Paul Aretzu: „Fiecare scriitor face exerciţiul dumnezeiesc al creaţiei“

Foto: Ilinca Petre

Criticii literari îl consideră pe Paul Aretzu un poet religios, însă el însuşi crede că mai potrivit ar fi să se spună că este un poet creştin sau, mai bine, ortodox. Încearcă şi reuşeşte prin poezia sa „eliberarea de trupul limbii, atingerea cu sticilirea transcendentului”.

Daniela Şontică: Domnule Paul Aretzu, poezia dumneavoastră, deşi are trimiteri biblice directe sau subtile, este o poezie în adevăratul sens al cuvântului. V-a incomodat vreodată etichetarea de „poet religios”? 

Paul Artezu: Orice etichetare critică este, de fapt, o încercare de a defini şi de a explica ceva. Încadrarea, sistematica sunt forme ale cunoaşterii, necesare (e adevărat, mai degrabă statistice, exterioare). Faptul că sunt considerat poet religios nu mă incomodează în niciun fel, ba, dimpotrivă, mă onorează, mai ales că titlul acesta mi l-a dat un reputat critic pe care îl preţuiesc în mod special, Gheorghe Grigurcu. Cred, însă, că mai potrivită ar fi sintagma de poet creştin sau chiar ortodox. Poet religios este un termen prea vast şi imprecis. Calitatea de autor religios nu convinge, de regulă, istoricii literari, care o consideră mai mult o referire de ordin tematic sau care îşi declină competenţa în acest domeniu, cu toate că numeroase arhetipuri literare aparţin sacrului (după cum ştim de la Mircea Eliade). În perioada comunistă, de unde provine şi formaţia ateistă a multor literaţi de azi, s-a dat o importanţă disproporţionată cronicarilor, impunându-se imaginea unui Ev Mediu întunecat, criminal, odios. S-a vorbit prea puţin despre credinţa acelei epoci, despre tradiţia monahală, despre ctitorirea de biserici, despre începuturile poeziei (Coresi, Dosoftei – traducători ai Psaltirii), despre consolidarea limbii (Biblia de la Bucureşti), despre retorica sacră (Varlaam, Antim Ivireanul), despre traducerile filocalice (Paisie Velicicovschi).

Este adevărat că există o abundentă producţie literară religioasă, de tip formal, folosindu-se de scene biblice cunoscute, reluând parabole, recurgând la un limbaj de biserică, având o funcţie predominant didactică. Totodată, există o literatură, religioasă în spirit, conţinând transcendenţă, lipsită de retorică, de formalism, plină de însufleţire duhovnicească şi teologie, căutând să exprime autenticitatea divinului. Origen este printre primii care face distincţie între sensul literal şi cel alegoric al textului Bibliei, cel dintâi fiind conjunctural, istoric, cel de-al doilea fiind simbolic, menit să salveze demnitatea Sfintei Scripturi, şi având două stepene (trepte), una morală şi alta spirituală. Se reprezenta, astfel, parcursul de la trup la suflet şi la spirit.

Încerc, în poezia mea, pe cât îmi stă în putinţă, eliberarea de trupul limbii, atingerea cu sticlirea transcendentului (fără a întrerupe legătura cu latura fragilă a omenescului). Poezia religioasă (aici nu vorbesc despre poezia liturgică, a imnologilor) ar trebui să urmeze modelul teandric, al naturii duble a lui Hristos, să pornească de la chip şi să parcurgă calea ascetică şi mistică, până la întunericul iubirii sau întunericul supraluminos. Este vorba, desigur, despre un scenariu ideal. Nu-l ating decât cei înduhovniciţi, scriitorii bisericeşti sau sfinţii (care, din smerenie, aleg forma tăcerii, convorbind în sine cu Dumnezeu).

