Dumitru Manolache, Ziarul Lumina
Loreta Popa, site-ul revistei Jurnal Spiritual
Carmen Anghel Dobre, revistafelicia.ro
Lumea şi cerul privite din pridvor
(Notele de lectură ale lui Dumitru Manolache, Ziarul Lumina, 23 septembrie 2013)
Pridvorul bisericii este locul ce face legătura între lumea-lume şi lumea cerului. „Pragul“ peste care omul păşeşte dinspre profan spre sacru. Aici, în acest spaţiu tranzitoriu, a intrat colega noastră, Daniela Şontică, redactor-şef al „Ziarului Lumina“, spre a privi, a medita, cu bucurie, cu înţelegere, dar şi critic, caustic, întotdeauna însă cu bună credinţă, despre relaţia omului cu lumea şi cu cerul. Rezultatul? Un număr de însemnări pe care, de-a lungul anilor, le-a publicat în cotidianul Patriarhiei Române, multe din ele reunite în volumul „Însemnări din pridvor. Lumini din Ziarul Lumina“, tipărit de Editura Trinitas, în colecţia „Media Christiana“, seria „Lumina“, apărut cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi prefaţat de pr. Nicolae Dascălu, directorul publicaţiilor „Lumina“ şi coordonatorul Centrului de Presă Basilica.
De la început, trebuie spus că actul în sine este unul curajos, având în vedere faptul că ideea de a aduna într-o carte o serie de editoriale şi alte materiale deja publicate, deci citite, cunoscute de public, presupune un risc: acela de a nu mai interesa. Daniela Şontică şi-a asumat acest risc, pe care l-a rezolvat printr-o atentă selecţie şi rânduire în pagină a materialelor, mizând nu numai pe frumuseţea scriiturii în sine, ci şi pe rolul formator, educativ, al multora din aceste texte care, prin valoarea lor, se „aşază“ în timp. Adică, îşi păstrează nealterată valoarea, indiferent de epocă. În plus, astfel gândite, textele capătă consistenţă, coeziune, unitate stilistică, întrupând un volum unitar, valoros, la care cititorul va apela, va reveni, cu siguranţă, atunci când sinele său simte nevoia unei anume raportări la lumea-lume sau la lumea cerului.
Citind şi recitind acest volum, extraordinar de expresiv, aerisit şi frumos scris, aproape că nu ştii la ce anume să te opreşti. De pildă, impresionant sunt prezentaţi freganii, membrii unui curent american, generat de antiglobalism şi grijă pentru mediu, care trăiesc din gunoaie, care, în analiza autoarei, sunt „semnul vizibil că lumea desacralizată de astăzi simte dureros nevoia de a fi bună, de a căuta şi altceva în afară de simplul consum de plăceri, de a se întoarce în cele din urmă la scopul pentru care a fost creată“. Sau aducerea la Bucureşti a unei părţi din lemnul Crucii pe care Domnul S-a răstignit îi trezeşte autoarei nostalgice amintiri despre troiţele satului natal, pe care trecătorul „le saluta omenos..., căci nu aveai cum să călătoreşti fără Dumnezeu“, pentru „că te obligau troiţele“.
În „Diamantul lui Dumnezeu“, descoperirea oamenilor de ştiinţă a unei stele de diamant în constelaţia Centaurus îi provoacă autoarei o adâncă şi semnificativă meditaţie: „Dintr-odată, pică în derizoriu orice inel cu diamant, când ştii de existenţa uriaşei pietre preţioase plutind în marele hău cosmic, nedorită de nici o inimă lacomă, ci oglindind în transparenţa ei doar măreţii celeste...“
Nu există text în acest volum care să nu lumineze ceva, să nu întrebe, să nu îndrepte sau să nu aşeze în normal, în firesc şi bună credinţă perceperea creaţiei lui Dumnezeu.
Experienţa de peste 20 de ani de „condeiere“ în fila scrisă a jurnalismului românesc, precum şi munca de artizan ce şlefuieşte paradoxul şi chipul metaforei în versul poemelor pe care le scrie Daniela Şontică fac din volumul de faţă şi un plăcut, reconfortant şi profund incurs artistic în lumea sinelui autoarei, ce se priveşte, se judecă şi se proiectează pe sine ca om, doar în mişcare verticală, dinspre pământ spre cer, dinspre lume spre Dumnezeu, dinspre pridvor spre altar, responsabil şi curat, ca o sărbătoare.
