S-a născut "Lumina literară şi artistică"

"Lumina literară şi artistică" este bucuria mea din aprilie 2014.
Bucurie pe care o voi trăi lună de lună în redacţia "Ziarului Lumina", acolo unde îi voi concepe planul, unde mă voi gândi la oameni de litere şi artă pe care îi voi coopta să scrie şi să răspundă întrebărilor pentru a fi publicaţi.
Aşadar, un supliment color de patru pagini (deocamdată), care se va distribui o dată pe lună cu săptămânalul "Lumina de Duminică".
Primul număr este de aşteptat în 6 aprilie.
Eu zic că aveţi un motiv bun să daţi pe la biserică, dragi iubitori de literatură, pentru că numai aşa îl găsiţi. Dar nu cred că vă deranjează asta (oricum, dacă nu mergeţi, nici nu aveţi de ce să citiţi "Lumina liteară şi artistică").
În cochetul supliment - veţi vedea că nu mă laud, chiar e frumuşel paginat - vor fi publicaţi autori care scriu în afinitate cu valorile creştinismului. De fapt, orice poezie, fragment de proză sau eseu îşi va găsi spaţiul în paginile publicaţiei în măsura în care este de calitate şi are un mesaj cel puţin umanist. Mă rog, cuvinte mari - rezumatul ideii este ce spunea Hristos: "Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea".
În numărul 1 apar nume de scriitori valoroşi:  Cassian Maria Spiridon - poezie, pr. Nicolae Dascălu - eseu, un interviu cu Paul Aretzu, cronica lui Florin Caragiu la un volum al lui Ioan Pintea, Felix Nicolau - eseu, Elena Dulgheru - cronică de film. 

Sper că "Lumina literară şi artistică" va fi o bucurie pe care o vom împărtăşi foarte mulţi dintre cei care citim. Şi scriem.

O întâmplare

Când şi-a simţit sfârşitul aproape, bătrânul l-a chemat la sine pe feciorul sfios, dar a cărui dârzenie era scrisă în ochii albaştri şi adânci, poate cam prea duşi în fundul capului, încât păreau nişte cuiburi goale, luate pe nepregătite toamna de plecarea păsărilor.

Băiatul împlini cuminte porunca. Aşeză un strat bun de paie în curte, la umbra vişinului, puse peste paie un ţol vechi de lână ţesut de bună-sa la război, apoi intră în casă şi-l luă în braţe pe tatăl muribund, atât de slăbit că nu atârna mai greu ca o oaie. Îl depuse pe patul din urmă şi aşteptă.

Bolnavul părinte îi făcu semn să se apropie şi-i ceru cu glas aspru:

- Eu mă duc... Să ai grijă de mă-ta!

După câteva respirări chinuite îi ceru băiatului:
- Tare-aş vrea să-mi citeşti Paraclisul!...Ăsta dor îl mai am...

Ascultătorul fecior plecă spre odaia bună unde ţineau cele câteva cărţi, unele primite de la dascălul satului, altele rămase de la bunica, şi scotoci în ladă până găsi cartea veche cu coperte maronii, imitaţie de piele, pe care scria „Paraclisul Maicii Domnului”.

Se aşeză în genunchi lângă tatăl său, îi puse cartea pe piept şi începu recitarea rară, în şoaptă, cum auzise el la mănăstirile de călugări când se citesc Ceasurile. Citi o strofă, două, dar oricât se strădui, de nodul din gât nu scăpă. Era acolo mai viu decât orice, chiar decât fiinţa lui de băietan pe care dorul de viaţă călugărească îl năpădise de multişor, spre disperarea maică-si.

Deodată văzu cum cartea încetase să se mai mişte.

Bătrânul adormise definitiv. Avea pe chip un zâmbet lin, iar ochii i se închiseseră cu pace, probabil fericit la gândul că într-un colţ de cer avea să o întâlnească pe Preacurata. Crengile vişinului se mişcau uşor chiar atunci, băiatul simţi că sufletul tătâne-său a trecut printre ele şi încă se mai rotea deasupra lor, nedumerit de proaspăta întâmplare a ieşirii din trup.  

