Claudiu Soare – „stăpânul monstruos al Poeziei”

În maldărele de versuri şi versificatori, între tonele de maculatură care se vrea poezie şi de care s-a umplut spaţiul virtual până la saturaţie – măcar a luat o pauză şi biata hârtie! - am descoperit scriitura distinctă şi originală a lui Claudiu Soare. Un poet român care trăieşte de câţiva ani în Franţa, care a publicat cărţi de poezie, proză şi eseistică la mari edituri din România, dar care este prea puţin cunoscut la noi şi deloc promovat. (Poate din cauza depărtării?)... Cred, însă, că ar merita nişte cititori mai atenţi şi o critică literară pe măsură.  

Nu-i voi analiza scrisul, depăşindu-mă un astfel de demers, dar pot să vă semnalez un autor autentic, cu o poezie plină de fior metafizic, trădând căutări filozofice şi abordări ale vastului spaţiu al marilor întrebări. O viziune poetică încarnată în versuri când biciuitoare, când melancolice, când rafinate până la esenţe celeste, dar nu lipsită uneori de o formă de umor care te scoate din orice încâncenare. Dezinvoltura acestei scriituri se vede şi când sunt sondate „culmile disperării”, şi când sunt atinse depresiunile deriziunii şi autoironiei.  

CLAUDIU SOARE s-a născut pe 24 martie 1969, la Ploieşti. În 1994 obţine licenţa în limba şi literatura hindi, la Universitatea din Bucureşti, cu lucrarea Sannyāsa Upanisad – psihologia renunţării; doi ani mai târziu, îşi încheie studiile de indianistică la Institutul Naţional de Limbi şi Literaturi Orientale din Paris, cu lucrarea Le réalisme mystique dans la littérature de Nagarjun. Nu va mai da curs niciodată acestei orientări spirituale. Se dedică boemei, poeziei, traducerilor din literatura franceză şi fragmentului, până la finele anului 2004, când emigrează în Franţa. A publicat volumele de versuri Psalmii Maimuţei, 1998, Metafizica Bambara, 2001, Frica de a trăi din nou, 2004, Jurnalul unui crocodil ratat, 2006, Neantul îndrăgostit, 2009, toate la Editura Vinea. Agnostica trândăvie - Editura Pandora-M, 2003 – şi Nevroza metafizică – Editura Bastion, Timişoara, 2008 – sunt fructul unor meditaţii amare şi violente, cu tentă stoică, în absenţa oricărei iluzii de viaţă viitoare. La Editura Cartea Românească îi apare în 2010 romanul fantastic Nimeni sau Fumătorul de pipă. A tradus din literatura franceză texte de Sade, Jean Genet, Charles Baudelaire, Antonin Artaud, Casanova, Michel Onfray, Henri Michaux etc.

Din volumul Melancolia, apărut la editura Tracus Arte în 2013, redau un poem superb pe care vă invit să-l citiţi.

Soarele ardea în după-amiază.

La umbra unui copac stăteam alături de un schelet.

Sorbeam din pahare ambrate un vin friguros de la pol.

Împotriva morţii, mi-am zis,

dar alte halucinaţii îmi sfredeleau tâmpla.

„- Gândeşte-te că înainte  să se încolăcească pe pahar

degetele tale ar apuca în miniatură

un sicriu cu trupul tău sfrijit

aşa cum li se trecea prin faţă egiptenilor

păpuşa-mumie la început de chiolhan, în tăcere –

mi-a spus clănţănind –

şi bucură-te fără eziţi”.

Aura să-mi fi căzut în praf, la picioare,

şi aş fi pierdut-o pentru totdeauna

dacă m-aş fi îndoit că stau de vorbă cu un schelet.

Vocea îi era de femeie –

ah, cât mi-aş fi dorit să adorm în fuga ei

care nu mai avea aşternut.

„- Dacă ai presimţi graţia ai şti

că oasele mele s-au scuturat din întunericul tău

şi au căzut aici, la masa asta,

ca să se aşeze pe scaunul din faţa ta

sub forma unui schelet impecabil,

faţă de care însă tu nu ai ideea frumosului.

Te uiţi în orbitele mele şi nu vezi

nobila pasiune de a nu plăcea nimănui”,

mi-a mai zis.

Şi pentu că nu ştiam ce să spun,

i-am întins batista, iar el mi-a mulţumit.

