Cronica in Convorbiri literare

Daniela, Iubita cu nume de profet

 

Emanuela Ilie

 

În prelungirea imperativului care dădea titlul unui op mai vechi, Uitaţi-vă prin mine (Editura Brumar, 2007), cel de-al treilea volum de versuri al Danielei Şontică ne lansează o nouă invitaţie la întîlnirea, via carminis, cu Iubita cu nume de profet (Editura Tracus Arte, 2014). Ceea ce se traduce, ca de obicei, printr-o îmbiere cu poezie limpidă şi delicată, de o puritate imagistică şi o cuminţenie tematică pe cale de dispariţie. O poezie care, nesuportînd „hidoşenia” şi „neruşinările”, aşadar desubstanţializarea lumii actuale (v, spre exemplu, Seri prevestitoare, încheiată cu un sumbru avertisment: „în curînd/ cuminţenia va părea oricui un şarpe bubos,/ de care toţi ar trebui să fugă înfricoşaţi./ Atunci zeloşii se vor mînia/ şi vor arăta spre fecioare strigînd: « Omorîţi-le !/ Omorîţi-le! »”), o întoarce, o transformă în reversul ei, graţie unei impresionante capacităţi de învestire a existenţialului cu o încărcătură considerabilă de mitic şi mistic. Procesul poetic care face posibilă această metamorfoză este dezvăluit în finalul unui poem încărcat de semnificaţii, intitulat chiar Iubita cu nume de profet: „Sînt Daniel,/ iubita cu nume de profet,/ mai frumoasă cu seminţe şi cu ierburi/ decît hrănită cu multe desfătări./ Sînt alungată mereu din oraşe/ pentru că tălmăcesc vise care nu plac oamenilor,/ dar tu vei şti că tot ceea ce îţi voi spune/ este adevărat.//...//Mărite rege-grădinar,/ visul tău se traduce aşa:/ femeia cu ochi albaştri este sfînta care îţi creşte copiii,/ florile de cîmp sînt fecioarele zvăpăiate/ ale minţii tale,/ iar pletele vălurite sînt lacrimile vărsate de femeia neştiută,/ care nu înţelege ploaia niciodată.// Iar eu sînt Daniel/ şi am descărcat aceste seminţe de vis/ într-o seară de nisan,/ am aruncat înţelesuri în grădina părăginită/ la picioarele tale,/ sub ochii tăi nedormiţi de un veac,/ de dorul pădurii în care întrevezi dragostea şi moartea/ cum stau la taifas”.