Crisula - ce nume

Crisula - ce nume mai e şi ăsta? se mira tovarăşul învăţător,

era vară, îmi amintesc de tanti Crisula

cum stătea pe iarbă şi torcea lână

în timp ce păzea câţiva mieluşei prin vatra satului,

iar eu mergeam cu Frumoasa la adăpat

şi eram tare convinsă

că aşa este normal să bei apă - cu adevărată sete şi sorbind zgomotos

dar n-am băut niciodată odată cu vaca din izvor

numai şi numai pentru că mi-ar fi fost ruşine

că mă vede cineva – poate chiar Crisula,

care ţinea iarna pe prispă şiraguri de cârnaţi,

iar copiii au râs obraznici când am mers la colindat

„ne daţi ori nu ne daţi/ un cârnat/ tot din acela afumat

ca anul trecut….”  

Ce nume e şi acesta? Se mira învăţătorul

când se dădea cu sania împreună cu noi

pe uliţa ce cobora dinspre şcoală,

dar de ce nu ne întreba niciodată ce sat era şi acela

care avea să se ţină scai după noi cât vom trăi

chiar dacă acum nu mai este nimic cum era,

nici garduri, nici case,

nici oameni mari, nici copii, nici dealuri întregi

ori drumuri drepte,

numai grădini alunecând letargic

spre gârla sărată,

spre visata bătrâneţe fără de moarte.

Pasărea din lună

Când aerul îmbălsămat de fâneţe

şi zgâriat de ghearele guguştiucilor

devenea insuportabil

lipit ca un maieu uriaş de trupurile noastre aţoase

ne chemau dulghinele transparente ale Pecinegei

săpate la subsuoara malurilor reci.

Ne zbenguiam prin apă

cu inimile sfârâind precum sarea ce căptuşea pietrele netede de pe margini,

bucuria curgea vindecând totul în cale

chiar şi câte o bătrână cu ciolane reumatice

despuiată în budigăii ei bej de care ne hlizeam pe furiş.

În fericirea aceea aş fi putut să învăţ să înot

însă şarpele fricii îmi umbla pe sub piele

când vântul lepăda solzi verzui pe spinarea bulboanei.

Era vremea să pândesc pasărea lunii

ce urma  

să ne răpească 

şi să ne ducă

într-o lume în care am fi rămas mereu copii. 

Scripcarul pe acoperiş

sunt scripcarul pe acoperiş

vreau să spun de pe toate acoperişurile lumii

copiii de lapte mă ştiu

se sperie de paşii ce se aud înfundat

până în inimă

pisicile mă ştiu când noaptea alergăm împreună

şi râdem de versurile noastre triste

doar voi nu mă cunoaşteţi 

cu ceasurile voastre potrivite după un alt timp

îmi pare rău dar 

când scrieţi poezie din plictisul grăsuţ al fericirii

mâinile voastre stângi ivesc excrescenţe în loc de mângâieri,  

iar din mânile drepte 

creşte o mare umbrelă de carne

să vă adăpostească de posibile întâmplări

şi nu este ceea ce credeţi

ploaia cade pe acoperişurile de tablă

pisicile alunecă de pe coame

hohote se înalţă din oraşul de carne fericită.

 

Je me suis maintes fois couchée sous tes fenêtres

mais sans jamais comprendre

pourquoi je n´ai pas réussi à te rêver

et je me réveillais

dans mon oeil droit avec un océan de sable

le souffle le soupir me disais-je

et je me glissais vers le côté chaud du vent

 et quoique j entendisse tes sèves montant

 

de tes pieds jusqu´à ton coeur

tu m´abandonnais entre les mendiants

des sentiments d´usage unique

 

alors je chiffonnais la sonate de la lune

je la mettais en miettes je l´avalais

et je ne me sentais plus si seule

je ne me sentais plus si seule dans mon tréfonds

et je m´accommode de cette amputation

comme d une accolade à mille bras.

 

(Traducere Claudiu Soare)

 

 

 

 

Dunărea noastră

Prin curtea noastră trecea Dunărea.

Izvora de dincolo de grădina lui Moş Gavrilă,

unde erau Munţii Pădurea Neagră.