„Din pridvor se aude slujba şi se vede iconostasul, dar tot din pridvor poţi privi către casele din jurul bisericii şi vezi norii care se învăluie pe bolta cerului. Uneori înmiresmate, alteori sentenţioase sau meditative, cu imagini în care se îmbină încercările vieţii cu nostalgiile copilăriei, textele Danielei Şontică denotă preocuparea de a-i înţelege pe oameni în lumina credinţei, de a mărturisi cu mijloace jurnalistice bucuriile vieţii duhovniceşti trăite cotidian“, spune părintele consilier Nicolae Dascălu în „Cuvântul înainte“ ce deschide acest volum, sintetizând conţinutul şi starea unui product cultural pe care vă invităm să-l „degustaţi“ la vreme de întrebare, căci, cu siguranţă, în el puteţi descoperi răspuns la multe din frământările zilei şi ale lumii căzute de astăzi.
(Semnalare pe site-ul revistei
“Jurnal Spiritual” - autoare Loreta Popa)
La Biblioteca Naţională a
României din Bucureşti a avut loc la 12 septembrie 2013, ora 18.00, în sala
„Mircea Vulcănescu“, lansarea volumului de publicistică „Însemnări din pridvor“
al jurnalistei Daniela
Şontică, apărut la Editura Trinitas a Patriarhiei Române. Invitaţi să vorbească
despre carte au fost pr. consilier patriarhal Nicolae Dascălu, directorul general
al Ziarului Lumina, pr. consilier patriarhal Constantin Stoica, purtătorul de
cuvânt al Patriarhiei Române, jurnalistul Remus Rădulescu de la Radio România
Actualităţi, dar şi jurnalistul şi scriitorul Dumitru Manolache.
Volumul reuneşte 70 de
editoriale şi alte câteva texte publicate în perioada 2010-2012 în Ziarul
Lumina, unde Daniela Şontică este redactor-şef. Printre cei prezenţi s-au
numărat prieteni şi colegi din presă, scriitori cunoscuţi şi slujitori ai
bisericii.
„Textele Danielei Şontică
denotă preocuparea de a înţelege oamenii în lumina credinţei, de a mărturisi cu
mijloace jurnalistice bucuriile vieţii duhovniceşti trăite cotidian. Stilul
simplu, eleganţa exprimării şi înşiruirea, de multe ori surprinzătoare a
ideilor, fac din «Însemnările din pridvor» o lectură agreabilă, pe care o
recomandăm cu căldură tuturor jurnaliştilor creştini. Chiar şi celor din
mass-media laice, pentru că vor găsi astfel şi o parte din frământările lor
spirituale şi, poate, răspunsuri la întrebări pe care nu şi le-au pus încă”,
aşterne cu delicateţe şi bucurie în prefaţa sa pr. Nicolae Dascălu.
Doar experienţa pe care a
căpătat-o de-a lungul a douăzeci de ani în presă a reuşit să-i ofere Danielei
Şontică forţa de a cerne şi discerne. Stilul Danielei este sincer, direct,
totuşi cuminte, deloc incisiv, deloc iscoditor sau dur. Da, arată cu degetul o
rană, dar o face cu gingăşia specific feminină, da, este demonstrată o
nedreptate, dar se fereşte să pună etichete.
Anii petrecuţi în redacţia
Jurnalului Naţional i-au oferit şansa de a-şi pune amprenta pe Ediţiile de
Colecţie ale acestuia, poate cea mai frumoasă idee care s-a născut vreodată în
presa din România. Şapte ani de poveşti pe care echipa Jurnalului a găsit de
cuviinţă să-i toarcă firele pe fusul a trei volume numite Colecţia Colecţiilor.
Să redescoperi şi să scrii
istoria de suflet a poporului român, nu e puţin lucru. Daniela Şontică a scris
cu sufletul ei, pentru că face parte dintre jurnaliştii care cunosc preţul unui
text bine scris: omenescul din el. Dacă un text nu are trăire în el, nu e text.
Pentru că sufletul Danielei Şontică era mereu atras de domeniul credinţei, nu
avea cum să nu fie cooptată în colectivul Ziarului Lumina al Patriarhiei
Române. Era inevitabil.
