"Oriunde s-ar scrie, literatura română a fost şi este una"

Arcadie Suceveanu este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori din Basarabia. Este poet, eseist, traducător și autor de cărți pentru copii. Din 2010 este preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Se descrie ca fiind orientat "spre deconstrucţia ironică, experimentând inspirat în spirit postmodern". Dincolo de toate, rămâne un repezentant de seamă al optzecismului poetic basarabean. 

  Domnule Arcadie Suceveanu, cum este să fiţi scriitor de limbă română trăind în altă ţară?

Dar nu trăiesc în altă țară. „Patria mea este limba română”, spunea Nichita Stănescu. Da, patria unui scriitor este limba în care gândește, iubește, suferă și scrie. În Basarabia s a scris întotdeauna în limba română. Mai mult sau mai puțin, mai bine sau mai rău, asta e altceva. Dar Basarabia (ei bine, Republica Moldova), din toate punctele de vedere – istoric, lingvistic, spiritual – a fost și este pământ românesc. Iar în contextul politic actual ea și a creat statutul de „al doilea stat românesc”. Scriitorii de aici consideră că literatura română, oriunde se scrie ea – la București, la Cluj Napoca, la Chișinău, la Cernăuți, la Vârșeț sau la Paris – a fost și este „una și aceeași, indivizibilă”, așa cum afirmase George Călinescu. Și ireductibilă, țin să afirm eu cu toată convingerea. De aceea, noi, scriitorii basarabeni și bucovineni, ne considerăm fără echivoc și fără rezerve parte integrantă a literaturii române. Cine sau ce a avut o contribuţie majoră în devenirea dvs literară? Când eram elev la Școala de opt ani din satul natal, apoi la Școala medie din comuna Carapciu pe Siret, în Bucovina, citeam în manualele de școală și învățam pe de rost poeziile unor „poeți sovietici moldoveni”, „clasici” pe atunci, necunoscuți și uitați cu desăvârșire astăzi. Citeam acele poezii rudimentare, ideologizate până în ultima lor fibră, și, la un moment dat, mi am zis: „Și eu pot scrie astfel”. Am încercat și am văzut că... se poate. Dar cel care a contribuit la configurarea destinului meu literar este Vasile Levițchi, poetul emblematic al Bucovinei postbelice, profesorul și mentorul meu de la Universitatea de stat din Cernăuți. Levițchi a fost un factor reactiv polarizant în mediul intelectual din Cernăuți în anii '50 '80 ai secolului trecut, iar scrisul său, activitatea sa profesorală și literară în general s au dovedit a fi determinante pentru refacerea instituției literare din Bucovina în anii de „după”...

Puteţi face o comparaţie între ceea ce se scrie azi pe cele două maluri ale Prutului?

Literatura care s a scris în Basarabia întotdeauna a fost mai impregnată de elementul social, de evenimentele istorice și cotidiene. Scriitorii români de aici nu și au putut permite „luxul” de a fi doar scriitori, ei s au văzut nevoiți să răspundă provocărilor istoriei, să iasă în agora, să se implice în viața cetății amenințate, să și apere limba în care își scriau cărțile, să și reafirme identitatea, apartenența, conștiința națională. Din aceste motive, scrierile lor sunt poate mai lacunare, mai deficitare sub raport estetic. Astăzi însă situația s a schimbat. Au apărut promoții noi de scriitori, cu o altă sensibilitate, modernă, cu alte lecturi, cu o mai bună pregătire profesională. Cei mai importanți scriitori basarabeni de azi au susținut integral „examenul integrării”, creațiile lor se înscriu cu succes în noul circuit literar general românesc, fiind prezentate și recenzate în revistele din România, incluse în antologii, istorii literare, enciclopedii etc. Cât privește literatura română de pe „celălalt mal”, ea mi se pare excesiv de filologizată. Se scriu și se publică zilnic kilometri de poeme „din cuvinte”, vidate de trăire și plasmă senzorială, apar zeci și zeci de cărți de serie, unisexuate, lipsite de personalitate. În general, literatura română de pe ambele „maluri”, ca de altfel și alte literaturi ale lumii, traversează un moment marcat de o teribilă confuzie de valori.

Cât de importante sunt prieteniile în lumea literară pentru afirmarea unui scriitor?

Prieteniile literare sunt necesare mai cu seamă în faza de început, în procesul de formare și afirmare a unui scriitor. Atunci tinerii au nevoie să și verifice potențele, să și cristalizeze scrisul, ideile și pozițiile într o atmosferă de emulație, prin dialog permanent, prin comparație și confruntare. E bine când aceste prietenii au la bază cât mai multe puncte comune, obiective majore, afinități elective, și nu degenerează în simple interese de gașcă. Gășcăriile literare sunt, de regulă, vulgare, exclusiviste și chiar agresive. Personal, am trăit sentimentul unei asemenea prietenii la Cernăuți, în anii studenției și ai începutului biografiei mele de creație, când un mic grup de tineri poeți români din Bucovina înstrăinată (Ilie T. Zegrea, Ștefan Hostiuc, Vasile Tărâțeanu, Simion Gociu și subsemnatul), încurajați și ghidați în demersurile noastre de profesorii (în același timp și scriitori) Vasile Levițchi și Grigore Bostan, ne am solidarizat sub flamura poeziei, creând un adevărat cerc literar. Cred că nu exagerez spunând că anume această grupare literară a reușit să reînoade, în acel spațiu românesc, firele cu poezia iconarilor, cu literatura română interbelică.

În scrisul dvs sunt adesea trimiteri directe sau subtile la divin. Vă consideraţi de partea poeţilor ce se raportează mai mult interogativ/contestatar faţă de Dumnezeu sau de partea celor care vor să mărească taina prin afirmaţie?

Interogativ, da. Nu și contestatar. Sunt un om care crede profund în existența și atotputernicia forței divine. De aceea, după cum ați remarcat, în textele mele fac adesea trimitere la divinitate, recurcând la simboluri, la precepte și idei biblice, la marile parabole ale învățăturii creștine. Cred însă că mă situez mai mult de partea acelor poeți care, chiar și atunci când îl invocă pe Dumnezeu în tonalități și inflexiuni interogative mai pronunțate, nu fac decât „să sporească taina cea mare, „taina care ne apără” (Grigore Vieru) și ne salvează.

