Florin Caragiu despre "Iubita cu nume de profet"

Cronicheta lui Florin Caragiu publicată în "Zona literară", nr. 5-10, mai-octombrie 2014, p. 19.

Ultimul volum al poetei Daniela Şontică, „Iubita cu nume de profet” (Tracus Arte, 2014), îşi dăruieşte „venele transparente” să ne „vărsăm viaţa” în ele, luând de mână drumul „aspru ca o scoarţă de copac” al cuvintelor. În priveliştea poeziei se insinuează contururile misterioase ale feminităţii. O femeie „impermeabilă”, ce acoperă cu ea însăşi „crăpăturile pereţilor. O femeie care ne „îngroapă pe aici rădăcinile”. O femeie cu „părul cât moartea”, a cărei palmă este „locul pe unde curgeau altădată florile”, a cărei viaţă „e un mileu fără sfârşit: / picioruş scurt, / picioruş lung, / picioruş orb”.
Portretul ei săgetează crepusculul deznădejdii cu raza unei dorinţe insaţiabile: „Desenez pridvoare mari din stejar / şi în ele o umbră de femeie / ţinând în braţe flori presate. // Nu arunca prea repede mila / peste scrisorile netrimise, / în aceste cufere nu se află decât parfumul ei, / îmbrăcată mereu în rochii de mătase, / privind cu teamă / spre foamea câinilor / ca spre nişte sicrie / care se vor umple înainte de asfinţit. // În definitiv, / este femeia care aşteaptă / să-i crească deznădejdii un trandafir în umăr”. Dorinţa în formă continuată se face preludiul unei iubiri care ne trece „dincolo de Sahara / pe spatele unui crocodil secret şi blând”. Sau pe acoperişul unde cântecul adaugă o stea „în prelungirea planetei”.
În toate mişcările se face simţită grija, grija de vorba rostită la începutul zilei, ca de o „soră mai mică”, grija de a privi mereu înainte şi a nu te mira „că aerul e plin de peşti, / că bătrânii joacă / şotron cu forţa ultimei dorinţe”, grija de „cine pluteşte acum / într-un contre-jour perfect al fericirii”, de „toate hărţile lumii” şi de „toţi aceşti oameni care fac ceva şi pleacă din noi, / dar ne rămân înscrişi pe oase, // aceste vieţi, patrii de liturghii neînţelese”.
Peste această grijă ce coagulează cu o feminitate robustă atmosfera poemelor, pluteşte un sentiment de schimbare. La atingerea lui, gestul mamei de a strânge în vârful capului părul copilului ce plânge exprimă netulburata naturaleţe a adunării gândurilor spre înalt, de unde „îmbrăţişarea noastră întrece marginile lumii”.
O neslăbită atenţie întâmpină insesizabila surpare de sine: „Pielea mi-e iarbă de tundră / când mă închei la nasturi să-mi ascund vina”, decelând în buchete de nuanţe enigma expresiei, vibrato-ul inimii: „aş vrea să-ţi descriu acest tors de femeie: / nişte falduri peste coaste, / acolo miocardul face tot ce vrea, / umbra ta de argon / îi luminează şi acum visele, / zâmbeşte când spui lună, / tace când treci cu unghia peste numele zilei, / bluza ei descheiată peste brânduşe”.
Un volum în care viaţa „presată în cuvinte” răspândeşte miresme de noutate.