Pasărea din lună

Când aerul îmbălsămat de fâneţe

şi zgâriat de ghearele guguştiucilor

devenea insuportabil

lipit ca un maieu uriaş de trupurile noastre aţoase

ne chemau dulghinele transparente ale Pecinegei

săpate la subsuoara malurilor reci.

Ne zbenguiam prin apă

cu inimile sfârâind precum sarea ce căptuşea pietrele netede de pe margini,

bucuria curgea vindecând totul în cale

chiar şi câte o bătrână cu ciolane reumatice

despuiată în budigăii ei bej de care ne hlizeam pe furiş.

În fericirea aceea aş fi putut să învăţ să înot

însă şarpele fricii îmi umbla pe sub piele

când vântul lepăda solzi verzui pe spinarea bulboanei.

Era vremea să pândesc pasărea lunii

ce urma  

să ne răpească 

şi să ne ducă

într-o lume în care am fi rămas mereu copii. 

Scripcarul pe acoperiş

sunt scripcarul pe acoperiş

vreau să spun de pe toate acoperişurile lumii

copiii de lapte mă ştiu

se sperie de paşii ce se aud înfundat

până în inimă

pisicile mă ştiu când noaptea alergăm împreună

şi râdem de versurile noastre triste

doar voi nu mă cunoaşteţi 

cu ceasurile voastre potrivite după un alt timp

îmi pare rău dar 

când scrieţi poezie din plictisul grăsuţ al fericirii

mâinile voastre stângi ivesc excrescenţe în loc de mângâieri,  

iar din mânile drepte 

creşte o mare umbrelă de carne

să vă adăpostească de posibile întâmplări

şi nu este ceea ce credeţi

ploaia cade pe acoperişurile de tablă

pisicile alunecă de pe coame

hohote se înalţă din oraşul de carne fericită.

 

Je me suis maintes fois couchée sous tes fenêtres

mais sans jamais comprendre

pourquoi je n´ai pas réussi à te rêver

et je me réveillais

dans mon oeil droit avec un océan de sable

le souffle le soupir me disais-je

et je me glissais vers le côté chaud du vent

 et quoique j entendisse tes sèves montant

 

de tes pieds jusqu´à ton coeur

tu m´abandonnais entre les mendiants

des sentiments d´usage unique

 

alors je chiffonnais la sonate de la lune

je la mettais en miettes je l´avalais

et je ne me sentais plus si seule

je ne me sentais plus si seule dans mon tréfonds

et je m´accommode de cette amputation

comme d une accolade à mille bras.

 

(Traducere Claudiu Soare)

 

 

 

 

Dunărea noastră

Prin curtea noastră trecea Dunărea.

Izvora de dincolo de grădina lui Moş Gavrilă,

unde erau Munţii Pădurea Neagră.

Primăvara se umfla de la zăpezile topite,

mai spre vară seca de tot,

dar era tot Dunărea noastră.

Oamenii mari ii spuneau Izvoraşul,  

habar n-auveau ei

că pe un mal stăteau dacii,

pe altul romanii

şi se băteau cu săbii galbene din coceni

şi trăgeau cu arcuri de alun,

iar cateodată se mai amesteca şi Winnetou printre ei...

Doar mama credea cu noi toate,

doar ea ştia să impingă mai aproape harta

ori de cate ori ne intorceam invinşi de la război 

şi tot ea uita mereu

cat de rece era Dunărea

şi mă trimitea să spăl toate cizmele de cauciuc in apele ei.

  

Jocul

În ziua aceea jocul era cam aşa:
când zmeul ajungea printre nori
ea trebuia să repare cât putea de repede cuvântul aşezat în iarbă,
să-l dreagă cu pene de ghionoaie,
până când, din vraja ei soseau în zbor
cojile de ouă de guguştiuci
pe care scrisese un cântecel vesel.
Fratele mai mic venea în hăinuţa lui roşie,
peltic şi curios, alergat ca întotdeauna de curcani,
se împiedica şi dealul Ciufului cădea peste el,
păsăroiul cu ciucurii cărnoşi
îl privea cu ochiul de pe partea stângă.  
Hai, o dată, să nu pierdem desenele cu Mihaela şi Azorel!
Omleta cu frunze de lalea sălbatică rămânea
să aştepte alt prilej pentru ospăţul prinţilor.