Sunteţi autorul mai multor cărţi de literatură pentru copii. Ce părere aveţi despre cărţile şi revistele care se scriu astăzi în limba noastră pentru cei mici?

Scriu cu plăcere pentru copii. Sunt convins că și pentru copii se poate scrie „altfel”, într o formulă modernă sau chiar postmodernă. Din nefericire, însă, persistă părerea că pentru cei mici se poate scrie cât mai „lejer”, adică oricum, fără ambiții și pretenții mari. Greșit. Pentru că, dacă iei lucrurile în serios, scrisul destinat celor mici implică mai multă exigență, o responsabilitate sporită. Copilul simte imediat falsul, lui îi repugnă „făcutul”, artificiosul, inautenticul. Spre bucuria noastră (și, în primul rând, a copiilor), avem în literatura română de azi scriitori pentru copii foarte buni, de o valoare incontestabilă, autori de cărți frumoase, competitive în context național și european. Voi da, aici și acum, doar câteva nume de scriitori din cele două spații ale literaturii române contemporane, nume reprezentative pentru ceea ce avem mai valoros în scrisul nostru pentru copii: Grigore Vieru, Ana Blandiana, Spiridon Vangheli, Constanța Buzea, Gheorghe Tomozei, Aureliu Busuioc, Grete Tartler, Vasile Romanciuc, Ion Hadârcă, Passionaria Stoicescu... Și lista, evident, ar putea continua.

Ce speraţi pentru literatura română, în general, şi pentru cea din Basarabia, în special?

Străinii care reușesc să ne cunoască afirmă, pe bună dreptate, că literatura română este una dintre cele mai mari literaturi ale lumii. Sper din toată inima ca într un viitor cât mai apropiat ea să fie descoperită, tradusă și apreciată în cât mai multe limbi și pe cât mai multe meridiane ale lumii. Literatura română contemporană merită de mult și pe deplin acest lucru. Iar literaturii din Basarabia îi doresc o integrare deplină și ireversibilă în circuitul general al literaturii române și, de asemenea, o cunoaștere și o recunoaștere cât mai largă în context european.

Repere biografice

Născut la 16 noiembrie 1952, în comuna Şirokaia Poleana (Suceveni), raionul Hliboca, regiunea Cernăuţi, Arcadie Suceveanu este absolvent al Universităţii de stat din Cernăuţi, Facultatea de Filologie, secţia Limba şi Literatura Română (1974). A fost profesor la Şcoala medie din Horbova Herţa (1974 1979), redactor şi redactor şef al Editurii Literatura Artistică (Hyperion) din Chişinău (1979 1990). Vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova (1990 2010). Din decembrie 2010 - preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Preşedinte al Filialei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România (2005 2013). Membru fondator al PEN Clubului din Moldova. A publicat numeroase volume de volume de poezie, între care: Mă cheamă cuvintele (1979), Ţărmul de echilibru (1982), Mesaje la sfârşit de mileniu (1987), Arhivele Golgotei (1990), Eterna Danemarcă (1995), Infruntarea lui Heraclit (1998), Mărul îndrăgostit de vierme (1999), Cavalerul Înzadar (2001), Corabia de la mansardă (2004), Arca dies (2008), 101 poeme (2009), Cafeneaua Nevermore (2011), Ființe, umbre, epifanii (2011), Profesionist al himerei (2012), Ferestre stinse de îngeri (2014). Volume de eseistică: Emisferele de Magdeburg (2005), Frumusețea subversivă (2012), Cariatide și coloane (2013). Cărţi pentru copii: A fugit melcul de acasă (1984), Ora cinci fără doi fulgi (1986), În cămaşă de cireaşă (1989), Raţa şi Arhimede (2000), ŞTIUca la şcoală (2002), Cheiţe pentru vise (2005), Lumea ca o poveste (2009), Greierul care s cri cri e (2012), Întrebări colorate (2014), ş.a. Laureat al mai multor premii, între care: Premiul Naţional al R. Moldova (1998), Premiul Academiei Române (1997), Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova (1987, 1995, 1999, 2000, 2002), Premiul pentru poezie „Centenar Lucian Blaga” (Cluj Napoca, 1995), Premiul revistei „Poesis” (Satu Mare, 2006), Premiul Festivalului internațional „Drumuri de spice” (Uzdin, Serbia, 2013); Laureat al Diplomei Consiliului Internațional al Cărții pentru Copii și Tineret pe lângă UNESCO (IBBY) Selecţii din versurile sale au apărut în diverse antologii din România, Ucraina, Rusia, Turcia, Bielarus, Macedonia, Suedia, Italia, Franţa, Cehia, Olanda, Tatarstan.

Interviu realizat de Daniela Șontică, publicat în Lumina literară și artistică / iunie 2015  

Geo Vasile despre Privileges de femme de lune

        Poezia Danielei Şontică din volumul în „Privilèges de femme de lune” (Ed. Vinea, 2015) se află sub semnul Părintelui tuturor avangardelor, Arthur Rimbaud, poet al revelaţiilor, al călătoriilor imaginare la antipozi, al spectacolului oniric cu personaje sau mai bine zis cu măşti (violonistul de pe acoperişuri, liftiera ce croşetează vise, somnambula antigravitaţională, cititorul de cărţi rare etc.).   Dincolo de eul poetic explicit,  are loc un bal mascat epico-dramatic sau carnaval cu personaje numite ea, ele, el, ei. Sub pleoapele, experienţele extreme sau rutiniere, sub aspiraţiile spre cunoaşterea absolută  putem identifica una şi aceeaşi protagonistă, poeta metaforelor memorabile, revelatorii, cum ar zice Lucian Blaga. Metafore ce sugerează peisaje aventuroase (...savez-vous, j’ai heurté les incroyables Florides…) pe măsura periplului scriiturii diseminate cu simboluri (recurent este cel al fluturelui, expresie înaripată şi multicoloră a sufletului omului) aforistice, hemografice, ludice, sub semnul lunii, al oglinzilor (la femme aux mains-miroirs), al iubirii şi exilului pe pământ al albatrosului budelairian.