Criticii şi istoricii literari de azi, unii lipsiţi, din păcate, de cultură religioasă, refuză, de la bun început, o astfel de literatură, limitând domeniul esteticului numai la realitatea profană. Or, Dumnezeu este, prin caracterul Său abstract absolut, prin consubstanţialitatea Sa treimică, Frumuseţea Frumuseţilor, de neînchipuit. Putem avea acces la estetica sacră, prin icoană, prin rugăciune şi, îndrăznesc să cred, chiar prin poezie. Paul Evdokimov vorbeşte despre arta epifanică. Nicolai Berdiaev consideră că, prin efortul de sublimare a realităţii şi prin contemplaţie, arta este cathartică, mântuitoare. De altfel, Biblia a dat naştere celei mai mari părţi a culturii lumii.

Credeţi că avem o poezie de factură religioasă autentică şi de calitate în literatura română a zilelor noastre?

Cred că avem o poezie religioasă autentică şi valoroasă, nu numai în literatura de azi, ci de-a lungul întregii sale istorii. O dovadă o reprezintă antologia alcătuită de Magda şi Petru Ursache, Duh şi Slovă (2002). La fel, cea alcătuită de Părintele Ioan Petraş, Adânc pe adânc, sacerdoţiu liric (2006), având ca subiect preoţi poeţi. Se pot contura câteva momente de vârf, în evoluţia poeziei de inspiraţie religioasă, precum şi câteva nume reprezentative. Începuturile literaturii stau, cu siguranţă, sub semnul religiosului. Romanticii au fost încercaţi de atitudini contradictorii. Totuşi, Eminescu a fost un religios adevărat. Coşbuc, Goga au adăugat dimensiunea etnicistă, autohtonistă. În perioada interbelică, s-a configurat o direcţie tradiţionalist-ortodoxistă, cu un program estetico-ideologic, având suportul unei reviste prestigioase şi al unui cenaclu. Nichifor Crainic susţinea cu toată determinarea: „pământ naţional pentru fiecare popor şi cer creştin pentru toţi laolaltă”. A fost acompaniat de Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Radu Gyr, Sandu Tudor, Pan M. Vizirescu, Valeriu Anania. Lucian Blaga, care a provocat o reacţie severă Părintelui Dumitru Stăniloe, a fost atras de viziunea mitică asupra lumii. Tudor Arghezi, un cârcotaş al credinţei, vrea să-şi rezolve anxietăţile, interpelând divinitatea. O uimitoare mişcare de rezistenţă spirituală, în calea agresivităţii comuniste, a reprezentat-o Rugul Aprins, de la Mânăstirea Antim, iniţiată de Daniil Sandu Tudor, imnograf târziu, cu vocaţie mistică. Au luat parte: Ion Marin Sadoveanu, Mircea Vulcănescu, Tudor Vianu, Vasile Voiculescu, Mihail Avramescu, Andrei Scrima, Dumitru Stăniloae, Constantin Noica, Ioan Gh. Savin, Alexandru Mironescu, Octav Onicescu, I. D. Ştefănescu, dar şi părinţii din comunitatea monahală, Sofian Boghiu, Benedict Ghiuş, Arsenie Papacioc, Petroniu Tănase...

Intrată în eclipsă totală, în perioada realismului socialist, literatura de inspiraţie religioasă va cunoaşte un reviriment la neomodernişti (generaţia şaizecistă). Un fervent a fost Ioan Alexandru. Accente religioase (mai discrete, uneori indirecte) apar şi la Nichita Stănescu, Constanţa Buzea, Ana Blandiana, Dan Laurenţiu, Mircea Ciobanu, Ileana Mălăncioiu, Cezar Ivănescu, Miron Kiropol, Sorin Mărculescu, Daniel Turcea, Adrian Popescu. Ultimii doi sunt reprezentativi: Daniel Turcea se converteşte şi trăieşte mistic, Adrian Popescu este un contemplativ, alegându-şi regiunea Sfântului Francisc, Umbria, drept Paradis.

La generaţia optzecistă, atenţia s-a îndreptat, în special, spre scriitură, spre înnoiri tehnice. Au, însă, atracţie pentru sacru Ion Mircea, Nichita Danilov, Dan Damaschin, Gabriel Chifu, Constantin Hrehor, Marian Drăghici, Nicolae Ionel, Adrian Alui Gheorghe, Ioan Pintea, Ioan Petraş. Lista s-ar putea continua considerabil.

