, a abisului, a gândurilor tari, a cuvintelor puține. Un poet trebuie să toarcă mai mult decât să acționeze.  

Cine şi când a avut un rol hotărâtor în destinul tău de scriitor?  

Mulți oameni, scriitori sau nu, m-au încurajat să scriu. Chiar și fetele de care am fost îndrăgostit și cărora le compuneam versuri au avut un rol important, fiindcă nici una nu mi-a spus: ce-i cu poezioara asta siropoasă, tu nu știi să scrii ceva mai de nădejde? Cred că m-aș fi lăsat de literatură dacă ar fi fost vreuna sinceră cu mine. Dar oamenii sunt buni și te încurajează. În fond, nu dai în cap nimănui dacă pui cuvinte pe hârtie. Ba chiar ai șanse puține să faci vreodată asta, fiindcă ai o preocupare serioasă, nu? Tata, Ion Șerban Drincea, e primul în lunga listă, căci e scriitor și am trăit, datorită lui, printre cărți, printre reviste, printre alți scriitori. Apoi, profesorul meu de română din clasele 7 și 8, Dumitru Arvat, un pedagog extraordinar și un spirit de poveste. Valeriu Armeanu, Nicolae Calomfirescu, Ileana Roman, Ionel Viorel, Șerban Foarță, Florin Iaru, Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu – iată doar câteva dintre numele din adolescența mea care, mai mult sau mai puțin, cu știința lor sau fără, m-au determinat să nu mă las de scris și merg, bine, rău, mai departe.

Care este sfatul tău pentru un aspirant la lumea literară? 

Orice sfat ai da, nu se potrivește decât rar… Să stea pe lângă doi-trei scriitori care i se par buni nu doar ca autori de literatură, ci și ca oameni. E suficient și unul singur. Literatura se face pe cont propriu, dar în tinerețe ai nevoie, uneori, și de contul altora. Fie că acel cont înseamnă o carte bună sau o vorbă bună. Sau chiar o vorbă rea, dar spusă cu gândul de a face bine. Și mai e ceva, greu, dificil, nasol: să citească literatură cât poate de mult, ca să afle ce, de ce și cum stau lucrurile. 

Ce n-ai putea sau n-ai vrea să scrii niciodată? 

Știi, dacă vrei să curtezi un intervievator, îi spui: Ce întrebare dificilă mi-ați adresat! Dar asta îi... mărturisești la început, ca să aibă consecințe. Nu știu ce răspuns să-ți dau la întrebarea asta foarte grea, chiar nu știu. Până acum puțin timp aș fi răspuns, cum am mai făcut-o de altfel, că literatura e teritoriul libertății depline și că (măcar) acolo poți scrie ce vrei și cum vrei. Un truism, în fond. Dar cred că eram în eroare. Cred că, privind înapoi, m-am autocenzurat de mai multe ori pentru că, pur și simplu, nu se cădea să scriu ceva sau altceva, deși tentația de a o face exista. Nu pentru că dialogul nostru apare într-o revistă cu accent religios spun că nu se cade să te tragi cu Dumnezeu de șireturi. Sau cu Fiul Său. Sunt destui alții care o fac, lasă-i pe ei să povestească de ce și cum. Îmi amintesc cu ce dificultate am citit cartea lui Saramago, Evanghelia după Isus Cristos. Eram curios până unde merge, ce se întâmplă mai departe, dar, în același timp, revoltat interior. Astăzi n-aș mai pierde vremea cu acest tip de carte. De fapt, de ani buni nu mai citesc decât cărți frumoase, care îmi fac bine, chiar dacă, deseori, mă podidește plânsul. Dar ce n-aș scrie niciodată? Blasfemii. 

Cât de optimist/ sceptic eşti în privinţa cărţii, aşa cum o ştim, pe suport de hârtie?   

Daniela, dacă îți spun că în zece ani cartea de hârtie va fi istorie, o să zâmbești. Dar, dacă aveam noroc, vom fi martorii acestei… dispariții. Nu suportul e important în literatură, ci lectura. Nu contează pe ce citești, ci că e musai să o faci, fiindcă altfel cam… dispari. Nu fizic, nu s-a emaciat nimeni din lipsă de carte, ci sufletește. Nu poți să trăiești sugându-ți degetele, nu? N-ai cum să fii om adevărat fără să afli ce înseamnă umanitatea. (Cu puține, extrem de puține excepții, asta se poate intui.) Lumea o descoperi doar călătorind prin și în ea. Iar cărțile sunt cele mai sigure și stabile borne kilometrice. 

Pentru cine mai scriem astăzi? Există în România interes pentru literatură -  pentru poezie abia îndrăznesc să sper -, pentru autori români, în general?  

Scriu poezie și proză pentru că-mi face bine. Mă incită, mă ajută să-mi găsesc și mărunțișul, nu doar hârtiile mari de prin buzunare, mă duce în zone pe care nu mi le cunoșteam, chiar dacă nu toate sunt locuri cu... verdeață. Am descoperit că prin scris îmi fac bucurii interioare. Apoi, am descoperit că mai sunt și alții care se bucură citind ceea ce scriu eu. Așa că am luat hotărârea să public. Deocamdată, din ce știu și intuiesc, cred că numărul celor care se strâmbă la literatura mea e mai mic decât celălalt. Oricum, ambele numere sunt mici, mai mici decât tirajele cărților. Dar ce contează.

Dacă există interes pentru literatură... Mai mult nu, decât da. Literatura e un mod anevoios de a-ți petrece timpul liber. Întotdeauna e ceva mai lesne de făcut: de văzut un film, de ascultat un CD, de mers la un concert, de plimbat prin parc, de văzut o expoziție de pictură, de mers la teatru sau la operă, de bătut mingea prin curtea casei sau a blocului, de navigat pe internet, de făcut fotografii sau de prelucrat pe cele deja existente, de făcut un grătar, de privit cerul. Pot continua așa mult și bine. Și mai toate sunt activități culturale. Eh, ca să citești o carte, faci cel mai susținut efort intelectual dintre toate... evenimentele enumerate mai sus. Or, oamenii sunt tot mai puțin dispuși să-și învestească puținul timp liber în lectură, mai ales în lectura de plăcere. Mai ales în autori români. Asta-i realitatea, o spun cifrele, statisticile, o spun chiar cititorii.

Care crezi că este metoda cea mai bună pentru a ajunge la inima, ochii şi urechile publicului?

Lansarea de carte! Dar aceea în care vreo 5-6-7 vorbitori argumentează pe larg și, dacă se poate, sofisticat celor prezenți cât de original, important și fenomenal ești tu (și, poate, cartea ta). Lansarea trebuie să dureze minimum un ceas, dar să nu treacă de trei ceasuri. Fără autografe, bineînțeles!
Daniela, un răspuns serios care mi-a venit în minte ar fi simplitatea. Dar nu sunt foarte convins că e și metoda cea mai bună. De fapt, o știm amândoi, nu există rețete, nu există o școală a… succesului. Important e să crezi în ceea ce faci și - chiar dacă e ușor ridicol - să te implici în promovarea cărții tale, a artei tale.

Interviu realizat de Daniela Şontică, publicat în Lumina literară şi artistică, octombrie 2014.