„- Credeam c-o să mă judeci

pentru viaţa întâmplătoare pe care o duc”,

am bâiguit.

Dar el a întins osul mâinii ca un cioc de corb înduioşat

şi mi-a mângâiat inelarul.

„- Nu pot să insult ceea ce eu nu mai am

ca tu să strângi în braţe,

în faţa aşternutului odată ajunşi:

fantoma care ne înghite dragostea”.

Apoi şi-a şters cu batista ochiul frunţii

de transpiraţia tulbure care îi strălucea deja

în orbite.

Şi mi-a şoptit:

„- Dă-mi mie aura ta, muritorule,

iar eu voi fi femeia în vocea căreia te visezi –

te voi face stăpânul monstruos al Poeziei,

al cuvântului care învinovăţeşte oamenii,

dă-mi aura ta şi voi face din tine

idolul ticlăos al Frumosului,

care va sminti în jur făptura până la isterie,

dă-mi aura ta şi vei rămâne singurul poet de pe pământ,

sinistru şi sublim până la sfârşitul veacurilor,

dă-mi aura ta şi voi face din tine amantul

pentru care moartea îşi visează demult uitarea”.

Şarpele rece al vinului mi-a cuprins gâtlejul,

pieptul, măruntaiele

şi am strigat:

„- Da! Vreau! Ce am eu mai de preţ e al tău!

Vreau să fii femeia care să facă din mine

idolul ticălos al Frumosului,

singurul poet sinistru şi sublim de pe pământ,

stăpânul monstruos al Poeziei!

Vreau să fiu amantul pentru care

moartea îşi va uita destinul!

Vreau!”

„- Îţi mulţumesc, mi-a zis ea cu simplitate,

dar se uită oamenii de la terasă la tine

ca la un nebun, nu mai striga.

Mi-ar plăcea să bei mai puţin,

dacă vrei să mă căsătoresc cu tine.

Ah, nu uita că astăzi suntem invitaţi la mama.”

Pustie

 

Îmi văd sfântul deghizat într-o lalea galbenă uriaşă

pe care o târăsc spre epitaf nişte copii fericiţi.

Din vârful stâlpului,

duhul lui trimite fotoni spre ocrotiţii deşertului,

spre imprudenţii care şi-au trimis copilele după apă

în toiul nopţii.

Pe nisipul roşcat văd lumina scursă din vasele lor.

Chiar acum, un cactus dintr-o specie rară

înmirezmează calea

fecioarelor fără frică, fără părinţi, fără lume.

De ce iubesc Lupul de stepa

Mi-e greu să recomand o singură carte, e ca şi cum aş spune că lumea stă într-o singură carte, alta decât Biblia! Am câteva cărţi care m-au marcat foarte mult, care m-au schimbat, mi-au arătat lumea cum nu bănuiam că este. Când am citit la 16 ani “Crimă şi pedeapsă” a lui Dostoievski, am crezut că mai mult decât atât nu se poate citi pentru că presupuneam, cu naivittatea vârstei de atunci, că nici nu se poate scrie. Dar m-au contrazis mai târziu Miguel de Cervantes cu al lui “Don Quijote…”, Umerto Eco cu “Pendulul lui Foucault” şi “Numele trandafirului”, Thomas Mann cu “Muntele vrăjit”. Alte revelaţii am avut cu “Un veac de singurătate” al lui Gabriel Garcia Marquez. Cu toate acestea, aş face referire însă mai mult la o carte care m-a marcat la fel de mult, mai puţin “prizată” poate, “Lupul de stepă” de Herman Hesse. Am descoperit-o în urmă cu vreo 15 ani. Autorul îmi era cunoscut, îi citisem romanul “Narcis şi Gură-de-Aur”, foarte interesant şi acesta. “Lupul de stepă” venea însă pe linia unor cărţi cu temă gravă, amintindu-mi într-un fel de “adolescentul miop” al lui Eliade, de “omul sfârşit” al lui Pappini, toate acele întrebări fără ieşire, în care orice fire artistică se poate regăsi uşor şi poate empatiza până la sânge cu Harry Haller, eroul cărţii.
Inadaptare la viaţa burgheză, angoase şi anixietăţi provocate de o lume decadentă, de tot ceea ce nu ţine de lumea ideilor, mizantropie, mister, fantastic absurd, dedublare până la halucinaţie. Recunosc că m-a fascinat atât de mult încât am recitit-o de mai multe ori. Partea finală a romanului în care apare acel teatru magic mi s-a părut de fiecare dată extraordinară. La fiecare lectură am înţeles într-un alt fel acel final. Am recomandat-o mai multor persoane, dar nu cred că le-a plăcut la fel de mult ca mie. Ba chiar, după ultima recomandare, când am şi împrumutat-o, am rămas fără ea, încât am de gând s-o cumpăr, a fost reeditată de curând. O recomand pentru că poate fi un duş rece pentru cei care simt în sinea lor că totul devine călduţ şi confortabil, dar şi atunci când li se pare că totul trebuie făcut cu încrâncenare. La urma urmei, viaţa nu poate fi trăită dacă din când în când nu te laşi cucerit de un hohot sănătos de râs.