      Daniela Şontică îşi invită cititoarele în nume propriu să încerce această formulă alchimică cu smaraldul ce vindecă de sterilitate, oferind în plus sublimul sentiment al maternităţii, al feminităţii, al mamei ce-şi doreşte ca pruncul ei să devină cel mai mare şi frumos poet al lumii. Ce va să scrie o poezie cu o cuceritoare vocaţie ecumenică, ştiută fiind pe de rost de adolescenţii din toate patriile lumii. Esta chiar o posibilă artă poetică a autoarei noastre.

  

Cu ce iscusinta vom sparge cupele

Pasăre de fosfor, cuminţenia paradisului,

numai o pană neglijentă mă desparte

de arta perfectului tău penel

şi numai o duminică uşor tristă, 

nespus de blândă sub cireşi.

Port în palme imaginea unei ceşti cu ceai,

de aceea poate merg ca o lebădă în trestii, 

ca şi cum aş fi desenată pe cana regelui.

Se poate spune orice despre conturul ei de fosfor,

tot va zbura,

iar dacă va cânta vreodată

nu va fi ultimul ei cântec

şi o adiere dinspre ocean,

în ziua aceea amândoi vom fi pricepuţi grădinari,

şi cu ce iscusinţă vom sparge cupele

şi vom merge lin pe ape şi vom tăia câteva trestii.

Paul Aretzu: „Fiecare scriitor face exerciţiul dumnezeiesc al creaţiei“

Foto: Ilinca Petre

Criticii literari îl consideră pe Paul Aretzu un poet religios, însă el însuşi crede că mai potrivit ar fi să se spună că este un poet creştin sau, mai bine, ortodox. Încearcă şi reuşeşte prin poezia sa „eliberarea de trupul limbii, atingerea cu sticilirea transcendentului”.

Daniela Şontică: Domnule Paul Aretzu, poezia dumneavoastră, deşi are trimiteri biblice directe sau subtile, este o poezie în adevăratul sens al cuvântului. V-a incomodat vreodată etichetarea de „poet religios”? 

Paul Artezu: Orice etichetare critică este, de fapt, o încercare de a defini şi de a explica ceva. Încadrarea, sistematica sunt forme ale cunoaşterii, necesare (e adevărat, mai degrabă statistice, exterioare). Faptul că sunt considerat poet religios nu mă incomodează în niciun fel, ba, dimpotrivă, mă onorează, mai ales că titlul acesta mi l-a dat un reputat critic pe care îl preţuiesc în mod special, Gheorghe Grigurcu. Cred, însă, că mai potrivită ar fi sintagma de poet creştin sau chiar ortodox. Poet religios este un termen prea vast şi imprecis. Calitatea de autor religios nu convinge, de regulă, istoricii literari, care o consideră mai mult o referire de ordin tematic sau care îşi declină competenţa în acest domeniu, cu toate că numeroase arhetipuri literare aparţin sacrului (după cum ştim de la Mircea Eliade). În perioada comunistă, de unde provine şi formaţia ateistă a multor literaţi de azi, s-a dat o importanţă disproporţionată cronicarilor, impunându-se imaginea unui Ev Mediu întunecat, criminal, odios. S-a vorbit prea puţin despre credinţa acelei epoci, despre tradiţia monahală, despre ctitorirea de biserici, despre începuturile poeziei (Coresi, Dosoftei – traducători ai Psaltirii), despre consolidarea limbii (Biblia de la Bucureşti), despre retorica sacră (Varlaam, Antim Ivireanul), despre traducerile filocalice (Paisie Velicicovschi).

Este adevărat că există o abundentă producţie literară religioasă, de tip formal, folosindu-se de scene biblice cunoscute, reluând parabole, recurgând la un limbaj de biserică, având o funcţie predominant didactică. Totodată, există o literatură, religioasă în spirit, conţinând transcendenţă, lipsită de retorică, de formalism, plină de însufleţire duhovnicească şi teologie, căutând să exprime autenticitatea divinului. Origen este printre primii care face distincţie între sensul literal şi cel alegoric al textului Bibliei, cel dintâi fiind conjunctural, istoric, cel de-al doilea fiind simbolic, menit să salveze demnitatea Sfintei Scripturi, şi având două stepene (trepte), una morală şi alta spirituală. Se reprezenta, astfel, parcursul de la trup la suflet şi la spirit.

Încerc, în poezia mea, pe cât îmi stă în putinţă, eliberarea de trupul limbii, atingerea cu sticlirea transcendentului (fără a întrerupe legătura cu latura fragilă a omenescului). Poezia religioasă (aici nu vorbesc despre poezia liturgică, a imnologilor) ar trebui să urmeze modelul teandric, al naturii duble a lui Hristos, să pornească de la chip şi să parcurgă calea ascetică şi mistică, până la întunericul iubirii sau întunericul supraluminos. Este vorba, desigur, despre un scenariu ideal. Nu-l ating decât cei înduhovniciţi, scriitorii bisericeşti sau sfinţii (care, din smerenie, aleg forma tăcerii, convorbind în sine cu Dumnezeu).

Criticii şi istoricii literari de azi, unii lipsiţi, din păcate, de cultură religioasă, refuză, de la bun început, o astfel de literatură, limitând domeniul esteticului numai la realitatea profană. Or, Dumnezeu este, prin caracterul Său abstract absolut, prin consubstanţialitatea Sa treimică, Frumuseţea Frumuseţilor, de neînchipuit. Putem avea acces la estetica sacră, prin icoană, prin rugăciune şi, îndrăznesc să cred, chiar prin poezie. Paul Evdokimov vorbeşte despre arta epifanică. Nicolai Berdiaev consideră că, prin efortul de sublimare a realităţii şi prin contemplaţie, arta este cathartică, mântuitoare. De altfel, Biblia a dat naştere celei mai mari părţi a culturii lumii.

Credeţi că avem o poezie de factură religioasă autentică şi de calitate în literatura română a zilelor noastre?