Claudiu Soare – „stăpânul monstruos al Poeziei”

În maldărele de versuri şi versificatori, între tonele de maculatură care se vrea poezie şi de care s-a umplut spaţiul virtual până la saturaţie – măcar a luat o pauză şi biata hârtie! - am descoperit scriitura distinctă şi originală a lui Claudiu Soare. Un poet român care trăieşte de câţiva ani în Franţa, care a publicat cărţi de poezie, proză şi eseistică la mari edituri din România, dar care este prea puţin cunoscut la noi şi deloc promovat. (Poate din cauza depărtării?)... Cred, însă, că ar merita nişte cititori mai atenţi şi o critică literară pe măsură.  

Nu-i voi analiza scrisul, depăşindu-mă un astfel de demers, dar pot să vă semnalez un autor autentic, cu o poezie plină de fior metafizic, trădând căutări filozofice şi abordări ale vastului spaţiu al marilor întrebări. O viziune poetică încarnată în versuri când biciuitoare, când melancolice, când rafinate până la esenţe celeste, dar nu lipsită uneori de o formă de umor care te scoate din orice încâncenare. Dezinvoltura acestei scriituri se vede şi când sunt sondate „culmile disperării”, şi când sunt atinse depresiunile deriziunii şi autoironiei.  

CLAUDIU SOARE s-a născut pe 24 martie 1969, la Ploieşti. În 1994 obţine licenţa în limba şi literatura hindi, la Universitatea din Bucureşti, cu lucrarea Sannyāsa Upanisad – psihologia renunţării; doi ani mai târziu, îşi încheie studiile de indianistică la Institutul Naţional de Limbi şi Literaturi Orientale din Paris, cu lucrarea Le réalisme mystique dans la littérature de Nagarjun. Nu va mai da curs niciodată acestei orientări spirituale. Se dedică boemei, poeziei, traducerilor din literatura franceză şi fragmentului, până la finele anului 2004, când emigrează în Franţa. A publicat volumele de versuri Psalmii Maimuţei, 1998, Metafizica Bambara, 2001, Frica de a trăi din nou, 2004, Jurnalul unui crocodil ratat, 2006, Neantul îndrăgostit, 2009, toate la Editura Vinea. Agnostica trândăvie - Editura Pandora-M, 2003 – şi Nevroza metafizică – Editura Bastion, Timişoara, 2008 – sunt fructul unor meditaţii amare şi violente, cu tentă stoică, în absenţa oricărei iluzii de viaţă viitoare. La Editura Cartea Românească îi apare în 2010 romanul fantastic Nimeni sau Fumătorul de pipă. A tradus din literatura franceză texte de Sade, Jean Genet, Charles Baudelaire, Antonin Artaud, Casanova, Michel Onfray, Henri Michaux etc.

Din volumul Melancolia, apărut la editura Tracus Arte în 2013, redau un poem superb pe care vă invit să-l citiţi.

Soarele ardea în după-amiază.

La umbra unui copac stăteam alături de un schelet.

Sorbeam din pahare ambrate un vin friguros de la pol.

Împotriva morţii, mi-am zis,

dar alte halucinaţii îmi sfredeleau tâmpla.

„- Gândeşte-te că înainte  să se încolăcească pe pahar

degetele tale ar apuca în miniatură

un sicriu cu trupul tău sfrijit

aşa cum li se trecea prin faţă egiptenilor

păpuşa-mumie la început de chiolhan, în tăcere –

mi-a spus clănţănind –

şi bucură-te fără eziţi”.

Aura să-mi fi căzut în praf, la picioare,

şi aş fi pierdut-o pentru totdeauna

dacă m-aş fi îndoit că stau de vorbă cu un schelet.

Vocea îi era de femeie –

ah, cât mi-aş fi dorit să adorm în fuga ei

care nu mai avea aşternut.

„- Dacă ai presimţi graţia ai şti

că oasele mele s-au scuturat din întunericul tău

şi au căzut aici, la masa asta,

ca să se aşeze pe scaunul din faţa ta

sub forma unui schelet impecabil,

faţă de care însă tu nu ai ideea frumosului.

Te uiţi în orbitele mele şi nu vezi

nobila pasiune de a nu plăcea nimănui”,

mi-a mai zis.