Acesta este un fragment dintr-un interviu pe care l-am acordat Cameliei Cavadia pentru site-ul ei unde postează lucruri frumoase despre oameni şi cărţi. Puteţi citi aici întregul interviu: http://www.carticusuflet.ro/?cat=6

Ştiu ce am făcut astă-vară

A fost o vară fertilă, plină de aşteptare. Starea aceea de uriaşă inspiraţie devenise copleşitoare, aproape insuportabilă. De pretutindeni cădeau fleici mari de cuvinte, oase zdrobite, amestecate cu sânge trandafiriu curgând din zorii celei mai lungi aşteptări. Îmi cădeau peste degete, mă izbeau în frunte, mi se rostogoleau cu sunet înfunfat la picioare, iar eu le culegeam şi le transformam în caligrafii mari, de-o şchioapă.

Le scriam oriunde, oricum, oricând. În caietele cu inscripţii zen, încurajatoare spre desenul de sine, în fişierele descurajant de albe ale computerelor, pe fiţuici grabnic aflate prin buzunare, pe carneţele în timp ce călătoream cu autobuze mai mereu goale, cu scaunul de la geam liber. Scriindu-le în minte şi repetându-le înainte de somn până la delir, risipite de flashul veiozei, unele abia adunate dintre cioburile ce goneau gâlgâitoare pe apa uitării.

Recorectate pe balconul de sub plopii ameninţători în prag de furtună, dar timizi în aerul mieratic de august, maimuţărindu-mă spre geamurile căminului studenţesc de vizavi cu gândul clar că locatarii îşi trăiesc vacanţele fericiţi prin alte oraşe, pe alte plaje, cu totul sub un alt soare.

Notate într-o rână, zăcând de caniculă pe cearşafuri foşnind de vară, rezemată de perne prevestind vântul ce urma să sufle în curând oribil şi să-mi aducă sentimentul că nu mai am pereţi la casă de îndată ce stepa avea să-şi trimită colţii de gheaţă spre oraş.

Cocoloşite în palme nervoase când rămâneau în urma gândului.

Iscate de te miri cine şi ce. Ivite din aerul făcând valuri invizibile în spatele vreunui copil ce abia învăţa să meargă, dezlegat de mâna mamei, apăsând drumul cu nădejdea unui viitor numai bun de cucerit idealuri moarte.

Ivite poate la vederea gurii pungite a unui beţivan legănându-se în spaţiul îngust dintre maşinile parcate în faţa blocurilor şi copacii înconjuraţi de cimentul murdărit zilnic de zoaiele din tomberoane verzi şi negre. Sau poate de bărbatul ce se depărta de linia vieţii prea mult, sau poate de absenţa unui vis mai înalt pentru anotimpul încercat cu dinţii şi găsit mai vrednic decât aurul.  

A fost o vară plină de inspiraţie şi aşteptare. A fost cea mai frumoasă vară.

  

Întrezăriri de răsfoit

La Pârscov, judeţul Buzău, locul unde s-a născut Vasile Voiculescu, apare revista "Întrezăriri", coordonată de scriitorul Gheorghe Postelnicu. Vă invit s-o citiţi/răsfoiţi.

În numărul din decembrie 2013, am şi eu un interviu.

http://www.scribd.com/doc/191299957/Revista-intrezariri

Inca un desen

Asta mi se întâmplă când vreau să-mi împrietenesc degetele şi mintea cu dorinţa de a desena
folosind computerul...