În momentul de faţă, dispărând cenzura şi presiunea ideologică, poezia religioasă s-a disipat, s-a reconvertit. Ea există, în forme variate, dar nu mai este focalizată. În fond, fiecare scriitor face exerciţiul dumnezeiesc al creaţiei, iar în frumos locuieşte Duhul Sfânt.

Care dintre cărţile dvs. vă dă cel mai mult sentimentul de împlinire?

Sentimentul de împlinire nu l-am avut decât în foarte rare momente ale existenţei. Cărţile, în sine, nu-mi dau această stare. Simt, în schimb, o mare bucurie în momentul scrisului. Când am redactat Cartea Psalmilor, citind mult din Biblie, din Părinţi, din Vieţile Sfinţilor, din cărţile liturgice (Triod, Octoih, Penticostar, Mineie), din Pateric, din Proloage şi din altele, am fost desprins de lume, şi chiar de timp. Împlinire simţi când te îndumnezeieşti. Numai sfinţii au această trăire, această limpezire şi liniştire.

După căderea comunismului, v-aţi întrebat care ar fi fost universul dvs liric şi felul în care aţi fi scris? Cu siguranţă n-aţi mai fi scris „Cartea Psalmilor (semne de iubire)”...

A fost o perioadă în care aproape renunţasem la scris. În comunism, noţiunile de scriitor, de poezie erau aproape un nonsens. Puteai scrie onest pentru tine, dar nu pentru ceilalţi. Riscul era al disocierii personalităţii, al ascunderii faţă de conştiinţa ta. Conjunctura istorică, politică are o influenţă determinantă asupra indivizilor. Şi cea de acum îşi pune amprenta asupra noastră, mai puţin vizibil, mai puţin sesizabil. Credinţa nu poate fi, însă, schimbată de factori exteriori. Avem exemplul martirilor.

Reuşiţi să trăiţi din scris?

Într-un fel, trăiesc din scris, pentru că a devenit pentru mine o a doua natură. Mai corect spus: trăiesc din citit şi din scris. Este vorba de existenţă spirituală. Altfel, din punct de vedere material, de pe urma scrisului trăiesc numai câţiva funcţionari, angajaţi ai instituţiilor scriitoriceşti, şi câţiva autori cărora li s-a făcut o publicitate exagerată şi, cred, nesănătoasă (bazată pe tehnici de manipulare); argumentul corect ar trebui să fie cărţile. Atâta vreme cât nu se mai citeşte (decât sporadic şi nesemnificativ), notorietatea este una indusă, ireală. Sunt mulţi oameni care au opţiuni entuziaste pentru scriitori de care au auzit, dar pe care nu i-au citit.

Cum putem convinge tinerii de azi că poezia merită să fie citită şi că, în general, este bine să citească literatură?

Împlinirea, de care aminteam mai devreme, înseamnă a avea integralitate umană. Or, ontologic, omul este fiinţă religioasă, fiinţă culturală, fiinţă raţională, întrunite. Existenţa nu are altă motivaţie, decât a-L cunoaşte pe Dumnezeu, direct sau prin creaţie. Optând pentru rău, pentru plăceri, pentru trândăvie, ne ratăm şansa existenţială, nu ne împlinim, rămânem fragmente de oameni (numai trupeşti). După fiecare zi a Genezei, Dumnezeu a constatat că lumea este frumoasă. Întreaga creaţie este poetică, având transcendenţă. Este condiţia metaforei de a face legătura între aici şi dincolo. Cunoaşterea apofatică este tot de tip poetic, bazându-se pe vizibil şi nevizibil. Locuim într-o lume poetică, ne hrănim nu numai cu pâine, ci „cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Deut. 8,3). Trăim într-o lume a Cuvântului, în care poezia trebuie să fie regulă a împlinirii.

Interviu publicat în „Lumina literară şi artistică”, supliment lunar al Ziarului Lumina / aprilie 2014.