Cronică apărută în revista Luceafărul de dimineață

Din revista Luceafărul de dimineață / august 2015

Geo Vasile:

Recital poetic cu personaje


Scriitoarea Daniela Șontică, născută într-o localitate din județul Buzău, este licenţiată a Facultății de Filosofie și Jurnalism din cadrul Universității „Spiru Haretˮ. A debutat în 1989 în revista ieșeană Convorbiri Literare. Este autoare a volumelor Arlechini într-o pădure sălbatică, Editura Vinea, 1995 (versuri), Uitați-vă prin mine, Editura Brumar, 2007 (versuri), Însemnări din pridvor, Editura Trinitas, 2013 (eseuri), Iubita cu nume de profet, Editura Tracus Arte, 2014 (versuri). Cel mai recent florilegiu poartă expresivul titlu Privilèges de femme de lune, Editura Vinea, 2015, traducere în limba franceză de Claudiu Soare. Între anii 1993 și 2007 autoarei i-au fost acordate mai multe premii pentru poezie, dintre care semnalăm: „Ion Vinea”, Premiul revistei Luceafărul și Premiul Special „V. Voiculescu”. În prezent, Daniela Șontică este redactor-șef adjunct al Ziarului Lumina.

Încercând să comentăm, în primul rând, Iubita cu nume de profet, ne vine în minte, în chip reflex, numele autoarei, Daniela, evocându-l pe cel al lui Daniel, unul dintre cei patru mari profeți veterotestamentari, renumit în istoria biblică pentru puterea dată lui de Cel Atotputernic: puterea de a interpreta visele regilor și împăraților (Nabucodonosor, Darius etc.), precum și prin viziunile sale, am zice nostradamice avant la lettre, asupra unor evenimente mai îndepărtate sau mai apropiate în timp. Mântuitorul însuși pomenește o profeție a lui Daniel legată de vremurile de dinaintea Apocalipsei. Dacă acestei virtuți onirice a iluminărilor îi adăugăm inocența, ingenuitatea și puritatea sufletească a profetului (grație cărora a scăpat nevătămat de leii din groapa unde fusese aruncat), obținem portretul-robot al poetei noastre și, implicit, al spiritualității reperabile în volumul amintit.
Ermetic inaccesibilă puternicilor pământului, poezia Danielei Șontică își deschide larg ușile inocenților ce refuză să exercite orice fel de putere lumească, fiindcă ei posedă întreaga putere a credinței, inclusiv cea de a arde pe rugul imaginarului și al invizibilului. Roadele poetice aproape suprafirești nu se lasă așteptate, înflorind în această veritabilă ars poetica: „Îmi văd sfântul deghizat într-o lalea galbenă uriașă/ pe care o târăsc spre epitaf niște copii fericiți./ Din vârful stâlpului,/ duhul lui trimite fotoni spre ocrotiții deșertului,/ spre imprudenții care și-au trimis copilele după apă/ în toiul nopții,/ pe nisipul roșcat văd lumina scursă din vasele lor.// Chiar acum, un cactus dintr-o specie rară/ înmiresmează calea/ fecioarelor fără frică, fără părinți, fără lumeˮ.

Orice ierarhie literară este discutabilă

Octavian Soviany este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori români. Profesor de limba și literatura română, autor de poezie, romane, teatru, eseuri, cronică literară și traduceri, onorat cu multe și meritate distincții literare, Octavian Soviany este și un admirator al textelor filocalice. A acceptat să ne vorbească despre dezinteresul față de cultură al elevilor de azi, despre ierarhiile literare și poezia religioasă actuale, dar și despre întâlnirea memorabilă avută cu părintele Dumitru Stăniloae.

Daniela Șontică: Există părerea că manualele de limba română îndepărtează elevii de literatură. Sunteți de aceeași părere?

Octavian Soviany: Da, numai că manualele sunt concepute după anumite programe, acestea sunt de vină, de fapt, care sunt prost și simplist concepute. Înainte de 1989 se învăţa mult mai mult şi mai temeinic, dar de când cu sistemul de învățământ Bologna, am impresia că intenţionat se dorește ca elevii să aibă cunoştinţe cât mai puține, pentru că astfel de oameni sunt mai uşor de manipulat. Iar în liceu cel puţin, toată activitatea din învăţământ, la limba română - situație pe care o cunosc bine -, este orientată spre absolvirea cu bine a examenului de bacalaureat, la care se dau trei tipuri de subiecte destul de lejere și care nu necesită cine știe ce lecturi sau creativitate. Dacă pe vremea când eram eu elev numai din Sadoveanu trebuia să citim cinci cărţi, acum elevii de liceu nu mai au de citit pe parcursul întregului liceu decât vreo cinci romane: îIon”, „Ultima noapte de dragoste...”, „Enigma Otiliei”, Maitreyi”, „Moromeţii” şi cam atât. Acum, elevilor nu li se mai pot da nici măcar teme pentru acasă, pentru că fie nu le fac, fie le copiază de pe internet. Şi a apărut un dezinteres total faţă de tot ce înseamnă cultură. Eu îi mai întreb: Mergeţi la teatru? Ce filme aţi mai văzut? Îmi răspund că se uită la televizor... Cunosc cazul unei profesoare care, atunci când a început proiectul „Şcoala altfel”, a făcut un efort şi le-a cumpărat elevilor ei bilete la piesa „Livada de vişini”, de Cehov, iar elevii s-au bosumflat: „Vai, doamnă, dar mai bine mergeam la un concert”...

Vedeţi vreo ieşire din situaţia aceasta?

Nu văd nici o ieşire. M-am iluzionat o vreme că va exista o ieşire, că vor veni nişte oameni mai deştepţi la minister care își vor da seama cum stau lucrurile, dar așa este peste tot acolo unde funcționează sistemul Bologna. Într-una din ieşirele mele culturale, a trebuit să-i explic eu unei domnişoare din Graz cine este Trakl, pentru că ea nu știa... Acum mai bine de zece ani, am fost la un schimb de experienţă în Austria și am asistat la o oră de literatură germană la clasa a unsprezecea. Se lucra la nivelul la care se lucra atunci în România la clasa a şasea. A venit profesoara, le-a spus copiilor câteva cuvinte despre scriitorul pe care îl studiau, s-a citit textul, elevii au reprodus cu cuvintele lor conținutul, iar la finalul orei, pentru că textul se referea la zbor, un elev a citit ceva despre deltaplane, acesta fiind considerat momentul de creativitate. Foarte trist...