Şi pentu că nu ştiam ce să spun,

i-am întins batista, iar el mi-a mulţumit.

„- Credeam c-o să mă judeci

pentru viaţa întâmplătoare pe care o duc”,

am bâiguit.

Dar el a întins osul mâinii ca un cioc de corb înduioşat

şi mi-a mângâiat inelarul.

„- Nu pot să insult ceea ce eu nu mai am

ca tu să strângi în braţe,

în faţa aşternutului odată ajunşi:

fantoma care ne înghite dragostea”.

Apoi şi-a şters cu batista ochiul frunţii

de transpiraţia tulbure care îi strălucea deja

în orbite.

Şi mi-a şoptit:

„- Dă-mi mie aura ta, muritorule,

iar eu voi fi femeia în vocea căreia te visezi –

te voi face stăpânul monstruos al Poeziei,

al cuvântului care învinovăţeşte oamenii,

dă-mi aura ta şi voi face din tine

idolul ticlăos al Frumosului,

care va sminti în jur făptura până la isterie,

dă-mi aura ta şi vei rămâne singurul poet de pe pământ,

sinistru şi sublim până la sfârşitul veacurilor,

dă-mi aura ta şi voi face din tine amantul

pentru care moartea îşi visează demult uitarea”.

Şarpele rece al vinului mi-a cuprins gâtlejul,

pieptul, măruntaiele

şi am strigat:

„- Da! Vreau! Ce am eu mai de preţ e al tău!

Vreau să fii femeia care să facă din mine

idolul ticălos al Frumosului,

singurul poet sinistru şi sublim de pe pământ,

stăpânul monstruos al Poeziei!

Vreau să fiu amantul pentru care

moartea îşi va uita destinul!

Vreau!”

„- Îţi mulţumesc, mi-a zis ea cu simplitate,

dar se uită oamenii de la terasă la tine

ca la un nebun, nu mai striga.

Mi-ar plăcea să bei mai puţin,

dacă vrei să mă căsătoresc cu tine.

Ah, nu uita că astăzi suntem invitaţi la mama.”

Pustie

 

Îmi văd sfântul deghizat într-o lalea galbenă uriaşă

pe care o târăsc spre epitaf nişte copii fericiţi.

Din vârful stâlpului,

duhul lui trimite fotoni spre ocrotiţii deşertului,

spre imprudenţii care şi-au trimis copilele după apă

în toiul nopţii.

Pe nisipul roşcat văd lumina scursă din vasele lor.

Chiar acum, un cactus dintr-o specie rară

înmirezmează calea

fecioarelor fără frică, fără părinţi, fără lume.

De ce iubesc Lupul de stepa

Mi-e greu să recomand o singură carte, e ca şi cum aş spune că lumea stă într-o singură carte, alta decât Biblia! Am câteva cărţi care m-au marcat foarte mult, care m-au schimbat, mi-au arătat lumea cum nu bănuiam că este. Când am citit la 16 ani “Crimă şi pedeapsă” a lui Dostoievski, am crezut că mai mult decât atât nu se poate citi pentru că presupuneam, cu naivittatea vârstei de atunci, că nici nu se poate scrie. Dar m-au contrazis mai târziu Miguel de Cervantes cu al lui “Don Quijote…”, Umerto Eco cu “Pendulul lui Foucault” şi “Numele trandafirului”, Thomas Mann cu “Muntele vrăjit”. Alte revelaţii am avut cu “Un veac de singurătate” al lui Gabriel Garcia Marquez. Cu toate acestea, aş face referire însă mai mult la o carte care m-a marcat la fel de mult, mai puţin “prizată” poate, “Lupul de stepă” de Herman Hesse. Am descoperit-o în urmă cu vreo 15 ani. Autorul îmi era cunoscut, îi citisem romanul “Narcis şi Gură-de-Aur”, foarte interesant şi acesta. “Lupul de stepă” venea însă pe linia unor cărţi cu temă gravă, amintindu-mi într-un fel de “adolescentul miop” al lui Eliade, de “omul sfârşit” al lui Pappini, toate acele întrebări fără ieşire, în care orice fire artistică se poate regăsi uşor şi poate empatiza până la sânge cu Harry Haller, eroul cărţii.
Inadaptare la viaţa burgheză, angoase şi anixietăţi provocate de o lume decadentă, de tot ceea ce nu ţine de lumea ideilor, mizantropie, mister, fantastic absurd, dedublare până la halucinaţie. Recunosc că m-a fascinat atât de mult încât am recitit-o de mai multe ori. Partea finală a romanului în care apare acel teatru magic mi s-a părut de fiecare dată extraordinară. La fiecare lectură am înţeles într-un alt fel acel final. Am recomandat-o mai multor persoane, dar nu cred că le-a plăcut la fel de mult ca mie. Ba chiar, după ultima recomandare, când am şi împrumutat-o, am rămas fără ea, încât am de gând s-o cumpăr, a fost reeditată de curând. O recomand pentru că poate fi un duş rece pentru cei care simt în sinea lor că totul devine călduţ şi confortabil, dar şi atunci când li se pare că totul trebuie făcut cu încrâncenare. La urma urmei, viaţa nu poate fi trăită dacă din când în când nu te laşi cucerit de un hohot sănătos de râs.