Interviu cu Voicu Popescu, dirijorul Corului Madrigal

"Datoria mea este să duc povestea mai departe"

Voicu Popescu este dirijorul a trei coruri: Madrigal, Corul de Copii Radio şi Sound. Când maestrul Marin Constantin a părăsit lumea aceasta, la începutul lui 2011, o grea şi dulce povară a căzut pe umerii lui Voicu Popescu: rolul de dirijor al Madrigalului, cor de legendă din care a făcut parte şi domnia sa ani la rândul. Despre vremurile de demult şi situaţia actuală a muzicii corale din ţara noastră a avut amabilitatea să ne vorbească într-un scurt interviu.

Daniela Şontică: Pentru melomani, Madrigalul înseamnă mult, este poate cel mai iubit şi cunoscut cor românesc. Pentru dumneavoastră, domnule Voicu Popescu, ce înseamnă? 

Voicu Popescu: Pentru mine este un loc în care amintirile se provoacă de la sine. Aici am deschis ochii ca muzician şi ca artist, aici mi-am construit tot ceea ce ştiu în materie de artă corală şi consider că rămânerea în acest perimetru a fost nu un lucru firesc, ci o consecinţă a unor fapte care s-au acumulat. Iar datoria mea de madrigalist care s-a desprins la un moment dat de ceea ce însemna activitatea propriu-zisă la Madrigal, dar care a beneficiat de toate acele elemente de construcţie corală pe care le-a întâlnit în lungile repetiţii cu maestrul Marin Constantin, a fost să duc povestea mai departe într-o altă formă. Am avut această ocazie în anii â90 şi o bună parte din anii 2000, când am devenit dirijor al Corului de Copii Radio şi, alături de doamna Eugenia Văcărescu, am făcut 40-50 de turnee internaţionale. Atunci a fost cea mai prolifică perioadă pentru cor, s-au înregistrat cele mai frumoase piese cântate de acei copii. Acesta a fost în mod cert rezultatul infuziei de profesionalism pe care am trăit-o alături de Marin Constantin şi arta sa interpretativă, încercând la rândul meu să am viziunea mea proprie, dar neuitând niciodată că rădăcinile acolo mi-au fost şi acolo îmi sunt în permanenţă.

Vă rugăm să ne povestiţi puţin despre începuturile colaborării dumneavoastră cu Madrigalul. 

Am fost membru al Corului Madrigal între 1973 şi 1980, apoi am plecat în televiziune, dar am rămas colaborator al corului până în 1989. Am devenit după aceea dirijor secund al Corului de Copii Radio. Am reluat colaborarea la Madrigal, dar de data aceasta n-a mai fost în calitate de cântăreţ, ci de maestru de cor, în perioada 1996-1997. Am asigurat astfel câteva concerte în vremea când maestrul Marin Constantin căuta pe cineva care putea să-l ajute… A trebuit să asigur o producţie a Madrigalului în cadrul Festivalului „George Enescu“, cu Misa în do minor de Mozart, după care, pentru 2011, urma un proiect în care să prezint Madrigalul împreună cu Corul de Copii Radio într-un program cu compoziţii dedicate acestor două formaţii, era proiectul iniţiat cu maestrul Marin Constantin. Însă la acel 1 ianuarie 2011, la ora 1:00, maestrul s-a desprins de noi şi a lăsat în urmă o grea şi dulce povară în acelaşi timp…

Cât de mult v-a marcat întâlnirea cu marele dirijor Marin Constantin?

Era un mare artist în sine, dar şi un om care avea o uriaşă forţă de comunicare, iar lucrul acesta nu putea să treacă pe lângă nimeni fără ca el să fie profund marcat. Era şi un dominator care ştia să-şi impună toate viziunile în aşa fel încât niciodată nu cobora standardele de calitate sub nivelul la care idealiza propriile concerte. Noi, madrigaliştii, eram obişnuiţi, chiar şi în acea vreme, când lucrurile nu mergeau bine din alte puncte de vedere, să trăim într-o altă lume, izolaţi de tot ce era în jur, noi trăiam înalt, măruntele probleme de ordin material sau de altă natură erau cu mult în afara spaţiului în care trăiam alături de Marin Constantin. Aveam o lume a noastră, pe care nu ne-o putea lua nimeni, indiferent câte dictaturi ar fi condus ţara… El ne-a creat un alt orizont şi acesta este un lucru pe care foarte puţini oameni din lumea asta ştiu să-l facă.

Sunteţi dirijorul a trei formaţiuni corale: Corul Naţional de Cameră Madrigal, Corul de Copii Radio şi Grupul Coral Sound… Nu este greu?

