De ce iubesc Lupul de stepa

Mi-e greu să recomand o singură carte, e ca şi cum aş spune că lumea stă într-o singură carte, alta decât Biblia! Am câteva cărţi care m-au marcat foarte mult, care m-au schimbat, mi-au arătat lumea cum nu bănuiam că este. Când am citit la 16 ani “Crimă şi pedeapsă” a lui Dostoievski, am crezut că mai mult decât atât nu se poate citi pentru că presupuneam, cu naivittatea vârstei de atunci, că nici nu se poate scrie. Dar m-au contrazis mai târziu Miguel de Cervantes cu al lui “Don Quijote…”, Umerto Eco cu “Pendulul lui Foucault” şi “Numele trandafirului”, Thomas Mann cu “Muntele vrăjit”. Alte revelaţii am avut cu “Un veac de singurătate” al lui Gabriel Garcia Marquez. Cu toate acestea, aş face referire însă mai mult la o carte care m-a marcat la fel de mult, mai puţin “prizată” poate, “Lupul de stepă” de Herman Hesse. Am descoperit-o în urmă cu vreo 15 ani. Autorul îmi era cunoscut, îi citisem romanul “Narcis şi Gură-de-Aur”, foarte interesant şi acesta. “Lupul de stepă” venea însă pe linia unor cărţi cu temă gravă, amintindu-mi într-un fel de “adolescentul miop” al lui Eliade, de “omul sfârşit” al lui Pappini, toate acele întrebări fără ieşire, în care orice fire artistică se poate regăsi uşor şi poate empatiza până la sânge cu Harry Haller, eroul cărţii.
Inadaptare la viaţa burgheză, angoase şi anixietăţi provocate de o lume decadentă, de tot ceea ce nu ţine de lumea ideilor, mizantropie, mister, fantastic absurd, dedublare până la halucinaţie. Recunosc că m-a fascinat atât de mult încât am recitit-o de mai multe ori. Partea finală a romanului în care apare acel teatru magic mi s-a părut de fiecare dată extraordinară. La fiecare lectură am înţeles într-un alt fel acel final. Am recomandat-o mai multor persoane, dar nu cred că le-a plăcut la fel de mult ca mie. Ba chiar, după ultima recomandare, când am şi împrumutat-o, am rămas fără ea, încât am de gând s-o cumpăr, a fost reeditată de curând. O recomand pentru că poate fi un duş rece pentru cei care simt în sinea lor că totul devine călduţ şi confortabil, dar şi atunci când li se pare că totul trebuie făcut cu încrâncenare. La urma urmei, viaţa nu poate fi trăită dacă din când în când nu te laşi cucerit de un hohot sănătos de râs.

Acesta este un fragment dintr-un interviu pe care l-am acordat Cameliei Cavadia pentru site-ul ei unde postează lucruri frumoase despre oameni şi cărţi. Puteţi citi aici întregul interviu: http://www.carticusuflet.ro/?cat=6