Primăvara se umfla de la zăpezile topite,

mai spre vară seca de tot,

dar era tot Dunărea noastră.

Oamenii mari ii spuneau Izvoraşul,  

habar n-auveau ei

că pe un mal stăteau dacii,

pe altul romanii

şi se băteau cu săbii galbene din coceni

şi trăgeau cu arcuri de alun,

iar cateodată se mai amesteca şi Winnetou printre ei...

Doar mama credea cu noi toate,

doar ea ştia să impingă mai aproape harta

ori de cate ori ne intorceam invinşi de la război 

şi tot ea uita mereu

cat de rece era Dunărea

şi mă trimitea să spăl toate cizmele de cauciuc in apele ei.

  

Jocul

În ziua aceea jocul era cam aşa:
când zmeul ajungea printre nori
ea trebuia să repare cât putea de repede cuvântul aşezat în iarbă,
să-l dreagă cu pene de ghionoaie,
până când, din vraja ei soseau în zbor
cojile de ouă de guguştiuci
pe care scrisese un cântecel vesel.
Fratele mai mic venea în hăinuţa lui roşie,
peltic şi curios, alergat ca întotdeauna de curcani,
se împiedica şi dealul Ciufului cădea peste el,
păsăroiul cu ciucurii cărnoşi
îl privea cu ochiul de pe partea stângă.  
Hai, o dată, să nu pierdem desenele cu Mihaela şi Azorel!
Omleta cu frunze de lalea sălbatică rămânea
să aştepte alt prilej pentru ospăţul prinţilor.

Claudiu Soare – „stăpânul monstruos al Poeziei”

În maldărele de versuri şi versificatori, între tonele de maculatură care se vrea poezie şi de care s-a umplut spaţiul virtual până la saturaţie – măcar a luat o pauză şi biata hârtie! - am descoperit scriitura distinctă şi originală a lui Claudiu Soare. Un poet român care trăieşte de câţiva ani în Franţa, care a publicat cărţi de poezie, proză şi eseistică la mari edituri din România, dar care este prea puţin cunoscut la noi şi deloc promovat. (Poate din cauza depărtării?)... Cred, însă, că ar merita nişte cititori mai atenţi şi o critică literară pe măsură.  

Nu-i voi analiza scrisul, depăşindu-mă un astfel de demers, dar pot să vă semnalez un autor autentic, cu o poezie plină de fior metafizic, trădând căutări filozofice şi abordări ale vastului spaţiu al marilor întrebări. O viziune poetică încarnată în versuri când biciuitoare, când melancolice, când rafinate până la esenţe celeste, dar nu lipsită uneori de o formă de umor care te scoate din orice încâncenare. Dezinvoltura acestei scriituri se vede şi când sunt sondate „culmile disperării”, şi când sunt atinse depresiunile deriziunii şi autoironiei.  

CLAUDIU SOARE s-a născut pe 24 martie 1969, la Ploieşti. În 1994 obţine licenţa în limba şi literatura hindi, la Universitatea din Bucureşti, cu lucrarea Sannyāsa Upanisad – psihologia renunţării; doi ani mai târziu, îşi încheie studiile de indianistică la Institutul Naţional de Limbi şi Literaturi Orientale din Paris, cu lucrarea Le réalisme mystique dans la littérature de Nagarjun. Nu va mai da curs niciodată acestei orientări spirituale. Se dedică boemei, poeziei, traducerilor din literatura franceză şi fragmentului, până la finele anului 2004, când emigrează în Franţa. A publicat volumele de versuri Psalmii Maimuţei, 1998, Metafizica Bambara, 2001, Frica de a trăi din nou, 2004, Jurnalul unui crocodil ratat, 2006, Neantul îndrăgostit, 2009, toate la Editura Vinea. Agnostica trândăvie - Editura Pandora-M, 2003 – şi Nevroza metafizică – Editura Bastion, Timişoara, 2008 – sunt fructul unor meditaţii amare şi violente, cu tentă stoică, în absenţa oricărei iluzii de viaţă viitoare. La Editura Cartea Românească îi apare în 2010 romanul fantastic Nimeni sau Fumătorul de pipă. A tradus din literatura franceză texte de Sade, Jean Genet, Charles Baudelaire, Antonin Artaud, Casanova, Michel Onfray, Henri Michaux etc.