Cred că avem o poezie religioasă autentică şi valoroasă, nu numai în literatura de azi, ci de-a lungul întregii sale istorii. O dovadă o reprezintă antologia alcătuită de Magda şi Petru Ursache, Duh şi Slovă (2002). La fel, cea alcătuită de Părintele Ioan Petraş, Adânc pe adânc, sacerdoţiu liric (2006), având ca subiect preoţi poeţi. Se pot contura câteva momente de vârf, în evoluţia poeziei de inspiraţie religioasă, precum şi câteva nume reprezentative. Începuturile literaturii stau, cu siguranţă, sub semnul religiosului. Romanticii au fost încercaţi de atitudini contradictorii. Totuşi, Eminescu a fost un religios adevărat. Coşbuc, Goga au adăugat dimensiunea etnicistă, autohtonistă. În perioada interbelică, s-a configurat o direcţie tradiţionalist-ortodoxistă, cu un program estetico-ideologic, având suportul unei reviste prestigioase şi al unui cenaclu. Nichifor Crainic susţinea cu toată determinarea: „pământ naţional pentru fiecare popor şi cer creştin pentru toţi laolaltă”. A fost acompaniat de Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Radu Gyr, Sandu Tudor, Pan M. Vizirescu, Valeriu Anania. Lucian Blaga, care a provocat o reacţie severă Părintelui Dumitru Stăniloe, a fost atras de viziunea mitică asupra lumii. Tudor Arghezi, un cârcotaş al credinţei, vrea să-şi rezolve anxietăţile, interpelând divinitatea. O uimitoare mişcare de rezistenţă spirituală, în calea agresivităţii comuniste, a reprezentat-o Rugul Aprins, de la Mânăstirea Antim, iniţiată de Daniil Sandu Tudor, imnograf târziu, cu vocaţie mistică. Au luat parte: Ion Marin Sadoveanu, Mircea Vulcănescu, Tudor Vianu, Vasile Voiculescu, Mihail Avramescu, Andrei Scrima, Dumitru Stăniloae, Constantin Noica, Ioan Gh. Savin, Alexandru Mironescu, Octav Onicescu, I. D. Ştefănescu, dar şi părinţii din comunitatea monahală, Sofian Boghiu, Benedict Ghiuş, Arsenie Papacioc, Petroniu Tănase...

Intrată în eclipsă totală, în perioada realismului socialist, literatura de inspiraţie religioasă va cunoaşte un reviriment la neomodernişti (generaţia şaizecistă). Un fervent a fost Ioan Alexandru. Accente religioase (mai discrete, uneori indirecte) apar şi la Nichita Stănescu, Constanţa Buzea, Ana Blandiana, Dan Laurenţiu, Mircea Ciobanu, Ileana Mălăncioiu, Cezar Ivănescu, Miron Kiropol, Sorin Mărculescu, Daniel Turcea, Adrian Popescu. Ultimii doi sunt reprezentativi: Daniel Turcea se converteşte şi trăieşte mistic, Adrian Popescu este un contemplativ, alegându-şi regiunea Sfântului Francisc, Umbria, drept Paradis.

La generaţia optzecistă, atenţia s-a îndreptat, în special, spre scriitură, spre înnoiri tehnice. Au, însă, atracţie pentru sacru Ion Mircea, Nichita Danilov, Dan Damaschin, Gabriel Chifu, Constantin Hrehor, Marian Drăghici, Nicolae Ionel, Adrian Alui Gheorghe, Ioan Pintea, Ioan Petraş. Lista s-ar putea continua considerabil.

În momentul de faţă, dispărând cenzura şi presiunea ideologică, poezia religioasă s-a disipat, s-a reconvertit. Ea există, în forme variate, dar nu mai este focalizată. În fond, fiecare scriitor face exerciţiul dumnezeiesc al creaţiei, iar în frumos locuieşte Duhul Sfânt.

Care dintre cărţile dvs. vă dă cel mai mult sentimentul de împlinire?

Sentimentul de împlinire nu l-am avut decât în foarte rare momente ale existenţei. Cărţile, în sine, nu-mi dau această stare. Simt, în schimb, o mare bucurie în momentul scrisului. Când am redactat Cartea Psalmilor, citind mult din Biblie, din Părinţi, din Vieţile Sfinţilor, din cărţile liturgice (Triod, Octoih, Penticostar, Mineie), din Pateric, din Proloage şi din altele, am fost desprins de lume, şi chiar de timp. Împlinire simţi când te îndumnezeieşti. Numai sfinţii au această trăire, această limpezire şi liniştire.

După căderea comunismului, v-aţi întrebat care ar fi fost universul dvs liric şi felul în care aţi fi scris? Cu siguranţă n-aţi mai fi scris „Cartea Psalmilor (semne de iubire)”...

A fost o perioadă în care aproape renunţasem la scris. În comunism, noţiunile de scriitor, de poezie erau aproape un nonsens. Puteai scrie onest pentru tine, dar nu pentru ceilalţi. Riscul era al disocierii personalităţii, al ascunderii faţă de conştiinţa ta. Conjunctura istorică, politică are o influenţă determinantă asupra indivizilor. Şi cea de acum îşi pune amprenta asupra noastră, mai puţin vizibil, mai puţin sesizabil. Credinţa nu poate fi, însă, schimbată de factori exteriori. Avem exemplul martirilor.

Reuşiţi să trăiţi din scris?

Într-un fel, trăiesc din scris, pentru că a devenit pentru mine o a doua natură. Mai corect spus: trăiesc din citit şi din scris. Este vorba de existenţă spirituală. Altfel, din punct de vedere material, de pe urma scrisului trăiesc numai câţiva funcţionari, angajaţi ai instituţiilor scriitoriceşti, şi câţiva autori cărora li s-a făcut o publicitate exagerată şi, cred, nesănătoasă (bazată pe tehnici de manipulare); argumentul corect ar trebui să fie cărţile. Atâta vreme cât nu se mai citeşte (decât sporadic şi nesemnificativ), notorietatea este una indusă, ireală. Sunt mulţi oameni care au opţiuni entuziaste pentru scriitori de care au auzit, dar pe care nu i-au citit.