Acesta este un fragment dintr-un interviu pe care l-am acordat Cameliei Cavadia pentru site-ul ei unde postează lucruri frumoase despre oameni şi cărţi. Puteţi citi aici întregul interviu: http://www.carticusuflet.ro/?cat=6

Ştiu ce am făcut astă-vară

A fost o vară fertilă, plină de aşteptare. Starea aceea de uriaşă inspiraţie devenise copleşitoare, aproape insuportabilă. De pretutindeni cădeau fleici mari de cuvinte, oase zdrobite, amestecate cu sânge trandafiriu curgând din zorii celei mai lungi aşteptări. Îmi cădeau peste degete, mă izbeau în frunte, mi se rostogoleau cu sunet înfunfat la picioare, iar eu le culegeam şi le transformam în caligrafii mari, de-o şchioapă.

Le scriam oriunde, oricum, oricând. În caietele cu inscripţii zen, încurajatoare spre desenul de sine, în fişierele descurajant de albe ale computerelor, pe fiţuici grabnic aflate prin buzunare, pe carneţele în timp ce călătoream cu autobuze mai mereu goale, cu scaunul de la geam liber. Scriindu-le în minte şi repetându-le înainte de somn până la delir, risipite de flashul veiozei, unele abia adunate dintre cioburile ce goneau gâlgâitoare pe apa uitării.

Recorectate pe balconul de sub plopii ameninţători în prag de furtună, dar timizi în aerul mieratic de august, maimuţărindu-mă spre geamurile căminului studenţesc de vizavi cu gândul clar că locatarii îşi trăiesc vacanţele fericiţi prin alte oraşe, pe alte plaje, cu totul sub un alt soare.

Notate într-o rână, zăcând de caniculă pe cearşafuri foşnind de vară, rezemată de perne prevestind vântul ce urma să sufle în curând oribil şi să-mi aducă sentimentul că nu mai am pereţi la casă de îndată ce stepa avea să-şi trimită colţii de gheaţă spre oraş.

Cocoloşite în palme nervoase când rămâneau în urma gândului.

Iscate de te miri cine şi ce. Ivite din aerul făcând valuri invizibile în spatele vreunui copil ce abia învăţa să meargă, dezlegat de mâna mamei, apăsând drumul cu nădejdea unui viitor numai bun de cucerit idealuri moarte.

Ivite poate la vederea gurii pungite a unui beţivan legănându-se în spaţiul îngust dintre maşinile parcate în faţa blocurilor şi copacii înconjuraţi de cimentul murdărit zilnic de zoaiele din tomberoane verzi şi negre. Sau poate de bărbatul ce se depărta de linia vieţii prea mult, sau poate de absenţa unui vis mai înalt pentru anotimpul încercat cu dinţii şi găsit mai vrednic decât aurul.  

A fost o vară plină de inspiraţie şi aşteptare. A fost cea mai frumoasă vară.

  

Întrezăriri de răsfoit

La Pârscov, judeţul Buzău, locul unde s-a născut Vasile Voiculescu, apare revista "Întrezăriri", coordonată de scriitorul Gheorghe Postelnicu. Vă invit s-o citiţi/răsfoiţi.

În numărul din decembrie 2013, am şi eu un interviu.

http://www.scribd.com/doc/191299957/Revista-intrezariri