În poezia
Danielei Şontică din „Iubita cu nume de profet”, remarcabilă este pendularea
între registrele lirice, pe care autoarea o exersează cu o anume detaşare. Din
acest motiv, volumul este inegal şi oscilează între poemul vetust-erotic şi
experimentul ironiei cu rol de decompresie lirică.
Întinderea sentimentului care stă la baza poeziilor autoarei este exprimată
exhaustiv, prin cuprinderea în perimetrul său a unor elemente de exotism care
să-i dea consistenţă. Autoarei nu-i este suficient decorul propriei lumi reale,
el trebuie colorat cu detalii livrești, fantastice, istorice sau chiar
organice, iar finalul poemului le readuce în matca micului univers domestic, de
unde înfloresc toate utopiile: „această iubire mă trece dincolo de Sahara / pe
spatele unui crocodil secret şi blând, / mă duce în ţara / visată de fetiţa
celor trei zâne cu dantele şi coifuri, / întinde poduri, sârme şi autostrăzi, /
îmi povesteşte cum / peste oceane vom călători / ca peste bălţile plânsului, /
vom învinge Nilul, / vom lupta cu stihiile, / vom salva bibliotecile de la
incendiu. // Din fire de nisip vom face doi tigri / care vor hăitui amintirea,
/ îşi vor lepăda blănurile la piciorul Olimpului - / acolo ereticii ne-au zărit
într-o vară. // De pe strada mea îngustă / această iubire se vede foarte mare.”
(p.5)
„Împoetizarea” de acest fel are în ea ceva patetic şi suportă riscul ca poemele
să cadă în desuetudine, frizând derizoriul. Beneficiind de inteligenţă
artistică, poeta ştie să evite această capcană printr-un procedeu al
dinamitării propriului mesaj liric. Alunecarea previzibilă spre excesul de
„frumos” convenţional e atenuată de o curmare ironică a efectului „dulceag” şi
„leşinat” al versurilor. Nu de puţine ori, în finalul poeziilor sale Daniela
Şontică pare dispusă să îmbrace într-un prozaism arid (dar salvator!) intenţia
poetică depăşită, transformând un eventual eşec liric într-o parodie subtilă şi
răsturnându-i, astfel, sensurile: „asta caută în palmă, / locul pe unde curgeau
altădată florile, / lacrimile, cum le spune de când nu mai vin / la întâlnire,
/ şi doar s-a îmbrăcat frumuşel astăzi, / s-a pieptănat, / e pregătită de-a
binelea, / pândeşte venirea lor, / dar au plecat cu toţii - / unii la cimitir,
alţii numai în Spania.” (p.10) Sau: „Nu-mi potolea niciodată coşmarurile, / dar
nici nu mă certa că-mi stric vederea / citind poveşti în aura lui plăpândă. /
Când în miezul nopţilor nu mai aveam ieşire, / îmi afla un tren / şi mă
trimitea bucuros departe, / aşa ajungeam / în cele mai friguroase locuri din
lume. // După o vreme / mă întorceam iertătoare / şi purtam capotul roşu de
mătase.” (p.53) Şi un al treilea exemplu: „Viermii auriţi din cuvintele lui /
ne-au dus în grădinile cu merişori, / înfloriseră în acea dimineaţă / şi
luminau tot cartierul, / imensul dormitor supraetajat al tuturor. /
Îmbrăţişarea noastră întrecea marginile lumii, / am lăsat în urmă ce ştiam, /
mi-am înfipt şi mai adânc rădăcinile, // nu mai eram decât o Semiramidă
suspendată / peste o grădină din Drumul Taberei.” (p.56)
Poezia Danielei Şontică nu are nimic din feminismul agresiv al poetelor
generaţiei 2000, care se revendică, de cele mai multe ori, de la lirica
„neagră” a Angelei Marinescu ori de la sensibilitatea defensivă a Marianei