Este greu, dar fiecare îmi oferă altceva. Corul Madrigal este expresia profesionalismului suprem, unde trebuie să te întrebuinţezi total ca artist, ca organizator, ca om care trebuie să răspundă şi de viaţa celorlalţi, la Corul de Copii Radio este o lume a entuziasmului şi a prospeţimii în faţa a tot ceea ce înseamnă muzică şi bucuria de a cânta, iar la Sound există entuziasmul acela al omului care ştie că nu are suficiente posibilităţi, dar îşi doreşte enorm să se consume interior ca să ofere celui de lângă el bucuria de a cânta. Membrii Corului Sound sunt din medii de nemuzicieni, nu sunt şcoliţi în domeniu, şi asta este marea bucurie, că după câteva încercări, ei reuşesc să transmită frumuseţea muzicii, cântă cu drag.

Când mergeţi la biserică şi auziţi corul de acolo, ce spuneţi în sinea dumneavoastră? 

Din păcate, regimul meu de viaţă este foarte încărcat, cu turnee şi repetiţii, nu-mi permite să merg la biserică decât uneori. Un cor dintr-o biserică îl ascult în sine, nu mă gândesc că eu aş putea să fac ceva mai bine acolo, nu este menirea mea să judec nici interpretarea muzicii într-o biserică, nici ce face preotul acolo…

Este necesară credinţa membrilor unui cor laic atunci când interpretează piese de factură religioasă?

Credinţa asigură unisonul spiritual. Se simte când se cântă străin de starea piesei, când gândurile se duc în altă parte decât acolo unde trebuie şi atunci sunt destul de grele comunicarea şi lucrul cu oameni care nu se concentrează, care nu intră într-un flux emoţional şi ideatic, care să asigure o trăire la acelaşi nivel din partea tuturor membrilor corului.

Mai are lumea de astăzi dorinţa de a asculta muzică de cor?

Îmi place să cred că da. Însă ceea ce se întâmplă în jurul nostru anihilează în general acest lucru. Vorbeam de curând cu copiii de la cor despre faptul că suntem ţara cu cele mai puţine evenimente corale, harta noastră este neagră atunci când e vorba de rapoarte de ţară care să arate care este standardul la acest capitol. Ştim că în Suedia 20% din populaţie cântă în cor, ştim că în Germania şi în Ungaria sunt zeci şi sute de evenimente care stimulează fenomenul acesta şi pe plan local şi internaţional. În ultima vreme, la noi au luat într-adevăr o amploare corurile religioase, dar în zona laică suntem din ce în ce mai descoperiţi şi nu avem cu ce să ne mândrim prea mult.

E societatea de vină, starea materială precară este un impediment în acest sens?

Nu. Sistemul de învăţământ care nu acordă nici cea mai mică importanţă orelor de muzică. Este blocat într-o curriculă la nivelul anilor '60, dar şi ca mentalitate stăm prost… Nu doar că suntem desprinşi de realitate, şi nu ştim ce se întâmplă în alte locuri, dar profesorii nu sunt iniţiaţi să poarte un dialog cu copiii astfel încât să le insufle dragostea de muzică, iar înstrăinarea aceasta creşte pe zi ce trece. Dovadă că cei mai mulţi copii şi tineri nu se îndreaptă spre muzica de cor. Există şi oameni minunaţi care sfinţesc locul făcând lucruri minunate, dar sunt prea puţini, iar floarea şi primăvara nu au semnul egalităţii între ele…

Interviu publicat in Ziarul Lumina din 18 decembrie 2013.

Un desen

Ecluze

Pielea mi-e iarbă de tundră

de când îmi ascund tăcerile vinovate,

amintirile vin cu tunet şi numai ca să invioreze raţele sălbatice

mereu dornice de o baie:

suntem zglobii, de ce nu râzi?  

vrând cu aceasta să-mi smulgă promisiuni deşănţate.

 

Un râu la ecluze este mirarea matinală

că nu mi-am pierdut instinctul de a pune pe foi de tutun

aceeaşi neînvăţată melodie,

fugi de maluri riscante,

mai sănătos ar fi să treci peste ridicola teamă de frig

şi să-ţi prinzi degetele uşor de marele gheţar.

    

Insemnarile mele... la pret bun pe net

O informaţie utilă, în caz că doriţi "Însemnări din pridvor": se poate comanda de pe librarie.net la un preţ bun. Cred că e de "vină" black friday cu prelungiri...