Prin
curtea noastră trecea Dunărea.
Izvora
de dincolo de grădina lui Moş Gavrilă,
unde
erau Munţii Pădurea Neagră.
Primăvara se umfla de la zăpezile topite,
mai
spre vară seca de tot,
dar
era tot Dunărea noastră.
Oamenii
mari ii spuneau Izvoraşul,
habar
n-auveau ei
că pe un mal stăteau dacii,
pe
altul romanii
şi se băteau cu săbii galbene din coceni
şi trăgeau cu arcuri de alun,
iar cateodată se mai amesteca şi Winnetou printre ei...
Doar
mama credea cu noi toate,
doar
ea ştia să impingă mai aproape harta
ori de
cate ori ne intorceam invinşi de la război
şi tot ea uita mereu
cat de
rece era Dunărea
şi mă trimitea să spăl toate cizmele de cauciuc in
apele ei.
3 comentarii:
Iarăși copilăria...
,,Vin din țara copilăriei mele", așa spunea Saint-Exupery.
Cu toții venim dintr-o țară îndepărtată, pe care o uităm dacă nu ne amintim măcar din când în când de ea.
Spor în toate vă doresc!
De unde se vede, că tot iarna, la gura sobei, poetul, cu amintirea zăpezilor de altădată, reintră în focul bătăliei cu coceni de poerumb și arcuri de răchită, în luptele cu cei de pe malul altui vis al nostru: copilăria... ehei... copilăria! O mână rece, a mamei din amintiri, ne trezește la realitate. Un poem frumos scris, sorescian... și de ce nu: cu surâsul amazoanei Daniela Șontică.
Vă mulţumesc, mai poftiţi pe aici, o să mai aflaţi câte o copilărie de-a mea...
Trimiteți un comentariu