Cum putem convinge tinerii de azi că poezia merită să fie citită şi că, în general, este bine să citească literatură?

Împlinirea, de care aminteam mai devreme, înseamnă a avea integralitate umană. Or, ontologic, omul este fiinţă religioasă, fiinţă culturală, fiinţă raţională, întrunite. Existenţa nu are altă motivaţie, decât a-L cunoaşte pe Dumnezeu, direct sau prin creaţie. Optând pentru rău, pentru plăceri, pentru trândăvie, ne ratăm şansa existenţială, nu ne împlinim, rămânem fragmente de oameni (numai trupeşti). După fiecare zi a Genezei, Dumnezeu a constatat că lumea este frumoasă. Întreaga creaţie este poetică, având transcendenţă. Este condiţia metaforei de a face legătura între aici şi dincolo. Cunoaşterea apofatică este tot de tip poetic, bazându-se pe vizibil şi nevizibil. Locuim într-o lume poetică, ne hrănim nu numai cu pâine, ci „cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Deut. 8,3). Trăim într-o lume a Cuvântului, în care poezia trebuie să fie regulă a împlinirii.

Interviu publicat în „Lumina literară şi artistică”, supliment lunar al Ziarului Lumina / aprilie 2014.  

De pe site-ul Scrieliber.ro

Poetul Ştefan Ciobanu mi-a prezentat (frumos) blogul pe site-ul scrieliber.ro şi a scris câteva lucruri (tot frumoase) şi despre volumul meu. Iată mai jos referinţele la acesta din urmă: 

Poemele Danielei Şontică din volumul „Iubita cu nume de profet” oferă fie un tablou pornind de la un eveniment istoric, fie o poveste modelată pe un personaj real, fie o stare pe care o transformă într-un fluture căruia îi urmărește zborul neregulat. Toate astea, și multe altele, le construiește atent, fiecare cuvânt fiind bine cântărit și având funcție de recuzită. Este suficient să citești poemul care dă titlul volumului (poezie cuprinsă în grupaj) pentru a vedea cum, folosind cuvinte și expresii care induc imaginea biblică (mai frumoasă cu seminţe şi cu ierburi, […] pentru că tălmăcesc vise care nu plac oamenilor, […] Visul tău, mărite rege, este acesta), reușește să redea decorul necesar pentru a crea iluzia acelor timpuri patriarhale. Spun iluzie pentru că Daniela Șontică nu se referă aici doar la episodul biblic, care devine un pretext, ci îl transpune în cotidian căruia îi decoperă, astfel, noi valențe. Autoarea reușește în poeziile ei să aducă două lumi, una cu fundații istorice incontestabile, cealaltă extrasă din viața de zi cu zi, lumi care se intercalează constant, fără a se anihila sau a intra în conflict (cum este tendința poeziei de astăzi). În bucla poeziei astfel creată, această bandă Möbius care ne străbate ființele, nu știi niciodată care eveniment îl declanșează pe care. În acest punct, prin crearea de scurtcircuite temporale, se apropie Daniela Șontică de poezia suprarealistă.
Conștientă de forța cuvintelor, de importanța lor, dar în același timp, de iluzoriu și interesul din ce în ce mai scăzut pentru poezie a celor din jur, poeta se adresează, tot în volumul Iubita cu nume de profet, unui destinatar incert dar atent schițat, astfel: ce faci cu toate containerele de cuvinte / pe care ți le trimit în ultima vreme? (Despre mine). Atunci când nu folosește parabola, cum este cazul poeziilor Scrisoare pariziană sau Nici o promisiune, nu se sfiește să devină personală și să folosească dialogul ca modalitate de apropiere de cititor, un dialog fracturat și purtat parcă de personaje aflate în vise diferite. În volum mai sunt schițate personaje care par să vină la întâlnirea cu sufletul ei (Stăpânul frunzelor, Liftiera, Lăptarul, Căutătorul de argint), personaje care completează universul pestriț, aflat mereu în schimbare, un univers care pare să se nască după fiecare colț de stradă.

  