Nu a mutat povara pe umerii
altcuiva, a relatat jurnalistic necazuri şi bucurii culese la cald, spuse de-a
dreptul. Daniela Şontică are o forţă pe care doar credinţa i-o poate dărui
deplin. Ştie din experienţă că oamenii nu vor să plângă, ci se vor mângâiaţi,
alinaţi, astfel încât prin tot ceea ce face reuşeşte să îmbine rostul ei pe
lume cu măsura talentului. Talent pe care l-a primit de sus, fără doar şi
poate, căci poezia este zâmbetul ei.
A debutat în revista
„Convorbiri literare” din Iaşi
în 1989. A obţinut Premiul I la ediţia a VI-a a Festivalului Naţional de Poezie
Ion Vinea în 1995 pentru „Debut editorial” cu volumul de versuri „Arlechini
într-o pădure sălbatică”, Editura Vinea, 1995. A primit premiul pentru poezie
pe anul 2006 acordat de revista „Luceafărul”. Al doilea volum de poezii,
„Uitaţi-vă prin mine!” a apărut în 2007 la Editura Brumar.
„Fiecare are măsura lui
sufletească, puterea lui de a îndura, dar chiar în vremea bolii această măsură
se poate adânci, căci atunci i se dă omului şansa să vadă cât e de mic, să
constate că nu în oameni trebuie să-şi pună nădejdea, ci în Doctorul de sus.
Durerea din timpul bolilor, care nu este altceva decât prevestirea durerii
morţii, este nefirească, aşa cum nefirească este şi moartea. Ştim că nu pentru
moarte a fost creat omul. Dar mai ştim şi că durerea fizică şi sufletească,
dacă le suportăm cu răbdare, au un rol curăţitor,” spune Daniela Şontică
într-unul dintre textele din carte numit „Cu faţa către Doctorul de sus”.
O exprimare clară, fără
ascunzişuri, atât de coerentă încât pare ciudată în peisajul jurnalistic
actual. Daniela Şontică a ales echipa redacţională a ziarului Lumina pentru că
aici exista pământ fertil pentru ca sufletul ei să poată da rod bogat.
Nu numai pentru că este un om
frumos, curajos, tenace, bun şi blând, dar este un suflet viu ce ţine candela
credinţei aprinsă clipă de clipă.
Daniela este mai înainte de
toate un om care îl iubeşte pe Dumnezeu, abia apoi jurnalist. Volumul lansat la
Biblioteca Naţională este unul de care era nevoie.
Editorialele pe care Daniela
Şontică le-a scris de-a lungul timpului în Ziarul Lumina meritau adunate între
coperţile unei cărţi, astfel căpătând putere şi cu siguranţă va atinge multe
suflete.
Iubită pentru stilul aparte în care a ales să-şi aşeze metaforele,
Danielei Şontică i s-a furat promisiunea unui nou volum de poezie, nu de alta,
dar nimeni nu vede atât de bine ceea ce ochiul ei a ales să vadă, nimeni nu
aude ceea ce urechea ei a ales să audă. Şi nimeni nu poate da cortina la o
parte mai bine precum o face poezia…
(Semnalare pe
site-ul revistafelicia.ro, autoare Carmen Anghel Dobre)
Titlul acesta îl poartă cel de al
treilea volum semnat Daniela Şontică. Lansarea a avut loc săptămâna trecută, la
Biblioteca Naţională.
Am scris
„lansare” pentru că aşa se cheamă actul acesta de a aduce pe lume „în
legalitate” o carte. De fapt, a fost unul dintre cele mai frumoase şi calde
evenimente la care am participat în ultimii ani. Şi asta nu pentru că Daniela
îmi este prietenă şi fostă colegă de Jurnalul naţional. Ci pentru că oamenii
care au participat în seara aceea la Biblioteca Naţională, la aducerera la
cunoştinţa publicului a „Însemnărilor din pridvor”, au venit cu inima deschisă,
cu bucurie. Au vorbit cu atâta căldură despre Daniela, despre textele sale –
cartea este o „culegere” de texte, editoriale, din Ziarul Lumina, scrise din
2010 încoace. Daniela este prietena mea. A fost colega mea la Jurnalul
Naţional. O mai spun o dată pentru că în scurta prezentare de pe ultima copertă
a ultimului său volum stă scrisă o mărturie de mândrie: ”Cele mai multe
realizări în presa laică le-am avut la Jurnalul Naţional, unde am scris în
special pentru Ediţiile de Colecţie şi pe domeniul religios...”.
