În viaţa de zi cu zi, Daniela Şontică lucrează ca redactor-şef la Ziarul Lumina, ziarul oficial al Patriarhiei Române. Aici publică eseuri despre diferite subiecte care au legătură cu spiritualitatea creştin-ortodoxă. Scrisul ei este rafinat, cu nerv şi logică. De asemenea, nu se fereşte să fie frustă şi să amendeze fapte care nu sunt la locul lor. Mi-am dat seama de aceasta, parcurgându-i cartea „Însemnări din pridvor: lumini din Ziarul Lumina” (Ed. Trinitas, Bucureşti, 2013) unde autoarea şi-a adunat materialele publicate în ultimii doi ani în cotidianul deja citat. „Pridvorul” Danielei Şontică se aseamănă cu un jurnal de impresii al unei fete credincioase. Ea îşi mărturiseşte direct şi fără ocolişuri, respectul şi dragostea faţă de ortodoxie. Nu-i sunt străine nici tradiţiile româneşti, de altfel, poeta a copilărit la ţară, într-o zonă pitorească pe care o descrie cu mult farmec în câteva editoriale. De altfel, textele ei sunt presărate cu arhaisme sau religionalisme: „suhat, pripor, ghizduri, dăsagă, godin, colilie, dulghine, copaie, a stropoli” ş.a. Din copilăria ei, evocă chipurile unor persoane, cu viaţă curată, care au marcat-o în mod deosebit. Aşa se desprinde, spre exemplu, portretul unei mătuşi credincioase. Despre Tanti Safta aflăm că avea darul povestirii, stăpânea meşteşugul împletitului cu andrele şi cel al ţesutului. La această mătuşă, nepoata descoperă fascinată că există şi un ritual al rugăciunii rostite acasă. „La tanti Safta am auzit eu prima dată rugăciunile de dimineaţă, şi nu pentru că m-ar fi obligat să asist la ritualul ei de discuţii particulare cu Cel de Sus, ci pentru că trăgeam cu urechea când mă duceam în camera alăturată să se roage. Auzeam frânturi şoptite pe care mai târziu le-am învăţat şi eu: Împărate ceresc..., Sfinte Dumnezeule,..., Cuvine-se... Cum le-o fi ţinând minte, mă miram eu, care ştiam doar Îngeraşul şi Tatăl nostru.” Această evocare, mie mi-a amintit de bunica mea. În copilăria mică, dormeam cu ea în cameră şi, cu o precizie extraordinară, fix la miezul nopţii se dădea jos din pat cu grijă să nu facă nici cel mai mic zgomot şi se strecura, încetişor, în „odaia alăturată”. Tot ca nu cumva să trezească odrasla (habar nu avea că momentul acela din noapte eu îl pândeam) nu aprindea lumina şi bunica mea se ruga în lumina, slabă dar blândă, a candelei de la icoana cea mare a Maicii Domnului. Uşa dintre cele două camere era prevăzută cu geam şi, prin ochiul acela, întrezăream, fascinată, cum bunica mea ridica braţele spre cer şi şoptea, vreme de mai bine de jumătate de oră, rugăciunile de care pomeneşte şi Daniela Şontică, în evocarea mătuşii ei. Acest „ritual” al rugăciunii la miezul nopţii, bunica mea l-a ţinut până în ultimele zile ale vieţii ei!
Dar, să mă întorc la cartea „Însemnări din pridvor” pe
care am apreciat-o în mod deosebit pentru curajul sincerităţii comentariilor.
Sunt subliniate defecte dar şi calităţi ale poporului român. Evlavia se pare că
este o caracterisitică a noastră. Mi-a plăcut mult articolul „Românii nu merg
la moaşte ca la muzeu”, în care se face o paralelă despre cum sunt preţuite
moaştele la noi în ţară şi în occident unde, din păcate, sunt ignorate: „Am
văzut moaşte în muzeul londonez Victoria&Albert! Da, moaşte la muzeu. M-am cutremurat să văd
pe etichetă scris negru pe alb că un fragment din moaştele unui sfânt necunoscut se află în acea icoană
veche, datând dinainte de anul 1054. Într-o nişă făcută într-o icoană diptic,
se aflau preţioasele moaşte catalogate ca obiect de muzeu.” Puţin mai încolo, amintindu-şi
cum snobii apreciază „superioritatea” occidentalilor, autoarea, pe bună
dreptate, se revoltă: „Şi atunci, xenofilii şi doritorii de cozi perfecte şi de
neîmbulzeli la moaşte să ne lase în pace! Noi îi cinstim pe prietenii lui
Dumnezeu, îi cinstim în mod deosebit pe cuvioşii cu moaşte în ţara noastră, pe
Sfânta Parascheva şi pe Sfântul Dimitrie, de zilele lor, stând la rânduri
uriaşe.” Despre aceste „rânduri” la moaşte în zile de sărbătoare, autoarea
vorbeşte şi în alte tablete, remarcând formulele stereotipe cu care sunt
prezentate de fiecare dată în emisiunile televizate şi faptul, că mici
incidente care se petrec dar care sunt izolate sunt prezentate, eronat, ca
stare generală a evenimentului respectiv.
Recunosc că din această carte am aflat, cu stupefacţie,
că există, metaforic vorbind, un Cod al
lui Da Vinci românesc. Ce este mai tragic este că el aparţine unuia dintre
cei mai buni prozatori ai literaturii române contemporane. Romanul se numeşte
„Fata din Nazaret” şi este scris de Petru Popescu, da, e vorba acelaşi Petru
Popescu care debuta în 1969, cu excepţionalul roman „Prins”! De ce spun că este
cu atât mai tragic cu cât autorul nu este deloc lipsit de talent? Dacă ar fi
opera unui scriitor mediocru ar trece neobservată şi ar avea mai puţină putere
de influenţă asupra unor cititori cu credinţă slabă. Autoarea ia atitudine şi
etichetează romanul „blasfemiator”. Bine că ştiu să mă feresc de lectura
acestei cărţi!
În „pridvorul” Danielei Şontică ne întâlnim cu texte în
care iese foarte mult la suprafaţă firea poetică a autoarei: „Crucile mari ale
mătuşii”, „Nostalgii la început de an şcolar”, „Troiţele copilăriei”, „Gustul
uitat al pâinii adevărate”. Excepţionale sunt textele „Parfum de tuberoze” şi
„Purtătoarea de aur” –acesta din urmă, îl consider fără echivoc, un poem în
proză. Chiar i-aş sugera autoarei să cuprindă acest prozopoem şi într-un viitor
volum de poezii pentru a fi citit de cât mai multă lume. Am convingerea că emoţionanta
poveste a bătrânei „purtătoare de aur” va înmuia şi inima unui cititor laic şi
îi va fi de folos sufletesc. De altfel, de folos sufletesc sunt toate
gândurile, observaţiile şi meditaţiile pe care ni le împărtăşeşte Daniela
Şontică în cartea ei, inspirat intitulată „Însemnări din pridvor”.
Un comentariu:
Felicitari! Frumos spus.
Trimiteți un comentariu