Cronica din revista Arca

Sirena şi capacul de bere

Felix Nicolau

Daniela Şontică este un instrumentist care îşi desăvârşeşte arta prin exerciţii de stil constante. Ca în cazul oricărui virtuoso, e important să îi urmăreşti nuanţele din frazare în ”Iubita cu nume de profet”, Editura Tracus Arte, 2014. Scopul scriitoarei este nu atât să inoveze, cât să îşi exprime sensibilitatea şi imaginaţia – ambele romantice şi religioase – în forme poetice cât mai rafinate. Poeta iubeşte poeticitatea, dar cum vieţuieşte într-un mediu populat cu poeţi contemporani, ea nu cade în desuetudine stilistică. Redactor-şef la ziarul ”Lumina”, ea diriguie şi ”Suplimentul cultural” al ziarului cu pricina. Reuşita de a înnobila publicaţia Patriarhiei cu un astfel de ”Supliment” îi aparţine în întregime.
Mai întâi, poeta compune poveşti, dar mai mult în sensul feericului decât în cel al epicului: „Această iubire mă trece dincolo de Sahara/ pe spatele unui crocodil secret şi blând,/ mă duce în ţara/ visată de fetiţa celor trei zâne cu dantele şi coifuri,/ întinde poduri, sârme şi autostrăzi/ [...]/ De pe strada mea îngustă/ această iubire se vede foarte mare” (”Poveste de pe strada mea”). Legăturile cu urâtul, dereglările şi înceţoşările schizoide ale artei contemporane sunt puţine, dar asta nu înseamnă că sufletul romantic al poetei pulsează poetic doar de prin livezi. Nu sămănătorism este aici, ci romantism profund şi deschis către actual: „în ultima vreme coplărimea din Lunca Dunării/ pleca la scăldat cu sentimentul/ că scrisorile noastre/ erau bune de făcut pluta,/ unii chiar le credeau gumă de mestecat sau bilete de intrare la film” (”Trupa mea de artificii”). Simţul generării de limbă nouă se împleteşte excelent cu tandreţea rememorărilor biografice.
Thriller feeric
Feminitatea onirică este coloana vertebrală a volumului: „Mărite rege-grădinar,/ visul tău se tâlcuieşte aşa:/ femeia cu ochii albaştri este sfânta care îţi creşte copiii,/ florile de câmp sunt fecioarele zvăpăiate/ ale minţii tale,/ iar pletele vălurite sunt lacrimile vărsate de femeia neştiută,/ care nu înţelege ploaia niciodată”. Uneori delicateţea în această direcţie egalează paginile de tinereţe ale Hortensiei Papadat-Bengescu. Suavitatea şi gentileţea sunt văluri peste durităţi şi imagini absurde. Efectul este unul de feerie cu fundal muzical de thriller: „în miezul zilei îşi scoate păianjenii din ochiul drept,/ îi aşază în tabachera de aramă,/ îi va dărui vecinei, are o fetiţă dulce care merită un cadou,/ întinde o cută a obrazului ca pe cearşaful ei din casa/ cu mulţi copii/ bărbatul i-a plecat de mult,/ de asta are ea părul oţelit,/ îl mângâie cu un capac de bere” (”Femeia cu palma oglindă”).
Cu cât se păşeşte mai adânc în lectură, cu atât se străvede durerea nostalgică elegant fardată. Şontică şi-a asimilat lecţia din ”Decăderea minciunii”, eseul lui Oscar Wilde: arta nu trebuie să fie sinceră; autenticitatea ei decurge din refracţie, sugestie şi simbol. Poetizările stoice alternează cu paradisurile sustenabile: „Apoi câteva zile de miere sălbatică,/ ochii ne-ar rămâne fără contur/ în după-amiezile neştiute de contabili,/ am hoinări prin mahalale,/ am arunca bani vechi în curţile/ cu bătrânei fericiţi bând ceaiuri între ierburi dulcege” (”Iar oamenii”). Uneori aceste paradisuri chiar repercutează frumuseţi ce nu se află la îndemâna oricui, paradisuri nedemocratice: „Noi, care lăsăm dâre pe fiecare orizont,/ i-am ierta,/ am coborî din lume/ şi am vâsli la nesfârşit/ în cutia de argint moale, de forma presupusei inimi” (”Argint moale”).
Artistă de excepţie este Daniela Şontică atunci când îi reuşesc metaforele. Toată înstrunarea ei tinde către metaforă, sărind, din fericire, peste celelalte figuri de stil. Ca o sirenă delfică, ea îşi toarce cântecul şi când nu te aştepţi intonează o arie care te face să dai drumul la catarg si să te arunci în valuri: „Rămâi o vreme,/ din privirea ta enormă/ să-mi croiesc rochii” (”Revedere”).

Cronică publicată în revista Arca, nr. 10-11-12, 2014.

Cronica in Convorbiri literare

Daniela, Iubita cu nume de profet

 

Emanuela Ilie

 

În prelungirea imperativului care dădea titlul unui op mai vechi, Uitaţi-vă prin mine (Editura Brumar, 2007), cel de-al treilea volum de versuri al Danielei Şontică ne lansează o nouă invitaţie la întîlnirea, via carminis, cu Iubita cu nume de profet (Editura Tracus Arte, 2014). Ceea ce se traduce, ca de obicei, printr-o îmbiere cu poezie limpidă şi delicată, de o puritate imagistică şi o cuminţenie tematică pe cale de dispariţie. O poezie care, nesuportînd „hidoşenia” şi „neruşinările”, aşadar desubstanţializarea lumii actuale (v, spre exemplu, Seri prevestitoare, încheiată cu un sumbru avertisment: „în curînd/ cuminţenia va părea oricui un şarpe bubos,/ de care toţi ar trebui să fugă înfricoşaţi./ Atunci zeloşii se vor mînia/ şi vor arăta spre fecioare strigînd: « Omorîţi-le !/ Omorîţi-le! »”), o întoarce, o transformă în reversul ei, graţie unei impresionante capacităţi de învestire a existenţialului cu o încărcătură considerabilă de mitic şi mistic. Procesul poetic care face posibilă această metamorfoză este dezvăluit în finalul unui poem încărcat de semnificaţii, intitulat chiar Iubita cu nume de profet: „Sînt Daniel,/ iubita cu nume de profet,/ mai frumoasă cu seminţe şi cu ierburi/ decît hrănită cu multe desfătări./ Sînt alungată mereu din oraşe/ pentru că tălmăcesc vise care nu plac oamenilor,/ dar tu vei şti că tot ceea ce îţi voi spune/ este adevărat.//...//Mărite rege-grădinar,/ visul tău se traduce aşa:/ femeia cu ochi albaştri este sfînta care îţi creşte copiii,/ florile de cîmp sînt fecioarele zvăpăiate/ ale minţii tale,/ iar pletele vălurite sînt lacrimile vărsate de femeia neştiută,/ care nu înţelege ploaia niciodată.// Iar eu sînt Daniel/ şi am descărcat aceste seminţe de vis/ într-o seară de nisan,/ am aruncat înţelesuri în grădina părăginită/ la picioarele tale,/ sub ochii tăi nedormiţi de un veac,/ de dorul pădurii în care întrevezi dragostea şi moartea/ cum stau la taifas”.