Din 2010, Daniela
Şontică este redactor-şef la Ziarul Lumina. Am ales unul dintre textele din
carte. Este un subiect „la modă”...
Despre îngerii omului de azi
Auzim adesea apelativul
"îngeraş" adresat unui copil drăgălaş, cuminte şi ascultător. Şi
despre o fată extraordinar de frumoasă, cu chip aparent sau cu adevărat
nevinovat, oamenii sunt înclinaţi să spună că arată ca un înger, iar când
cineva face mult bine cuiva, ajutându-l şi purtându-i de grijă, este catalogat
drept îngerul păzitor.
Toate acestea, pentru că ne imaginăm că numai îngerii pot avea asemenea
atribute şi că ei sunt deasupra oamenilor, prin situarea în apropierea lui
Dumnezeu şi prin aceea că nu pot fi ispitiţi trupeşte ca noi. Iubim îngerii
pentru că sunt mereu porniţi să împlinească binele şi să întruchipeze frumosul.
Sunt de înţeles anumite transferări de imagine şi trimiteri cu gândul şi vorba
la îngeri, aceste făpturi create de Dumnezeu spre a avea doar duh şi a-şi
împlini misiunea în virtutea acestei ipostaze. În paralel cu dreapta învăţătură
despre îngeri, desprinsă din Sfânta Scriptură şi din Tradiţia Bisericii, s-a
creat însă şi o falsă percepţie despre îngeri. În era cinematografiei, a
televiziunii şi a intensei comunicări mediatice au apărut tot mai multe
scenarii fantasmagorice şi rătăcite care lasă să se înţeleagă că îngerii sunt
întruchiparea oamenilor buni care au murit şi au ajuns în cer.
Este dăunător pentru sufletul unui copil să afle din filme, în special din cele
americane, că "mama n-a murit, ea s-a transformat în îngeraş şi ne
veghează de sus, din ceruri". Pe de o parte, copiilor li se creează un
handicap de înţelegere a adevărului despre viaţă şi moarte, cu scuza de a evita
un şoc la vârste prea fragede, iar pe de altă parte, le este sădită în suflet
convingerea că toţi oamenii ajung în cer după ce mor, indiferent de viaţa pe
care au trăit-o aici. În plus, nu se mai ştie ce sunt adevăraţii îngeri din
amestecul unor astfel de cunoştinţe.
Toate acestea vin din necunoaşterea învăţăturii creştine adevărate, din
necitirea Scripturilor, din rătăcirea religioasă în care se află societatea
zilelor noastre, ca efect al desprinderii din Biserica apostolică, dar şi din
melanjul propriu mişcării New Age. Regizorii şi scenariştii promovează falsele
teorii pentru că nici ei nu cunosc adevărul, dar şi pentru că filmele au mai
mult succes când poveştile pe care le spun au o doză de mister şi ceva nou faţă
de ceea ce este obişnuit.
Dacă privim şi în ograda noastră, constatăm că nu stăm mai bine la capitolul
acesta. Imaginea îngerilor este supărător folosită, exploatată până la
blasfemie în aşa-zisele emisiuni de divertisment ale televiziunilor comerciale.
Nu există nici o legătură între domnişoarele despuiate şi îngerii zugrăviţi în
icoanele noastre. Nu este deloc de dorit, dar se practică la noi alăturarea şi
chiar suprapunerea unor lucruri diametral opuse pentru a se obţine fidelizarea
unor telespectatori care altfel au mult bun-simţ, dar care nu sunt consultaţi.
Nu ne întreabă nimeni dacă dorim să vedem "îngeriţe" cu decolteuri
ample, cu picioare dezvelite, dar cu aripioare albe lipite de spate. Probabil
că propagatorii culturii de masă s-au săturat să trăiască printre oameni cu
defecte asemenea lui şi doresc traiul printre îngeri. Dar măcar dacă dorinţa
le-ar fi curată, iar căutarea asiduă şi în concordanţă cu învăţătura despre
îngeri. Şi măcar de ar exclama şi ei ca în psalmul arghezian: "Îngerii tăi
grijeau pe vremea ceea/ Şi pruncul şi bărbatul şi femeea.// Doar mie, Domnul,
veşnicul şi bunul,/ Nu mi-a trimis, de când mă rog, nici-unul...".