Din volumul Melancolia, apărut la editura Tracus Arte în 2013, redau un poem superb pe care vă invit să-l citiţi.

Soarele ardea în după-amiază.

La umbra unui copac stăteam alături de un schelet.

Sorbeam din pahare ambrate un vin friguros de la pol.

Împotriva morţii, mi-am zis,

dar alte halucinaţii îmi sfredeleau tâmpla.

„- Gândeşte-te că înainte  să se încolăcească pe pahar

degetele tale ar apuca în miniatură

un sicriu cu trupul tău sfrijit

aşa cum li se trecea prin faţă egiptenilor

păpuşa-mumie la început de chiolhan, în tăcere –

mi-a spus clănţănind –

şi bucură-te fără eziţi”.

Aura să-mi fi căzut în praf, la picioare,

şi aş fi pierdut-o pentru totdeauna

dacă m-aş fi îndoit că stau de vorbă cu un schelet.

Vocea îi era de femeie –

ah, cât mi-aş fi dorit să adorm în fuga ei

care nu mai avea aşternut.

„- Dacă ai presimţi graţia ai şti

că oasele mele s-au scuturat din întunericul tău

şi au căzut aici, la masa asta,

ca să se aşeze pe scaunul din faţa ta

sub forma unui schelet impecabil,

faţă de care însă tu nu ai ideea frumosului.

Te uiţi în orbitele mele şi nu vezi

nobila pasiune de a nu plăcea nimănui”,

mi-a mai zis.

Şi pentu că nu ştiam ce să spun,

i-am întins batista, iar el mi-a mulţumit.

„- Credeam c-o să mă judeci

pentru viaţa întâmplătoare pe care o duc”,

am bâiguit.

Dar el a întins osul mâinii ca un cioc de corb înduioşat

şi mi-a mângâiat inelarul.

„- Nu pot să insult ceea ce eu nu mai am

ca tu să strângi în braţe,

în faţa aşternutului odată ajunşi:

fantoma care ne înghite dragostea”.

Apoi şi-a şters cu batista ochiul frunţii

de transpiraţia tulbure care îi strălucea deja

în orbite.

Şi mi-a şoptit:

„- Dă-mi mie aura ta, muritorule,

iar eu voi fi femeia în vocea căreia te visezi –

te voi face stăpânul monstruos al Poeziei,

al cuvântului care învinovăţeşte oamenii,

dă-mi aura ta şi voi face din tine

idolul ticlăos al Frumosului,

care va sminti în jur făptura până la isterie,

dă-mi aura ta şi vei rămâne singurul poet de pe pământ,

sinistru şi sublim până la sfârşitul veacurilor,

dă-mi aura ta şi voi face din tine amantul

pentru care moartea îşi visează demult uitarea”.

Şarpele rece al vinului mi-a cuprins gâtlejul,

pieptul, măruntaiele

şi am strigat:

„- Da! Vreau! Ce am eu mai de preţ e al tău!

Vreau să fii femeia care să facă din mine

idolul ticălos al Frumosului,

singurul poet sinistru şi sublim de pe pământ,

stăpânul monstruos al Poeziei!

Vreau să fiu amantul pentru care

moartea îşi va uita destinul!

Vreau!”

„- Îţi mulţumesc, mi-a zis ea cu simplitate,

dar se uită oamenii de la terasă la tine

ca la un nebun, nu mai striga.

Mi-ar plăcea să bei mai puţin,

dacă vrei să mă căsătoresc cu tine.

Ah, nu uita că astăzi suntem invitaţi la mama.”

Pustie

 

Îmi văd sfântul deghizat într-o lalea galbenă uriaşă

pe care o târăsc spre epitaf nişte copii fericiţi.

Din vârful stâlpului,

duhul lui trimite fotoni spre ocrotiţii deşertului,

spre imprudenţii care şi-au trimis copilele după apă

în toiul nopţii.

Pe nisipul roşcat văd lumina scursă din vasele lor.

Chiar acum, un cactus dintr-o specie rară

înmirezmează calea

fecioarelor fără frică, fără părinţi, fără lume.