Cum pot fi canalizați spre lecturi valoroase puținii elevi interesați?

Chiar dacă nivelul general este scăzut, mai există doi-trei elevi interesați de citit, ba unii mai și scriu literatură. Iar cine este interesat întreabă profesorul ce anume să citească. Aveam chiar o elevă care atunci când auzea că vorbesc despre o carte, chiar dacă nu se studia la şcoală, a doua zi avea cartea respectivă pe bancă.

Cine v-a deschis gustul spre citit, spre scris?

Mie mi s-a citit mult când eram foarte mic. Părinţii mei nu erau prea şcoliţi, tatăl meu era electrician, mama era croitoreasă, dar mama citea. Şi nu citea numai lucruri fără valoare. De exemplu, citea „Anna Karenina”, „Maitreyi”, romane de Camil Petrescu. Mi se citeau basme de Petre Ispirescu, Andersen, Fraţii Grimm. Și am devenit oarecum dependent de citit, dacă nu mi se citea, începeam să urlu. Și, probabil pentru că exista această dependenţă de citit, m-am apucat să scriu şi eu pe la cinci ani. Ştiam doar literele de tipar, îmi luasem un caiet gros, în care făceam mai întâi nişte desene şi apoi scriam sub fiecare desen ceva ce credeam eu că s-ar fi potrivit cu el. Un fel de poveste. Ei, şi am scris eu poveştile astea, uneori cu intermitențe - pentru că scrisul nu era principala mea preocupare la vârsta aceea - până prin clasa a treia, când nu m-am mai dus o vreme la școală, fiind bolnav. Am zis, ce-aș putea face? Și am scris patru poezii despre cele patru anotimpuri, în maniera Alecsandri, Bolintineanu, dar mult mai proaste, desigur... Apoi, începând de prin clasa a IX-a, am început să citesc serios, să văd care este povestea cu poezia. Şi am început să scriu și eu, astfel că în clasa a IX-a eram minulescian, în clasa a X-a sorescian, într-a XI-a suprarealist, iar în clasa a XII-a cred că am început să mă apropii cât de cât de formula baladescă din primele mele volume. Am avut şi nişte profesori foarte buni de limba română, am fost apropiat de un poet braşovean, din păcate prea puţin cunoscut, Darie Magheru, de la care am învățat foarte multe despre poezie, şi aşa au început să se lege lucrurile. A fost apoi Clujul cu Echinoxul. Şi încet-încet, spre 40 de ani, am descoperit că știu să scriu și să am încredere. N-am fost deloc un talent precoce.

Până la urmă aţi ajuns să scrieţi și să excelați în aproape toate genurile. Este ceva ce n-ați încercat?

Nu am scris niciodată povestire.

Dar, de obicei, la roman se ajunge prin povestire.

Am scris o dată un fel de povestire, dar nu am publicat-o, nu mi-a plăcut. Când am început să scriu primul meu roman, „Arhivele de la Monte Negro”, nu ştiam că este roman. La primele 4-5 pagini credeam că scriu un poem în proză, mi-a plăcut foarte mult ce scrisesem, mă umflam în pene şi am zis să-i dau un telefon Norei Iuga să îi citesc. Şi i-am citit, iar ea a zis: Măi băiatule, ţie îţi iese un roman. Până la ultimele pagini, însă, eu nu eram convins că va ieşi...

Faptul că aţi scris şi critică literară v-a ajutat sau v-a încurcat în relaţiile cu ceilalţi scriitori?

Relaţia cu ceilalţi scriitori e mai dificilă când ești critic, este puţin deformată. Când ţineam cronică regulată în „Contemporanul” și mai apoi în „Luceafărul”, primeam grămezi de cărţi, după care începeau telefoanele, veneau insistențele să scriu despre acele cărți. Astăzi nu mai scriu critică decât foarte rar.

S-au scris destule istorii ale literaturii române. Ce părere aveți despre ele?

Gusturile se schimbă, orice ierarhie literară este discutabilă, subiectivă. De exemplu, mie acum Lucian Blaga nu-mi mai spune nimic, iar în liceu citeam Blaga cu frenezie. Acum îmi par mai interesanți Geo Bogza, avangardiștii, Fundoianu, care nu sunt receptați azi atât cât ar trebui. Avem aşa un fel de canon literar de pe vremea lui Călinescu şi Lovinescu, care se schimbă foarte greu. Cred că sunt autori subapreciaţi şi alţii supraapreciaţi.

Credeţi că timpul va face dreptate în cazul lor?

Da, timpul de obicei face dreptate mai ales în astfel de cazuri.

N-aţi fost tentat să scrieţi chiar dumneavoastră o istorie a literaturii române?

Poate că în tinereţe am fost tentat. Dar când am văzut Istoria... lui Nicolae Manolescu mi-am dat seama că este imposibil să faci așa ceva de unul singur. În alte țări nimeni nu se mai angajează la o astfel de lucrare, pentru că este fizic imposibil să citești atâtea cărți. Practic, ar trebui să citești tot de la „Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung...” până azi. Ca să faci așa ceva trebuie să fii un geniu, și trebuie să recunoaștem că George Călinescu avea geniu. În același timp, să ne gândim că Nicolae Manolescu a avut de citit de cinci ori mai mult decât el! Sigur, Istoria lui Manolescu rămâne o lucrare interesantă, dar arată și limitele la care s-a ajuns. Cu critica noastră s-a întâmplat ceva foarte ciudat după 1989. Înainte avea multă autoritate. Erau critici precum Manolescu, Simion, Marin Mincu şi alţii care aveau un cuvânt foarte greu. Ce spuneau ei era sfânt, cititorii se orientau după ei. Nici un critic la ora actuală nu se mai bucură de aceeaşi autoritate ca atunci, iar critica tinde să se transforme într-un fel de promovare. De altfel, criticii literari adevăraţi din Franţa nu scriau despre autori din timpul lor, se opreau undeva pe la avangardă, cel mult pe la noul roman francez.

Cum ar trebui să se orienteze atunci cititorii?

Dacă nu au cunoştinţe în domeniu, iar cu şcoala pe care o avem acum nu ştiu cum le-ar mai putea dobândi, pur şi simplu e greu să-şi aleagă cărţile. Când un cititor intră într-o librărie şi vede acolo o grămadă de romane americane, cu titluri și coperte ispititoare, nu se mai uită după autorii români pentru că nu știe dacă sunt buni sau nu. Iar la poezie stăm și mai prost. Probabil mai există la noi câteva mii de cititori de poezie, dar s-ar putea să ajungem în faza când poeţii se vor citi doar între ei.

Ce schimbare importantă, dacă există una, s-a produs în literatura noastră după 1989?

Nu ştiu dacă s-a produs ceva spectaculos. Au apărut autori buni, dar nu au trecut dincolo de ceea ce făcuseră înaintea lor optzeciştii. Sunt încă în remorca lor. Au avut libertatea de exprimare, au putut folosi orice cuvânt, asta a fost o tentație foarte mare. Un moment interesant a fost apariția Fracturilor, atunci a fost ceva. Îmi pare rău că Marius Ianuş a renunţat la poezia pe care o scria atunci. Ce scrie acum este sub acel nivel. E şi greu să scrii poezie religioasă convingătoare.

Ce părere aveți despre poezia religioasă actuală?

Poezia religioasă care se scrie în zilele noastre, atâta câtă se mai scrie, nu se ridică la valoarea poeziei de altădată. Scriu Florin Caragiu, părintele Ioan Pintea şi încă doi-trei poeți buni. Dar e greu să scrii poezie religioasă bună, aşa cum e greu să scrii poezie patriotică. Până şi Nichifor Crainic mai cădea uneori în teologie versificată.

În ce relaţie sunteţi cu Dumnezeu?

Destul de ciudată. Sunt un om care crede în Dumnezeu. Dar în acelaşi timp sunt şi cam păcătos și nu ştiu cât o să mă mai rabde Dumnezeu aşa. Din când în când îmi trage câte un bobârnac... Mi se pare o tâmpenie să fii ateu. Este ca şi cum ai spune că lumea a apărut de la sine.

Cum aţi ajuns să citiţi Filocalia?

Eu am citit multă filosofie în prima tinerețe, căutând – hai să fiu patetic – răspuns la marile întrebări. Și mi-am dat seama că filosofia nu te poate duce decât într-o fundătură. Un prieten de-al meu, care era ceva mai avansat pe calea credinţei, mi-a adus cândva un volum din Filocalia pe care l-am citit. Şi i-am mai cerut. Apoi am intrat în contact cu cărţile părintelui Dumitru Stăniloae. L-am cunoscut pe părintele Stăniloae, împreună cu un prieten care a insistat prin diverse cunoștințe să fim primiți amândoi acasă la părintele. Și ne-a primit. Locuia într-o căsuţă extrem de modestă, era bătrân, bolnav, era aproape de moarte. A vorbit cu noi trei ore, ne-a plimbat prin toată filosofia existențialistă și ne-a povestit ceva și despre Emil Cioran. La un moment dat, părintele era la Paris, i-a făcut o vizită lui Cioran și au vorbit împreună: părintele le spunea pe-ale lui, Cioran le spunea pe-ale lui, nu se contraziceau. Și la un moment dat, a sunat la ușă un tânăr cu ultima carte a lui Cioran, solicitându-i un autograf, el i-a scris ceva repede pe carte și i-a spus în franțuzește, crezând poate că părintele nu-l înțelege: pleacă repede până nu află părintele ce ți-am scris... Nu se știe ce anume scrisese. La sfârșitul întâlnirii noastre, am fost foarte bucuros de faptul că am primit o binecuvântare de la părintele Stăniloae. Și iarăși m-a mai impresionat întâlnirea cu părintele Constantin Galeriu, pe care nu l-am văzut decât o singură dată, când a venit la școală să le vorbească elevilor. 

Interviu publicat în Lumina literară și artistică din iulie 2015 (supliment lunar al Ziarului Lumina)

 

Credinciosule Sancho

Orice Dulcinee

ar da un şut în fund mârţoagei,

ar lua condeiul şi i-ar scrie

credinciosului Sancho,

spre clarificare.

Ay, ce mult l-am iubit pe Don Alonso,  

l-am cioplit în aur şi fulgere,

i-am pus pe cap cunună de pietre scumpe

şi i-am pus în dreapta sabie de argint,

l-am trimis în vâltoarea bătăliilor

ca să-l pot adora de departe,

să-l văd neclar şi uriaş în rugul deşertului,

era cel mai frumos dintre toţi, îţi jur,

munţi de hârtie am cheltuit

scriindu-i despre o mare iubire, 

râuri s-au vărsat cu totul în mare,

oceane s-au urcat la cer,

s-au schimbat regi şi palate,

lumea părea la picioarele bărbatului fără seamăn.

Iar eu,

desigur,

ce mult

l-am iubit

pe Don Alonso,  

ce mult!

Adevărata Dulcinee ar da un şut în fund

mârţoagei lui ponosite şi ţi-ar scrie

că aşa se face, credinciosule Sancho,

că mi-am trimis inima pe şesuri cu gazon  

direct spre morile de vânt

dar acolo, ce folos? - mestecă întruna

nesfârşite deliruri despre

Don Miguel, de parcă pe el l-aş fi iubit,

de parcă aş fi îmbrăcat degeaba rochiile de muselină

când binevoia să ne facă o vizită 

cavalerul nici unei tristeţi. 

Supunere, ca dezamăgire

Celebrul scriitor Michel Houellebecq se plânge că ziarul Le Monde îl agasează cu anchetele despre viaţa sa particulară şi că se află în pericol de a-şi pierde nu doar intimitatea, ci şi securitatea. Se pare că acesta este riscul când ai devenit vedetă internaţională. Mă întreb însă cine atentează la viaţa lui? Apaticii creştini din Franţa? Probabil admiratorii…
Tradusă şi la noi recent de editura Humanitas, cartea lui Houellebecq a provocat şi în rândul cititorilor români aceleaşi controverse, ca peste tot. Unii o ridică în slăvi. Aceştia sunt adoratorii unui gen literar direct, fără prea multe figuri de stil, mizând pe decuparea brută a realităţii social-politice, pe redarea din plin a unor partide de sex descrise în argou (cred că un şofer de tir ar povesti un pic mai frumos o scenă de amor), pe aducerea în prim-plan a decepţiei sociale, propunând soluţii radicale.
Pe mine m-a dezamăgit profund scriitura lui Houellebecq din „Supunere”. Nu am citit niciodată un roman mai de succes care să fie atât de lipsit de substanţă şi mai ales lipsit de orice stil literar! Dacă cineva crede că lipsa stilului este şi ea un stil, eu nu cred asta.
 În prima sută pagini am avut impresia că citesc un lung studiu pe teme de politică franceză realizat de un jurnalist specializat în acest domeniu. Doar câteva acuplări imaginate frust şi relatate ca între băieţi cu gura murdară mai sparg veştile politice ale paginilor. Ceva mai încolo, lucrurile căpătă o turnură ceva mai umană.
De apreciat această idee de a vedea Franţa viitorilor ani, cu ascendent previzibil al partidelor extremiste de dreapta şi chiar cu pericolul (nu neapărat în premieră semnalat) al islamizării acestei ţări. Cea mai reuşită parte a romanului este aceea în care sunt prezentate scenele interioare din Sorbona ajunsă o universitate musulmană. Mâncarea şi sexul sunt plăcerile constante la care face referire din plin scriitorul. Desigur, preocupările literare de nivel academic aduse în discuţie de personajul principal se consideră a fi fireşti pentru un profesor de literatură, specialist în opera scriitorului Joris-Karl Huysmans, un discipol al lui Emile Zola.
 Desele referiri la viaţa şi opera lui Huysmans, care s-a convertit la creştinism, intrând într-o mănăstire catolică, sunt o parte interesantă a cărţii. Comparând epoca şi ideile lui Huysmans cu acelea dintr-o Franţă a viitorului nu foarte îndepărtat, scriitorul evidenţiază lipsa de idealuri, colapsul general al valorilor, absenţa speranţei şi a credinţei în Dumnezeu a occidentalilor, eşecul creştinismului într-o lume civilizată tocmai de acesta. Dacă n-aş şti că a scris de maniera aceasta pentru că a mizat pe succesul produs de controversă, aş crede chiar că autorul face apologia islamismului. Pentru că sunt într-adevăr unele pasaje la limita prozelitismului, la care se mai adaugă şi destul de telefonatele episoade în care personajul principal încearcă să înţeleagă creştinsimul, dar atât de caricaturală îi este aşa-zisa încercare, încât nu e cazul să intrăm în analiză.
Este frapantă lipsa de implicare, răceala totală cu care Houellebecq vede totul în jur şi în viaţa personajului său prin care povesteşte. Acesta ar fi un avantaj dacă ar fi în contrapunct cu unele introspecţii şi descrieri empatice. Aici, însă, chiar şi atunci când au loc discuţiile despre doctrina islamului şi în general despre credinţă, totul pare văzut de foarte sus, printr-o mare şi rece lunetă. De altfel, ceea ce îi reproşez mai mult decât orice altceva, chiar şi mai mult decât lipsa stilului, este absenţa unei tangenţe cu sfera metafizică, de presupus în dezbaterea de idei religioase şi încadrându-se perfect în tema principală a romanului.
 Dar cine sunt eu să-i reproşez ceva celui mai important scriitor francez actual? Regret doar că am dat 45 de lei pe carte la Bookfest - hârtia poroasă, groasă şi uşoară, face ca volumul de doar 300 de pagini să pară de 500 şi să nu ţi se mai pară aşa de scump. Biblioteca rămâne, totuşi, o variantă preferabilă pentru a citi prima dată un autor în vogă.

Romantic

balonul de săpun
zace istovit pe asfalt
din el se ridică
discret
o melodie de Frank Sinatra
în care este vorba
despre noi

o poveste începută
atât de promiţător
ar fi putut să se termine măcar romantic
uite, poate odată cu incendierea
ierbii în Australia sau
într-o seară când luna ar fi fost foarte roşie
am fi pus atele unui pui de vrabie
accidentat
abia după aceea
să ne fi spus adio

aşa
nici o precizare în nisipul de care te fereşti
nici o balalaică nu cântă
 pe burta cameleonului.

"Oriunde s-ar scrie, literatura română a fost şi este una"

Arcadie Suceveanu este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori din Basarabia. Este poet, eseist, traducător și autor de cărți pentru copii. Din 2010 este preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Se descrie ca fiind orientat "spre deconstrucţia ironică, experimentând inspirat în spirit postmodern". Dincolo de toate, rămâne un repezentant de seamă al optzecismului poetic basarabean. 

  Domnule Arcadie Suceveanu, cum este să fiţi scriitor de limbă română trăind în altă ţară?

Dar nu trăiesc în altă țară. „Patria mea este limba română”, spunea Nichita Stănescu. Da, patria unui scriitor este limba în care gândește, iubește, suferă și scrie. În Basarabia s a scris întotdeauna în limba română. Mai mult sau mai puțin, mai bine sau mai rău, asta e altceva. Dar Basarabia (ei bine, Republica Moldova), din toate punctele de vedere – istoric, lingvistic, spiritual – a fost și este pământ românesc. Iar în contextul politic actual ea și a creat statutul de „al doilea stat românesc”. Scriitorii de aici consideră că literatura română, oriunde se scrie ea – la București, la Cluj Napoca, la Chișinău, la Cernăuți, la Vârșeț sau la Paris – a fost și este „una și aceeași, indivizibilă”, așa cum afirmase George Călinescu. Și ireductibilă, țin să afirm eu cu toată convingerea. De aceea, noi, scriitorii basarabeni și bucovineni, ne considerăm fără echivoc și fără rezerve parte integrantă a literaturii române. Cine sau ce a avut o contribuţie majoră în devenirea dvs literară? Când eram elev la Școala de opt ani din satul natal, apoi la Școala medie din comuna Carapciu pe Siret, în Bucovina, citeam în manualele de școală și învățam pe de rost poeziile unor „poeți sovietici moldoveni”, „clasici” pe atunci, necunoscuți și uitați cu desăvârșire astăzi. Citeam acele poezii rudimentare, ideologizate până în ultima lor fibră, și, la un moment dat, mi am zis: „Și eu pot scrie astfel”. Am încercat și am văzut că... se poate. Dar cel care a contribuit la configurarea destinului meu literar este Vasile Levițchi, poetul emblematic al Bucovinei postbelice, profesorul și mentorul meu de la Universitatea de stat din Cernăuți. Levițchi a fost un factor reactiv polarizant în mediul intelectual din Cernăuți în anii '50 '80 ai secolului trecut, iar scrisul său, activitatea sa profesorală și literară în general s au dovedit a fi determinante pentru refacerea instituției literare din Bucovina în anii de „după”...

Puteţi face o comparaţie între ceea ce se scrie azi pe cele două maluri ale Prutului?

Literatura care s a scris în Basarabia întotdeauna a fost mai impregnată de elementul social, de evenimentele istorice și cotidiene. Scriitorii români de aici nu și au putut permite „luxul” de a fi doar scriitori, ei s au văzut nevoiți să răspundă provocărilor istoriei, să iasă în agora, să se implice în viața cetății amenințate, să și apere limba în care își scriau cărțile, să și reafirme identitatea, apartenența, conștiința națională. Din aceste motive, scrierile lor sunt poate mai lacunare, mai deficitare sub raport estetic. Astăzi însă situația s a schimbat. Au apărut promoții noi de scriitori, cu o altă sensibilitate, modernă, cu alte lecturi, cu o mai bună pregătire profesională. Cei mai importanți scriitori basarabeni de azi au susținut integral „examenul integrării”, creațiile lor se înscriu cu succes în noul circuit literar general românesc, fiind prezentate și recenzate în revistele din România, incluse în antologii, istorii literare, enciclopedii etc. Cât privește literatura română de pe „celălalt mal”, ea mi se pare excesiv de filologizată. Se scriu și se publică zilnic kilometri de poeme „din cuvinte”, vidate de trăire și plasmă senzorială, apar zeci și zeci de cărți de serie, unisexuate, lipsite de personalitate. În general, literatura română de pe ambele „maluri”, ca de altfel și alte literaturi ale lumii, traversează un moment marcat de o teribilă confuzie de valori.

Cât de importante sunt prieteniile în lumea literară pentru afirmarea unui scriitor?

Prieteniile literare sunt necesare mai cu seamă în faza de început, în procesul de formare și afirmare a unui scriitor. Atunci tinerii au nevoie să și verifice potențele, să și cristalizeze scrisul, ideile și pozițiile într o atmosferă de emulație, prin dialog permanent, prin comparație și confruntare. E bine când aceste prietenii au la bază cât mai multe puncte comune, obiective majore, afinități elective, și nu degenerează în simple interese de gașcă. Gășcăriile literare sunt, de regulă, vulgare, exclusiviste și chiar agresive. Personal, am trăit sentimentul unei asemenea prietenii la Cernăuți, în anii studenției și ai începutului biografiei mele de creație, când un mic grup de tineri poeți români din Bucovina înstrăinată (Ilie T. Zegrea, Ștefan Hostiuc, Vasile Tărâțeanu, Simion Gociu și subsemnatul), încurajați și ghidați în demersurile noastre de profesorii (în același timp și scriitori) Vasile Levițchi și Grigore Bostan, ne am solidarizat sub flamura poeziei, creând un adevărat cerc literar. Cred că nu exagerez spunând că anume această grupare literară a reușit să reînoade, în acel spațiu românesc, firele cu poezia iconarilor, cu literatura română interbelică.

În scrisul dvs sunt adesea trimiteri directe sau subtile la divin. Vă consideraţi de partea poeţilor ce se raportează mai mult interogativ/contestatar faţă de Dumnezeu sau de partea celor care vor să mărească taina prin afirmaţie?

Interogativ, da. Nu și contestatar. Sunt un om care crede profund în existența și atotputernicia forței divine. De aceea, după cum ați remarcat, în textele mele fac adesea trimitere la divinitate, recurcând la simboluri, la precepte și idei biblice, la marile parabole ale învățăturii creștine. Cred însă că mă situez mai mult de partea acelor poeți care, chiar și atunci când îl invocă pe Dumnezeu în tonalități și inflexiuni interogative mai pronunțate, nu fac decât „să sporească taina cea mare, „taina care ne apără” (Grigore Vieru) și ne salvează.

Sunteţi autorul mai multor cărţi de literatură pentru copii. Ce părere aveţi despre cărţile şi revistele care se scriu astăzi în limba noastră pentru cei mici?

Scriu cu plăcere pentru copii. Sunt convins că și pentru copii se poate scrie „altfel”, într o formulă modernă sau chiar postmodernă. Din nefericire, însă, persistă părerea că pentru cei mici se poate scrie cât mai „lejer”, adică oricum, fără ambiții și pretenții mari. Greșit. Pentru că, dacă iei lucrurile în serios, scrisul destinat celor mici implică mai multă exigență, o responsabilitate sporită. Copilul simte imediat falsul, lui îi repugnă „făcutul”, artificiosul, inautenticul. Spre bucuria noastră (și, în primul rând, a copiilor), avem în literatura română de azi scriitori pentru copii foarte buni, de o valoare incontestabilă, autori de cărți frumoase, competitive în context național și european. Voi da, aici și acum, doar câteva nume de scriitori din cele două spații ale literaturii române contemporane, nume reprezentative pentru ceea ce avem mai valoros în scrisul nostru pentru copii: Grigore Vieru, Ana Blandiana, Spiridon Vangheli, Constanța Buzea, Gheorghe Tomozei, Aureliu Busuioc, Grete Tartler, Vasile Romanciuc, Ion Hadârcă, Passionaria Stoicescu... Și lista, evident, ar putea continua.

Ce speraţi pentru literatura română, în general, şi pentru cea din Basarabia, în special?

Străinii care reușesc să ne cunoască afirmă, pe bună dreptate, că literatura română este una dintre cele mai mari literaturi ale lumii. Sper din toată inima ca într un viitor cât mai apropiat ea să fie descoperită, tradusă și apreciată în cât mai multe limbi și pe cât mai multe meridiane ale lumii. Literatura română contemporană merită de mult și pe deplin acest lucru. Iar literaturii din Basarabia îi doresc o integrare deplină și ireversibilă în circuitul general al literaturii române și, de asemenea, o cunoaștere și o recunoaștere cât mai largă în context european.

Repere biografice

Născut la 16 noiembrie 1952, în comuna Şirokaia Poleana (Suceveni), raionul Hliboca, regiunea Cernăuţi, Arcadie Suceveanu este absolvent al Universităţii de stat din Cernăuţi, Facultatea de Filologie, secţia Limba şi Literatura Română (1974). A fost profesor la Şcoala medie din Horbova Herţa (1974 1979), redactor şi redactor şef al Editurii Literatura Artistică (Hyperion) din Chişinău (1979 1990). Vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova (1990 2010). Din decembrie 2010 - preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Preşedinte al Filialei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România (2005 2013). Membru fondator al PEN Clubului din Moldova. A publicat numeroase volume de volume de poezie, între care: Mă cheamă cuvintele (1979), Ţărmul de echilibru (1982), Mesaje la sfârşit de mileniu (1987), Arhivele Golgotei (1990), Eterna Danemarcă (1995), Infruntarea lui Heraclit (1998), Mărul îndrăgostit de vierme (1999), Cavalerul Înzadar (2001), Corabia de la mansardă (2004), Arca dies (2008), 101 poeme (2009), Cafeneaua Nevermore (2011), Ființe, umbre, epifanii (2011), Profesionist al himerei (2012), Ferestre stinse de îngeri (2014). Volume de eseistică: Emisferele de Magdeburg (2005), Frumusețea subversivă (2012), Cariatide și coloane (2013). Cărţi pentru copii: A fugit melcul de acasă (1984), Ora cinci fără doi fulgi (1986), În cămaşă de cireaşă (1989), Raţa şi Arhimede (2000), ŞTIUca la şcoală (2002), Cheiţe pentru vise (2005), Lumea ca o poveste (2009), Greierul care s cri cri e (2012), Întrebări colorate (2014), ş.a. Laureat al mai multor premii, între care: Premiul Naţional al R. Moldova (1998), Premiul Academiei Române (1997), Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova (1987, 1995, 1999, 2000, 2002), Premiul pentru poezie „Centenar Lucian Blaga” (Cluj Napoca, 1995), Premiul revistei „Poesis” (Satu Mare, 2006), Premiul Festivalului internațional „Drumuri de spice” (Uzdin, Serbia, 2013); Laureat al Diplomei Consiliului Internațional al Cărții pentru Copii și Tineret pe lângă UNESCO (IBBY) Selecţii din versurile sale au apărut în diverse antologii din România, Ucraina, Rusia, Turcia, Bielarus, Macedonia, Suedia, Italia, Franţa, Cehia, Olanda, Tatarstan.

Interviu realizat de Daniela Șontică, publicat în Lumina literară și artistică / iunie 2015  

Geo Vasile despre Privileges de femme de lune

        Poezia Danielei Şontică din volumul în „Privilèges de femme de lune” (Ed. Vinea, 2015) se află sub semnul Părintelui tuturor avangardelor, Arthur Rimbaud, poet al revelaţiilor, al călătoriilor imaginare la antipozi, al spectacolului oniric cu personaje sau mai bine zis cu măşti (violonistul de pe acoperişuri, liftiera ce croşetează vise, somnambula antigravitaţională, cititorul de cărţi rare etc.).   Dincolo de eul poetic explicit,  are loc un bal mascat epico-dramatic sau carnaval cu personaje numite ea, ele, el, ei. Sub pleoapele, experienţele extreme sau rutiniere, sub aspiraţiile spre cunoaşterea absolută  putem identifica una şi aceeaşi protagonistă, poeta metaforelor memorabile, revelatorii, cum ar zice Lucian Blaga. Metafore ce sugerează peisaje aventuroase (...savez-vous, j’ai heurté les incroyables Florides…) pe măsura periplului scriiturii diseminate cu simboluri (recurent este cel al fluturelui, expresie înaripată şi multicoloră a sufletului omului) aforistice, hemografice, ludice, sub semnul lunii, al oglinzilor (la femme aux mains-miroirs), al iubirii şi exilului pe pământ al albatrosului budelairian.

      Daniela Şontică îşi invită cititoarele în nume propriu să încerce această formulă alchimică cu smaraldul ce vindecă de sterilitate, oferind în plus sublimul sentiment al maternităţii, al feminităţii, al mamei ce-şi doreşte ca pruncul ei să devină cel mai mare şi frumos poet al lumii. Ce va să scrie o poezie cu o cuceritoare vocaţie ecumenică, ştiută fiind pe de rost de adolescenţii din toate patriile lumii. Esta chiar o posibilă artă poetică a autoarei noastre.

  

Cu ce iscusinta vom sparge cupele

Pasăre de fosfor, cuminţenia paradisului,

numai o pană neglijentă mă desparte

de arta perfectului tău penel

şi numai o duminică uşor tristă, 

nespus de blândă sub cireşi.

Port în palme imaginea unei ceşti cu ceai,

de aceea poate merg ca o lebădă în trestii, 

ca şi cum aş fi desenată pe cana regelui.

Se poate spune orice despre conturul ei de fosfor,

tot va zbura,

iar dacă va cânta vreodată

nu va fi ultimul ei cântec

şi o adiere dinspre ocean,

în ziua aceea amândoi vom fi pricepuţi grădinari,

şi cu ce iscusinţă vom sparge cupele

şi vom merge lin pe ape şi vom tăia câteva trestii.

Paul Aretzu: „Fiecare scriitor face exerciţiul dumnezeiesc al creaţiei“

Foto: Ilinca Petre

Criticii literari îl consideră pe Paul Aretzu un poet religios, însă el însuşi crede că mai potrivit ar fi să se spună că este un poet creştin sau, mai bine, ortodox. Încearcă şi reuşeşte prin poezia sa „eliberarea de trupul limbii, atingerea cu sticilirea transcendentului”.

Daniela Şontică: Domnule Paul Aretzu, poezia dumneavoastră, deşi are trimiteri biblice directe sau subtile, este o poezie în adevăratul sens al cuvântului. V-a incomodat vreodată etichetarea de „poet religios”? 

Paul Artezu: Orice etichetare critică este, de fapt, o încercare de a defini şi de a explica ceva. Încadrarea, sistematica sunt forme ale cunoaşterii, necesare (e adevărat, mai degrabă statistice, exterioare). Faptul că sunt considerat poet religios nu mă incomodează în niciun fel, ba, dimpotrivă, mă onorează, mai ales că titlul acesta mi l-a dat un reputat critic pe care îl preţuiesc în mod special, Gheorghe Grigurcu. Cred, însă, că mai potrivită ar fi sintagma de poet creştin sau chiar ortodox. Poet religios este un termen prea vast şi imprecis. Calitatea de autor religios nu convinge, de regulă, istoricii literari, care o consideră mai mult o referire de ordin tematic sau care îşi declină competenţa în acest domeniu, cu toate că numeroase arhetipuri literare aparţin sacrului (după cum ştim de la Mircea Eliade). În perioada comunistă, de unde provine şi formaţia ateistă a multor literaţi de azi, s-a dat o importanţă disproporţionată cronicarilor, impunându-se imaginea unui Ev Mediu întunecat, criminal, odios. S-a vorbit prea puţin despre credinţa acelei epoci, despre tradiţia monahală, despre ctitorirea de biserici, despre începuturile poeziei (Coresi, Dosoftei – traducători ai Psaltirii), despre consolidarea limbii (Biblia de la Bucureşti), despre retorica sacră (Varlaam, Antim Ivireanul), despre traducerile filocalice (Paisie Velicicovschi).

Este adevărat că există o abundentă producţie literară religioasă, de tip formal, folosindu-se de scene biblice cunoscute, reluând parabole, recurgând la un limbaj de biserică, având o funcţie predominant didactică. Totodată, există o literatură, religioasă în spirit, conţinând transcendenţă, lipsită de retorică, de formalism, plină de însufleţire duhovnicească şi teologie, căutând să exprime autenticitatea divinului. Origen este printre primii care face distincţie între sensul literal şi cel alegoric al textului Bibliei, cel dintâi fiind conjunctural, istoric, cel de-al doilea fiind simbolic, menit să salveze demnitatea Sfintei Scripturi, şi având două stepene (trepte), una morală şi alta spirituală. Se reprezenta, astfel, parcursul de la trup la suflet şi la spirit.

Încerc, în poezia mea, pe cât îmi stă în putinţă, eliberarea de trupul limbii, atingerea cu sticlirea transcendentului (fără a întrerupe legătura cu latura fragilă a omenescului). Poezia religioasă (aici nu vorbesc despre poezia liturgică, a imnologilor) ar trebui să urmeze modelul teandric, al naturii duble a lui Hristos, să pornească de la chip şi să parcurgă calea ascetică şi mistică, până la întunericul iubirii sau întunericul supraluminos. Este vorba, desigur, despre un scenariu ideal. Nu-l ating decât cei înduhovniciţi, scriitorii bisericeşti sau sfinţii (care, din smerenie, aleg forma tăcerii, convorbind în sine cu Dumnezeu).

Criticii şi istoricii literari de azi, unii lipsiţi, din păcate, de cultură religioasă, refuză, de la bun început, o astfel de literatură, limitând domeniul esteticului numai la realitatea profană. Or, Dumnezeu este, prin caracterul Său abstract absolut, prin consubstanţialitatea Sa treimică, Frumuseţea Frumuseţilor, de neînchipuit. Putem avea acces la estetica sacră, prin icoană, prin rugăciune şi, îndrăznesc să cred, chiar prin poezie. Paul Evdokimov vorbeşte despre arta epifanică. Nicolai Berdiaev consideră că, prin efortul de sublimare a realităţii şi prin contemplaţie, arta este cathartică, mântuitoare. De altfel, Biblia a dat naştere celei mai mari părţi a culturii lumii.

Credeţi că avem o poezie de factură religioasă autentică şi de calitate în literatura română a zilelor noastre?

Cred că avem o poezie religioasă autentică şi valoroasă, nu numai în literatura de azi, ci de-a lungul întregii sale istorii. O dovadă o reprezintă antologia alcătuită de Magda şi Petru Ursache, Duh şi Slovă (2002). La fel, cea alcătuită de Părintele Ioan Petraş, Adânc pe adânc, sacerdoţiu liric (2006), având ca subiect preoţi poeţi. Se pot contura câteva momente de vârf, în evoluţia poeziei de inspiraţie religioasă, precum şi câteva nume reprezentative. Începuturile literaturii stau, cu siguranţă, sub semnul religiosului. Romanticii au fost încercaţi de atitudini contradictorii. Totuşi, Eminescu a fost un religios adevărat. Coşbuc, Goga au adăugat dimensiunea etnicistă, autohtonistă. În perioada interbelică, s-a configurat o direcţie tradiţionalist-ortodoxistă, cu un program estetico-ideologic, având suportul unei reviste prestigioase şi al unui cenaclu. Nichifor Crainic susţinea cu toată determinarea: „pământ naţional pentru fiecare popor şi cer creştin pentru toţi laolaltă”. A fost acompaniat de Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Radu Gyr, Sandu Tudor, Pan M. Vizirescu, Valeriu Anania. Lucian Blaga, care a provocat o reacţie severă Părintelui Dumitru Stăniloe, a fost atras de viziunea mitică asupra lumii. Tudor Arghezi, un cârcotaş al credinţei, vrea să-şi rezolve anxietăţile, interpelând divinitatea. O uimitoare mişcare de rezistenţă spirituală, în calea agresivităţii comuniste, a reprezentat-o Rugul Aprins, de la Mânăstirea Antim, iniţiată de Daniil Sandu Tudor, imnograf târziu, cu vocaţie mistică. Au luat parte: Ion Marin Sadoveanu, Mircea Vulcănescu, Tudor Vianu, Vasile Voiculescu, Mihail Avramescu, Andrei Scrima, Dumitru Stăniloae, Constantin Noica, Ioan Gh. Savin, Alexandru Mironescu, Octav Onicescu, I. D. Ştefănescu, dar şi părinţii din comunitatea monahală, Sofian Boghiu, Benedict Ghiuş, Arsenie Papacioc, Petroniu Tănase...

Intrată în eclipsă totală, în perioada realismului socialist, literatura de inspiraţie religioasă va cunoaşte un reviriment la neomodernişti (generaţia şaizecistă). Un fervent a fost Ioan Alexandru. Accente religioase (mai discrete, uneori indirecte) apar şi la Nichita Stănescu, Constanţa Buzea, Ana Blandiana, Dan Laurenţiu, Mircea Ciobanu, Ileana Mălăncioiu, Cezar Ivănescu, Miron Kiropol, Sorin Mărculescu, Daniel Turcea, Adrian Popescu. Ultimii doi sunt reprezentativi: Daniel Turcea se converteşte şi trăieşte mistic, Adrian Popescu este un contemplativ, alegându-şi regiunea Sfântului Francisc, Umbria, drept Paradis.

La generaţia optzecistă, atenţia s-a îndreptat, în special, spre scriitură, spre înnoiri tehnice. Au, însă, atracţie pentru sacru Ion Mircea, Nichita Danilov, Dan Damaschin, Gabriel Chifu, Constantin Hrehor, Marian Drăghici, Nicolae Ionel, Adrian Alui Gheorghe, Ioan Pintea, Ioan Petraş. Lista s-ar putea continua considerabil.

În momentul de faţă, dispărând cenzura şi presiunea ideologică, poezia religioasă s-a disipat, s-a reconvertit. Ea există, în forme variate, dar nu mai este focalizată. În fond, fiecare scriitor face exerciţiul dumnezeiesc al creaţiei, iar în frumos locuieşte Duhul Sfânt.

Care dintre cărţile dvs. vă dă cel mai mult sentimentul de împlinire?

Sentimentul de împlinire nu l-am avut decât în foarte rare momente ale existenţei. Cărţile, în sine, nu-mi dau această stare. Simt, în schimb, o mare bucurie în momentul scrisului. Când am redactat Cartea Psalmilor, citind mult din Biblie, din Părinţi, din Vieţile Sfinţilor, din cărţile liturgice (Triod, Octoih, Penticostar, Mineie), din Pateric, din Proloage şi din altele, am fost desprins de lume, şi chiar de timp. Împlinire simţi când te îndumnezeieşti. Numai sfinţii au această trăire, această limpezire şi liniştire.

După căderea comunismului, v-aţi întrebat care ar fi fost universul dvs liric şi felul în care aţi fi scris? Cu siguranţă n-aţi mai fi scris „Cartea Psalmilor (semne de iubire)”...

A fost o perioadă în care aproape renunţasem la scris. În comunism, noţiunile de scriitor, de poezie erau aproape un nonsens. Puteai scrie onest pentru tine, dar nu pentru ceilalţi. Riscul era al disocierii personalităţii, al ascunderii faţă de conştiinţa ta. Conjunctura istorică, politică are o influenţă determinantă asupra indivizilor. Şi cea de acum îşi pune amprenta asupra noastră, mai puţin vizibil, mai puţin sesizabil. Credinţa nu poate fi, însă, schimbată de factori exteriori. Avem exemplul martirilor.

Reuşiţi să trăiţi din scris?

Într-un fel, trăiesc din scris, pentru că a devenit pentru mine o a doua natură. Mai corect spus: trăiesc din citit şi din scris. Este vorba de existenţă spirituală. Altfel, din punct de vedere material, de pe urma scrisului trăiesc numai câţiva funcţionari, angajaţi ai instituţiilor scriitoriceşti, şi câţiva autori cărora li s-a făcut o publicitate exagerată şi, cred, nesănătoasă (bazată pe tehnici de manipulare); argumentul corect ar trebui să fie cărţile. Atâta vreme cât nu se mai citeşte (decât sporadic şi nesemnificativ), notorietatea este una indusă, ireală. Sunt mulţi oameni care au opţiuni entuziaste pentru scriitori de care au auzit, dar pe care nu i-au citit.

Cum putem convinge tinerii de azi că poezia merită să fie citită şi că, în general, este bine să citească literatură?

Împlinirea, de care aminteam mai devreme, înseamnă a avea integralitate umană. Or, ontologic, omul este fiinţă religioasă, fiinţă culturală, fiinţă raţională, întrunite. Existenţa nu are altă motivaţie, decât a-L cunoaşte pe Dumnezeu, direct sau prin creaţie. Optând pentru rău, pentru plăceri, pentru trândăvie, ne ratăm şansa existenţială, nu ne împlinim, rămânem fragmente de oameni (numai trupeşti). După fiecare zi a Genezei, Dumnezeu a constatat că lumea este frumoasă. Întreaga creaţie este poetică, având transcendenţă. Este condiţia metaforei de a face legătura între aici şi dincolo. Cunoaşterea apofatică este tot de tip poetic, bazându-se pe vizibil şi nevizibil. Locuim într-o lume poetică, ne hrănim nu numai cu pâine, ci „cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Deut. 8,3). Trăim într-o lume a Cuvântului, în care poezia trebuie să fie regulă a împlinirii.

Interviu publicat în „Lumina literară şi artistică”, supliment lunar al Ziarului Lumina / aprilie 2014.  

De pe site-ul Scrieliber.ro

Poetul Ştefan Ciobanu mi-a prezentat (frumos) blogul pe site-ul scrieliber.ro şi a scris câteva lucruri (tot frumoase) şi despre volumul meu. Iată mai jos referinţele la acesta din urmă: 

Poemele Danielei Şontică din volumul „Iubita cu nume de profet” oferă fie un tablou pornind de la un eveniment istoric, fie o poveste modelată pe un personaj real, fie o stare pe care o transformă într-un fluture căruia îi urmărește zborul neregulat. Toate astea, și multe altele, le construiește atent, fiecare cuvânt fiind bine cântărit și având funcție de recuzită. Este suficient să citești poemul care dă titlul volumului (poezie cuprinsă în grupaj) pentru a vedea cum, folosind cuvinte și expresii care induc imaginea biblică (mai frumoasă cu seminţe şi cu ierburi, […] pentru că tălmăcesc vise care nu plac oamenilor, […] Visul tău, mărite rege, este acesta), reușește să redea decorul necesar pentru a crea iluzia acelor timpuri patriarhale. Spun iluzie pentru că Daniela Șontică nu se referă aici doar la episodul biblic, care devine un pretext, ci îl transpune în cotidian căruia îi decoperă, astfel, noi valențe. Autoarea reușește în poeziile ei să aducă două lumi, una cu fundații istorice incontestabile, cealaltă extrasă din viața de zi cu zi, lumi care se intercalează constant, fără a se anihila sau a intra în conflict (cum este tendința poeziei de astăzi). În bucla poeziei astfel creată, această bandă Möbius care ne străbate ființele, nu știi niciodată care eveniment îl declanșează pe care. În acest punct, prin crearea de scurtcircuite temporale, se apropie Daniela Șontică de poezia suprarealistă.
Conștientă de forța cuvintelor, de importanța lor, dar în același timp, de iluzoriu și interesul din ce în ce mai scăzut pentru poezie a celor din jur, poeta se adresează, tot în volumul Iubita cu nume de profet, unui destinatar incert dar atent schițat, astfel: ce faci cu toate containerele de cuvinte / pe care ți le trimit în ultima vreme? (Despre mine). Atunci când nu folosește parabola, cum este cazul poeziilor Scrisoare pariziană sau Nici o promisiune, nu se sfiește să devină personală și să folosească dialogul ca modalitate de apropiere de cititor, un dialog fracturat și purtat parcă de personaje aflate în vise diferite. În volum mai sunt schițate personaje care par să vină la întâlnirea cu sufletul ei (Stăpânul frunzelor, Liftiera, Lăptarul, Căutătorul de argint), personaje care completează universul pestriț, aflat mereu în schimbare, un univers care pare să se nască după fiecare colț de stradă.