Majoritatea izvoditurilor poetice ale Danielei Şontică se articulează, practic, pe acelaşi tipar – extras direct din opurile de sorginte sacră – graţie căruia orice referent existenţial sau poetic este transferat imediat în spiritual. Aceasta este, în fond, exigenţa absolută a unei scriituri ce nu se sfieşte deloc să utilizeze convenienţele genului de extracţie mistică: formulele psalmodice, recuzita liturgică, aluziile la diverse naraţiuni fondatoare, invocarea unor figuri arhetipale şcl. Dimpotrivă, Iubita cu nume de profet mizează lucid pe repertoriul de amvon, transcriind direct sau parafrazînd versete evanghelice („Cine să vă-nţeleagă oasele, strămoşi ai mei?”; „Încă puţin şi va merge pe apă.”; „fericiţi cei ce plîng.” etc.), cînd nu se confesează prin intermediul unor construcţii lexicale aromite sacerdotal: „smaraldul cuvîntului”, „drumul mătăsii”, „concubinele din Joseon”, „statuie/ luminată de îngerii cu săbii lungi,/ păzitori de sare”, „ocrotiţii deşertului”, „iarba credinţei”, „micile animale din Sumatra”, „solzii mici ai şarpelui de casă” etc.  Nici o stridenţă lexicală, nici o îndrăzneală figurativă, nici o atracţie faţă de tot ceea ar putea fi tradus drept interdict (în materie de senzorial, corporal ori spiritual) nu sparge rama poemelor astfel construite, prin care ni se re-configurează tabloul aproape idealizat al unei iubiri totale. Inevitabil, cu trena de convenţii textualiza(n)te ştiute – însă poeta ştie să acordeze notele specifice fabulaţiilor sau misteriilor creştine după ritmurile unei sensibilităţi rafinate, ce-şi trăieşte proiecţiile cu rost compensatoriu într-o mistuire iarăşi totală a sinelui: „această iubire mă trece dincolo de Sahara/ pe spatele unui crocodil secret şi blând,/ mă duce în ţara/ visată de fetiţa celor trei zâne cu dantele şi coifuri,/ întinde poduri, sârme şi autostrăzi,/ îmi povesteşte cum/ peste oceane vom călători/ ca peste bălţile plânsului,/ vom învinge Nilul,/ vom lupta cu stihiile,/ vom salva bibliotecile de la incendiu.// Din fire de nisip vom face doi tigri/ care vor hăitui amintirea,/ îşi vor lepăda blănurile la piciorul Olimpului -/ acolo ereticii ne-au zărit într-o vară.// De pe strada mea îngustă/ această iubire se vede foarte mare.” (Poveste de pe strada mea). Fără excepţie, limbajul este al devoţiunii totale, de expresie aproape cultică, faţă de o exterioritate plurimorfă, dincolo de sau prin care se revelează în permanenţă alteritatea radicală. Fireşte, singura care are puterea de a umple orice gol, de a anula orice absenţă: „Între noi se aglomerau hărţile lumii,/ vameşii, păcătoşii, maşinile de tuns iarba,/ nebunia femeii pe care o cunoaşte,/ nebunia băiatului pe care l-am iubit la 20 de ani şi a murit tînăr,/ toţi aceşti oameni care fac ceva şi pleacă din noi,/ dar ne rămîn scrişi pe oase,// aceste vieţi, patrii de liturghii neînţelese/ şi trupuri care nu mai nasc decît/ o imensă lacrimă/ în care mi-am făcut casă./ Astăzi, eu, pentru mine:/ Iubitule cu nume în vocabule străine,/ am crezut mereu în tine,/ am aşteptat întotdeauna/ să rosteşti cuvintele/ cu înfrigurarea care urcă seva în plop/ şi jur că nu cunoşteam alte garanţii ale gîndului că există viaţă/ pe planeta locuită de oameni” (Nici o promisiune).

Oricare i-ar fi catalizatorul aparent (compasiunea faţă de o figură greu încercată de soartă, precum Liftiera Mimi, admiraţia faţă de Căutătorul de argint ascuns în cărţile prăfuite din anticariate, amintirea unei iubiri încheiate dramatic, o altă despărţire în ritmuri Zai zai, dar mai ales dăruirea totală cu care noua Evă rătăcitoare nu face altceva decît să retrăiască la cote incandescente aventura celor „două păpuşi de lut roşu/ care se iubesc de la facerea lumii”), instrumentul de garantare unic la care apelează finalmente poeta – la fel ca şi publicista – Daniela Şontică este transcendenţa. Cel mai adesea, emblemele acesteia colorează discret carnaţia poemelor, aşa cum se întîmplă în Pustie: „Chiar acum, un cactus dintr-o specie rară/ înmiresmează calea/ fecioarelor fără frică, fără părinţi, fără lume”. În cîteva cazuri doar, echivalenţa eros lumesc – iubire sacră este chiar scheletul construcţiei lirice. Pe deplin elocvente, din această perspectivă, sînt cele trei (cum altfel?!) tristihuri intitulate Cea mai: „Cea mai frumoasă femeie care te-a iubit/ se ducea la culcare rugîndu-se astfel: / «Ajută-l, Doamne, să nu mă uite!»// Cea mai senină femeie care te-a iubit / intra în somn cu mîinile împreunate zicînd:/ «Ajută-l, Doamne, să nu se uite! »// Cea mai bună femeie care te-a iubit/ construieşte gheme ovale din nopţile cît Mississippi: «Ajută-l, Doamne, să nu Te uite!»”.

Credincioasă responsabilităţii primite odată cu severa etichetă nominală (ebr. Dāni’el, „Dumnezeu este judecătorul meu”), Daniela, Iubita cu nume de profet, îşi tălmăceşte singură viziunile lirice drept mărturii despre unica Prezenţă care converteşte aşteptarea în jubilaţie şi neliniştea în frison revelatoriu. Inclusiv pe teren po(i)etic. Căci, dacă e să-i dăm crezare, „Dumnezeu lucrează încă la noi”...

Text apărut în revista Convorbiri literare, ianuarie 2015.