Majoritatea izvoditurilor poetice ale Danielei Şontică se articulează, practic, pe acelaşi tipar – extras direct din opurile de sorginte sacră – graţie căruia orice referent existenţial sau poetic este transferat imediat în spiritual. Aceasta este, în fond, exigenţa absolută a unei scriituri ce nu se sfieşte deloc să utilizeze convenienţele genului de extracţie mistică: formulele psalmodice, recuzita liturgică, aluziile la diverse naraţiuni fondatoare, invocarea unor figuri arhetipale şcl. Dimpotrivă, Iubita cu nume de profet mizează lucid pe repertoriul de amvon, transcriind direct sau parafrazînd versete evanghelice („Cine să vă-nţeleagă oasele, strămoşi ai mei?”; „Încă puţin şi va merge pe apă.”; „fericiţi cei ce plîng.” etc.), cînd nu se confesează prin intermediul unor construcţii lexicale aromite sacerdotal: „smaraldul cuvîntului”, „drumul mătăsii”, „concubinele din Joseon”, „statuie/ luminată de îngerii cu săbii lungi,/ păzitori de sare”, „ocrotiţii deşertului”, „iarba credinţei”, „micile animale din Sumatra”, „solzii mici ai şarpelui de casă” etc.  Nici o stridenţă lexicală, nici o îndrăzneală figurativă, nici o atracţie faţă de tot ceea ar putea fi tradus drept interdict (în materie de senzorial, corporal ori spiritual) nu sparge rama poemelor astfel construite, prin care ni se re-configurează tabloul aproape idealizat al unei iubiri totale. Inevitabil, cu trena de convenţii textualiza(n)te ştiute – însă poeta ştie să acordeze notele specifice fabulaţiilor sau misteriilor creştine după ritmurile unei sensibilităţi rafinate, ce-şi trăieşte proiecţiile cu rost compensatoriu într-o mistuire iarăşi totală a sinelui: „această iubire mă trece dincolo de Sahara/ pe spatele unui crocodil secret şi blând,/ mă duce în ţara/ visată de fetiţa celor trei zâne cu dantele şi coifuri,/ întinde poduri, sârme şi autostrăzi,/ îmi povesteşte cum/ peste oceane vom călători/ ca peste bălţile plânsului,/ vom învinge Nilul,/ vom lupta cu stihiile,/ vom salva bibliotecile de la incendiu.// Din fire de nisip vom face doi tigri/ care vor hăitui amintirea,/ îşi vor lepăda blănurile la piciorul Olimpului -/ acolo ereticii ne-au zărit într-o vară.// De pe strada mea îngustă/ această iubire se vede foarte mare.” (Poveste de pe strada mea). Fără excepţie, limbajul este al devoţiunii totale, de expresie aproape cultică, faţă de o exterioritate plurimorfă, dincolo de sau prin care se revelează în permanenţă alteritatea radicală. Fireşte, singura care are puterea de a umple orice gol, de a anula orice absenţă: „Între noi se aglomerau hărţile lumii,/ vameşii, păcătoşii, maşinile de tuns iarba,/ nebunia femeii pe care o cunoaşte,/ nebunia băiatului pe care l-am iubit la 20 de ani şi a murit tînăr,/ toţi aceşti oameni care fac ceva şi pleacă din noi,/ dar ne rămîn scrişi pe oase,// aceste vieţi, patrii de liturghii neînţelese/ şi trupuri care nu mai nasc decît/ o imensă lacrimă/ în care mi-am făcut casă./ Astăzi, eu, pentru mine:/ Iubitule cu nume în vocabule străine,/ am crezut mereu în tine,/ am aşteptat întotdeauna/ să rosteşti cuvintele/ cu înfrigurarea care urcă seva în plop/ şi jur că nu cunoşteam alte garanţii ale gîndului că există viaţă/ pe planeta locuită de oameni” (Nici o promisiune).

Oricare i-ar fi catalizatorul aparent (compasiunea faţă de o figură greu încercată de soartă, precum Liftiera Mimi, admiraţia faţă de Căutătorul de argint ascuns în cărţile prăfuite din anticariate, amintirea unei iubiri încheiate dramatic, o altă despărţire în ritmuri Zai zai, dar mai ales dăruirea totală cu care noua Evă rătăcitoare nu face altceva decît să retrăiască la cote incandescente aventura celor „două păpuşi de lut roşu/ care se iubesc de la facerea lumii”), instrumentul de garantare unic la care apelează finalmente poeta – la fel ca şi publicista – Daniela Şontică este transcendenţa. Cel mai adesea, emblemele acesteia colorează discret carnaţia poemelor, aşa cum se întîmplă în Pustie: „Chiar acum, un cactus dintr-o specie rară/ înmiresmează calea/ fecioarelor fără frică, fără părinţi, fără lume”. În cîteva cazuri doar, echivalenţa eros lumesc – iubire sacră este chiar scheletul construcţiei lirice. Pe deplin elocvente, din această perspectivă, sînt cele trei (cum altfel?!) tristihuri intitulate Cea mai: „Cea mai frumoasă femeie care te-a iubit/ se ducea la culcare rugîndu-se astfel: / «Ajută-l, Doamne, să nu mă uite!»// Cea mai senină femeie care te-a iubit / intra în somn cu mîinile împreunate zicînd:/ «Ajută-l, Doamne, să nu se uite! »// Cea mai bună femeie care te-a iubit/ construieşte gheme ovale din nopţile cît Mississippi: «Ajută-l, Doamne, să nu Te uite!»”.

Credincioasă responsabilităţii primite odată cu severa etichetă nominală (ebr. Dāni’el, „Dumnezeu este judecătorul meu”), Daniela, Iubita cu nume de profet, îşi tălmăceşte singură viziunile lirice drept mărturii despre unica Prezenţă care converteşte aşteptarea în jubilaţie şi neliniştea în frison revelatoriu. Inclusiv pe teren po(i)etic. Căci, dacă e să-i dăm crezare, „Dumnezeu lucrează încă la noi”...

Text apărut în revista Convorbiri literare, ianuarie 2015.

 

 

 

Pagini de lecturat în tihnă

Nu rataţi numărul pe ianuarie al suplimentului „Lumina  literară şi artistică”, distribuit împreună cu  „Lumina de Duminică” din data de 18 ianuarie!
Veţi avea lucruri interesante de citit. Sub titlul „Nimeni din generaţia mea nu a dat cu pietre în clasici” sunt publicate mărturii ale venerabilului scriitor Daniel Drăgan, intervievat de mai tânărul poet Laurenţiu-Ciprian Tudor. Aflat la ora bilanţului creaţiilor sale (este autor a peste 25 de volume), Daniel Drăgan, născut în 1935, povesteşte despre anii „obsedantelor decenii” din comunism, dar şi despre libertatea de exprimare din ultimii 25 de ani.
„În poezie cuvântul este a doua natură a noastră”, afirmă poetul şi matematicianul Florin Caragiu într-un eseu cu tema artei ca prefigurare a realităţii restaurate. Cititorul de poezie va afla un grupaj de poeme suave de dragoste, semnat de Ştefan Scripcariu.
O recomandare de lectură o constituie cronica literară la volumul „Celălalt Consantin” al lui Consatntin Preda, care este în fapt o antologie a poemelor publicate din 1984 încoace de scriitorul retras „în sudul său patriarhal”, adică la Craiova, şi care se remarcă prin diversa tematică lirică.
Criticul literar Geo Vasile, cunoscut drept un erudit italienist, analizează pe larg poezia lui Ignatie Grecu, poet şi călugăr deopotrivă (trăitor la Mănăstirea Cernica), analiză prilejuită de recenta carte de sonete a acestuia, „Steaua mângâierii”.
O excelentă cronică teatrală semnează jurnalista Claudia Dăboveanu, referindu-se la piesa „Tartuffe”, de Molière, pusă în scenă la Teatrul de Comedie din Bucureşti, care face mereu deliciul publicului prin meşteşugita scriere a nemuritorului biciuitor de moravuri, dar şi prin jocul actoricesc de înaltă ţinută al actorilor.
Aşadar, un supliment cultural cu pagini de lecturat în tihnă, care n-ar trebui trecut cu vederea, pentru că oricine va ieşi îmbogăţit cu idei şi sensuri culturale din citirea lui.   

Marin Ifrim, la vals cu 12 scriitoare

O galantă „Invitaţie la vals literar” a lansat scriitorul Marin Ifrim către mai multe doamne din lumea scrisului.  

Nu l-a refuzat nici una, ba chiar au răspuns la rândul lor cu toată seriozitatea ce o impunea această convenţie socială, pentru că, până la urmă, şi interviul este una dintre convenţii. La fel ca şi valsul.

Aşadar, avem în faţă o carte de interviuri apărută la editura Omega în 2014, care are între coperte întrebările amfitrionului buzoian Marin Ifrim şi răspunsurile oferite de Passionaria Stoicescu, Marilena Lică-Maşala, Daniela Şontică, Carmen-Tania Grigore, Luminiţa Zaharia, Renate Muller, Ana Maria Gîbu, Elena Radu, Oana Camelia Şerban, Ioana Dobre, Ligyia Diaconescu, Diana Popescu.

Sunt scriitoare afirmate sau în curs de afirmare, fiecare dintre ele intersectându-se cumva în traiectul lor literar cu autorul cărţii, unora dintre ele fiindu-le mentor sau îndrumător pe calea jurnalismului sau a literaturii, iar doamnele mai în vârstă fiindu-i lui la un moment dat, poate, modele.

Cartea revelează, cu fiecare interviu citit, o nouă bucată de puzzle aşezată corect în imaginea de ansamblu pe care reuşeşte s-o închege fericit în final. Fiecare biografie şi parcurs literar dezvăluit aici arată, prin delicateţea întrebărilor şi prin complexitatea răspunsurilor, că este deplin justificată aducerea lor împreună în aceeaşi carte.

Dincolo de talentul în poezie, critică, publicistică şi  menageriat cultural, este de admirat la Marin Ifrim o generozitate înnăscută, dar şi asiduu cultivată, prin care promovează şi pune în valoare oamenii de lângă el, oamenii în care crede, neîncetând să lupte pentru a realiza fapte culturale care să dureze în timp.

Personal, prin aceste rânduri, îi aduc încă o dată mulţumirea mea faţă de tot ce a făcut cândva pentru devenirea mea în profesarea scrisului. 

Marin Ifrim poate fi citit şi pe blogurile sale, aici şi aici . 

Cartea care m-a fascinat în 2014

Camelia Carmen Cavadia, PR la Antena 1, deţinătoarea interesantului blog "Cărţi cu suflet",  a realizat o anchetă literară şi a publicat-o pe blogul amintit, anchetă la care m-a invitat şi pe mine să răspund, alături de Cristina Bugnar, Alina Sin, Ioana Dincă, Cristina Severin, Victor Arvunescu, Carmen Ştefancu, Horia Ghibuţiu, Vasilica Rogozanu, Mioara Tronaru, Patricia Diculescu, Alina Birman, Raluca Damian, Alina Bucsain, Andreea Neaună. Tema a fost: ce cărţi am citit în 2014 şi ne-au plăcut? De fapt, ce carte, doar una. Iată ce am avut de spus.  

„Sub gheţar”, Halldor Laxness 

Citesc cărţi ca să fiu impresionată, altfel, la ce bun, nu-i aşa? Dar unele lasă urme mai adânci decât altele, iar una dintre acestea, citită de mine în 2014, a fost „Sub gheţar”, de Halldor Laxness. Povestea islandezului n-are cum să te lase rece. Este o carte stranie, alcătuită ingenios, sub forma unei lungi scrisori (sau a unui raport), amintindu-ţi oarecum de romanele epistolare de secol XIX, deşi atât de diferită prin tematică şi scriitură. Se împletesc aici fantasticul, cu absurdul, comicul şi tragicul, atât de subtil că nu observi limita dintre acestea.

Suprarealista poveste este spusă de un emisar „teolog”,  trimis de episcopul său spre a cerceta neregulile ce se petrec departe de oraş, într-o micuţă comunitate creştină ce trăieşte la Gheţar. Tot ceea ce află emisarul este un amestec de vechi credinţe populare, obiceiuri stranii ale localnicilor, frânturi de legende nordice, apariţii şi dispariţii de personaje fabuloase, mai ales feminine, învieri din morţi, pe fondul unui sentiment de bulversare continuă şi de schimbare a firului logic al lucrurilor.  

Sunt fascinante basmele nordicilor, iar „Sub gheţar” m-a captivat în aceeaşi măsură în care m-au încântat întotdeauna basmele de orice fel. Este posibil ca Islanda să să aibă ceva magic, care face să izbucnească poveştile ca gheizerele. Nu degeaba este ţara cu cei mai mulţi scriitori din lume şi nu întâmplător Halldor Laxness a primit premiul Nobel în 1955.
Toată ancheta o puteţi citit aici.