Marin. Autoarea nu propune o atitudine a unei feminităţi ultragiate şi
revanşarde, ci o redescoperire a delicateţii şi a eleganţei originare, capabile
– ambele – să cuprindă în manifestarea lor atât speranţa în mântuire, cât şi
acceptarea condiţiei fiinţei de lut: „Pentru tine / o să-mi las părul lung /
până la gleznele zornăitoare. / După asta o să mă recunoşti / şi după
rugăciunile îngropate la rădăcina măceşilor. // Lângă tine voi fi demodată, /
îţi voi naşte copii de bronz, / de aur, / de platină, / ei se vor strădui şi
vor deveni sfinţi, / ne vor ridica şi pe noi din această vale / unde visăm să
ne regăsim într-o zi: // două păpuşi de lut roşu / care se iubesc de la facerea
lumii.” (p.12)
Poemele de dragoste din acest volum conţin şi un sâmbure de tragism, iar
ipostazele corporalităţii pe care le găsim aici sunt, suprinzător, dovezi ale
unei metafizici a iubirii, desprinsă de trup şi aşezată, ca temelie, într-un
viitor atemporal. Întâlnirea cu celălalt este nu doar o bucurie a împlinirii
sufleteşti, ci şi un bun prilej de „schimb” existenţial, alesul luând locul
celui care e gata să-l primească. Metaforele poetei, chiar dacă facile, sunt –
în acest caz – valide estetic: „Dacă inima ar fi de carne, / ţi-aş cere să vii
cu uneltele potrivite s-o scobeşti, / să-i arunci conţinutul şi să te aşezi
acolo, /[...]/ Am locui aşa multă vreme, / am îmbătrâni în ciudata simbioză, /
devenind tot mai fericiţi şi mai subţiaţi în dorinţe, /[...]/ iar când ar veni
vremea să te nasc după legile tainei, / cu toţii şi-ar duce mâinile la gură, /
şi, treziţi din vis, / ne-ar alunga. // Noi, care lăsăm dâre pe fiecare
orizont, / i-am ierta, / am coborî din lume / şi am vâsli la nesfârşit / în
cutia de argint moale, de forma presupusei inimi.” (p.17) Poate nu întâmplător
cea mai reuşită piesă a volumului e şi cea mai densă, comprimând în doar câteva
cuvinte întregul proiect estetic al autoarei, ca o concluzie edificatoare: „Îţi
dăruiesc venele mele transparente, / varsă-ţi viaţa în ele.” (p.14)
„Iubita cu nume de profet” are, din păcate, şi destule scăderi: poeme ratate,
unde regretabile sunt abundența de locuri comune şi o suspectă lipsă de
discernământ în alegerea scenografiei celei mai adecvate. Autoarea pare uneori
depăşită de obsesiile proprii şi, căutând să le exprime într-o manieră care i
se pare cea mai apropiată de intenţiile ei, ratează întâlnirea cu poezia.
Urgenţa mărturiei transformă o potenţială reuşită literară într-un verbiaj
monoton, sufocat sub o peltea de metaforizări ieftine şi sugestii stângace: „În
timp ce fugeam, / mătasea frigului ne învelea, / avidă ne spunea despre
surparea oraşelor / prin care abia trecusem - / şi înţelegeam că întreaga lume
cădea în urma noastră. // De-am fi avut loc să alergăm în inelul incandescent /
ca-ntr-o pasăre cu braţele întinse / dar aşa, / dacă tu dacă eu...” (p.50)
Dotată cu sensibilitate şi predispusă la intertextualism, cred că Daniela
Şontică are toate şansele unei evoluţii îmbucurătoare. Şi am convingerea că,
fără a fi scris un volum ratat, poeta va şti să renunţe în viitor la
artificiile şi excesele care îi condamnă „Iubita cu nume de profet” la nivelul
unui experiment poetic interesant şi promiţător dar care, deocamdată, rămâne
prizonierul unui lirism uşor inactual şi minor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu