poeme din "Arlechini"

Câteva poeme din volumul „Arlechini într-o pădure sălbatică”, apărut la Editura Vinea, în 1995.

Atunci

Încă mai poţi fi fericit

dacă te duce pasărea-n aripi.

Rămâne cuvântul pedespind

golul lucrului

beţia plăcerii

de a te şti neştiind

aceleaşi şi aceleaşi

semne

neputincioase semne de semne

ce cad în tine

ca piatra ce sapă

drumul

nespusa piatră ce sapă

pe unde te-ntorci uneori

când iubeşti.

Imposibil

E un aer străin

se simte cum

primul om care va zâmbi

va suferi tot restul vieţii.

De mi-aş fi putut atunci

decoji inima

s-o dau hrană

peştilor mâncaţi la cină

şapte ani la rând

de ascetul fără copilărie!

Acum l-ar speria

cicatricile.

Hemografie

Pe ziduri

insecte mult mai efemere

dau autografe cu sângele meu.

Plictiseală

- Ajută-mă să fac altceva, i-am plâns.

- Mănâncă-ţi lacrimile.

- Nu mai am, i-am râs.

- Vinde-ţi râsul.

- Nu sunt ape să-l spăl, i-am zis.

- Înalţă umbra-ţi.

- Scările s-au rupt coborând, i-am strigat.

- Vorbeşte mai încet.

- Nu ne aude nimeni, i-am şoptit.

- Atunci taci.

Şah

Întrebătorul trup

răspunzătorul suflet

pionul alb

pionul negru

regina e pe moarte

regele disperă

nebunul râde

nebunul plânge

campionul nu mai are

timp să-şi bea şampania

stăpânul ordonă stingerea.

Monolog

Savurează totul meticulos

ar putea fi ultimul tău prilej

de a călători.

Soldat

ai uitat

să mai cânţi?

Aşa, mai cu viaţă – cântecul morţii sublim.

Numai în copilărie

am auzit un cântec mai frumos.

Cadenţa, cadenţa!

Hai, aminteşti părul iubitelor în ploaie

şi gleznele cailor nebuni

mai repede soldat să prindem

ora exactă şi fluxul oceanului cosmic.

Chiar crezi că se moare

la cursele de viteza luminii?

Prostii. În vechime

mii şi mii mureau de câte ceva.

Soldaţii nu ascultă poveşti

când sunt în misiune

şi nu obosi ca o aşteptare,

executarea!

Ţi s-au umezit ochii

şi-n loc de urme laşi piramide,

sărmane, cine te crezi...

(...) Ce tot spui acolo

am ajuns - cum nu e nimic dincolo?

Uită-te bine şi fă să fie ceva.

Îşi ordon, ai auzit?

Vrei să spui că nu mai e nimic

în afară de coroana pe care am pierdut-o?

Da, să trăiţi!

O să construiesc imediat nişte scări

din  acest interminabil nimic.

Acum mi-e cel mai bine

Arată ca trecută de 40 de ani, cu riduri multe şi fine în jurul ochilor verzi, cu doar câţiva dinţi în gură, cu hainele largi, de căpătat. Se numeşte Maria şi o văd în fiecare zi în drum spre serviciu şi, din spusele altora, n-ar avea nici 25 de ani. Nu pot să spun că locuieşte undeva, ea n-are casă. O ştiu de câţiva ani, iar la început o vedeam mai mereu tunsă chilug, cu răni mari de pencingine pe ţeasta rotundă, frumoasă. Un fel de Sinead O´Conner în paragină. Da. Viaţa ei este o paragină, noroc că numai noi, cei din jur, ştim asta. Ea nu înţelege mai nimic din propria dramă. Este fericită că îi dai bună ziua şi un ban de pâine sau de cafea.

Lucru rar, nu cere niciodată nimic. Doar dacă o întrebi, îţi poate spune ce nevoi are. Bunul ei simţ este dezarmant. Dacă a mâncat deja în ziua aceea, nu primeşte nimic. Dacă are câţiva bani în buzunar, spune: „Nu am nevoie de nimic azi, mulţumesc!”. A fost internată la psihiatrie, ar fi fost în copilărie violată de mai mulţi bărbaţi şi a rămas aşa, dusă în altă lume. N-are probabil pe nimeni sau nimeni nu mai vrea s-o aibă pe ea în grijă în felul acesta.

Mi-a zis azi că ar vrea doar „o pâinică şi o cafea caldă”. Unde dormi? Nu ţi-e greu?- am întrebat-o când i-am văzut culcuşul din câteva haine de iarnă instalat lângă un mare bloc din zona Unirii din Bucureşti. „Acum mi-e cel mai bine. Cum să-mi fie greu?” – mi-a spus mirată, accentuând cuvântul „acum”.

N-am rezistat prea mult lângă ea, mirosul de corp nespălat era prea înţepător, recunosc. Nu, eu nu pot s-o ajut decât aşa, superficial, puţin… Ea însă e un remediu pentru tristeţile mele. Într-o zi a strigat după mine: „Te iubesc foarte mult!”…

Mâneci albe

O să fiu o bătrână slăbuţă

şi delicată

cu mâinile friguroase

în mâneci albe de la coate în jos

o să port mereu în braţe

o pisică mare cât un pui de tigru

o să zâmbesc de câte ori o să intri în cameră

o să fiu o bătrână frumoasă

cu părul îmblânzit de mângâierile tale 

şi poate vom muri în aceeaşi zi. 

Unde s-ar naşte vântul

Pretindea 

că în locul de unde vine

s-ar naşte chiar vântul

puterea 

ce răsuceşte cheia fiecărui

sfârşit de lume veche

adică prea departe

n-are rost să ştii mai mult

ţi-a dăruit câteva

fructe mici

pentru îmblânzirea scorpiei

iar ca să n-o întrebi

ce este pe manşeta albă

de unde acel semn

prevestitor

şi-a ţinut mereu 

mâinile încrucişate

n-o să înţelegi

niciodată

rugăciunile ei

asta este foarte clar.  

  

4 in 1 la Buzau



Cele patru cititoare...

Am avut lansare marţi (29 oct.) cu „Însemnări din pridvor” la Buzău. A fost foarte… 4 în 1. Pentru că la zilele Bibliotecii Judeţene „V. Voiculescu” din Buzău s-au organizat manifestări ce au reunit mai mulţi scriitori spre a fi lansaţi deodată. Prin urmare, eu am fost lansată împreună cu Dumitru Dănăilă – „Întoarcerea” (roman), Bucur Chiriac – „Vitralii” (memorialistică) şi Nicolai Ţăicuţu – „La început a fost câmpia” (poezie).

Mi-a făcut mare plăcere să-mi văd buzoienii mei dragi, foşti colegi din presa locală, scriitori, oameni care contează în geografia locului. Dar mai ales, m-am bucurat că au venit special pentru mine patru cititoare, care mi-au adus un coş de flori şi au ţinut să mă cunoască personal, cumpărându-mi şi cartea! În plus, am avut surpriza să o revăd pe doamna Maria Prahoveanu, fostă profesoară a fraţilor mei mai mari la şcoala genereală din Săruleşti. Mi-a dăruit şi un volum de poezii scrise de domnia sa şi am schimbat câteva gânduri frumoase despre acele locuri ale copilăriei mele.

Despre cartea mea a vorbit scriitorul şi colegul meu Dumitru Manolache, iar despre mine au spus câteva cuvinte frumoase scriitorul Marin Ifrim şi jurnalistul Călin Gheţu. Desigur, şi Sorin Burlacu, directorul bibliotecii, care mi-a fost şi el coleg la Muntenia şi Informaţia Buzăului.
I-am revăzut în acest loc pe Gheorghe Vasile (fostul meu patron de la Muntenia), Viorel Frîncu, Titi Petre, Lucian Mănăilescu, Emil Niculescu, I.Aldeniu, Valeriu Şuşnea, Marcela Chiriţă, Gheorghe Ciobanu, Mihai M. Macovei, Dumitru Pană, Nicolae Pogonaru, Nicolae Peneş. Am avut ocazia să-i cunosc pe personal pe Teo Cabel, Tudor Cicu şi Titi Damian.
Concluzia: uneori e bun şi un instant... cultural cu multe arome, îţi oferă avantajul să vezi mulţi oameni la un loc.  



De la stanga la dreapta: Dumitru Danaila, Nicolai Taicuţu, Bucur Chirac, D.S., Sorin Burlacu

      

In memoriam Sorin Truşcă

Am aflat cu stupoare că a murit Sorin Truşcă!

Alături de colegii de la fostul Ziar Metrobus, am avut norocul să-l avem redactor-şef în perioada 1999-2002, pe acest minunat jurnalist şi om excepţional. Pe numele complet Silviu Sorin Andrei Truşcă, el plecat dintre noi la doar 65 de ani. Face parte din generaţia lui Cornel Nistorescu, a fost coleg la liceu în Severin cu Virgil Ogăşanu, era prieten cu Marius Tupan… Pe vremuri a lucrat la Publicaţiile pentru străinătate (personal, nu cunosc istoria acestora pentru a spune mai multe…).
Din păcate, în ultimii ani s-a îmbolnăvit şi a trebuit să se pensioneze pe caz de boală, ultimul loc de muncă fiind  revista editată de Radio România, unde era coordonator.
Cred că ar fi meritat o soartă mai bună la cât de bine ştia să conceapă, să dirijeze şi să facă să strălucească o publicaţie, la câte idei extraordinare avea şi la ce tact în a instrui tinerii ce aspirau la meseria de reporter.
Libertatea de expresie venită în 1989 odată cu libertatea de toate felurile l-a prins pe Sorin Truşcă la o vârstă poate nu tocmai fericită, deşi nu era bătrân, însă poate l-a surprins, el fiind un om cu mult bun-simţ. Dacă ar fi avut tupeul altora, sigur ar fi ajuns un mare comentator pe la televiziunile noastre. Nu i-a plăcut însă această băgare în faţă. În schimb, dădea tot ce avea mai bun când era vorba ca micul ziar la care lucram (prima publicaţie gratuită din România, cotidian ce se distribuia în metrou şi în autobuzele din Bucureşti - parte din Trustul Expres, adică EVZ &co). Datorită lui, acel ziar avea o anumită demnitate şi apărea onorabil, întotdeauna şi cu texte în exclusivitate. Ţin minte ce liste impresionante de idei de reportaje şi anchete ne dădea la şedinţele de redacţie şi cum reuşea să ne facă pe toţi să ne simţim importanţi în mica noastră pătrăţică pe care o aveam în grijă…
Era un om relaxat. Avea şi mult umor. De exemplu, pe vremea aceea, angajaţii trustului primeau zilnic din partea companiei un sandvish, cafea şi apă. Uneori se întâmpla să fie o chiflă şi câţiva crenvurşti. Ne zicea: „Hai că au băgat degeţele!” Sau, o vorbă pe care n-am uitat-o, atunci când cineva persifla vreun om mai în vârstă, îi zicea: „Tinere, nu râde de viitorul tău!”.
Avea talent şi la pictură. Îl vedeam uneori căutând idei de tablouri, scotea de pe internet la imprimantă câte o floare nu chiar comună, îi decupa o anume parte şi o folosea ca model, pictând acele ciudăţenii de corole. O clinică din Germania unde lucrează nişte prieteni de-ai săi are pereţii decoraţi cu lucrările sale.
Scria şi poezii destul de interesante, dar nu se zbătea să le publice, doar o dată i-au apărut în acea perioadă nişte poeme în Luceafărul.
Ştiam pe atunci că a scris şi o carte, ceva de ordin practic, dar nu am văzut-o niciodată, stocul fiind epuizat de mult, şi, căutând acum ceva date despre el, am descoperit coperta: „Să construim singuri jucării”, Editura Ceres, 1979.
Ţinea mult la soţia sa, o distinsă doamnă, matematician de formaţie, şi era mândru de cei doi fii, Mihnea şi Vlad. 
N-am nici măcar o fotografie cu Sorin Truşcă, asta poate pentru a-l ţine minte mai bine aşa cum era….
Îmi voi aminti todeauna cu drag de acest om minunat, şef bun şi profesionist desăvârşit al meseriei noastre.
Dumnezeu să-l ierte!  

Dans les vitrines les mariées tournent

Dans les vitrines les mariées tournent

heureuses autour du soleil

sans savoir que leurs enfants à venir

en cortège

prient pour le blanc perdu

de ces mères promises

au vitrail.

(Din volumul Regardez a travers moi, Publisher Melancholia, 2012, in franceză de Claudiu Soare)

Doar noutatea aceasta

Bărbatul cu faţa de piatră

îşi înfige uşor degetele

în refuzul de plasmă

soseşte calm

deschide taraba

deşi n-are marfă de vânzare

îmi arată din politeţe faţa

cioplită în magma ultimei despărţiri.

M-ar cuceri mai mult pentru poemele

pe care le citeşte noaptea

la căldura armoniilor

din piane vechi şi haine mai groase.

Doar o dată mi-a povestit 

despre tatăl său plecat 

cum în toţi aceşti ani bătrânul dezertor 

a lucrat la o inveţie 

doar noutatea aceasta

după atâta absenţă

(S-a lăsat într-o parte după un felinar

şi cred că a oftat)

Şi m-ar cuceri dacă

pietrei din inimă

i-ar pune un capăt aici

sau poate un tandru lasou în lumea de furnici.

Nici o promisiune

(Atunci, el, la telefon, pentru atmosferă)

Trăiesc înconjurat de pensionari care nu fac altceva

decât să tundă iarba din faţa casei

sunt importante plimbările cu rarii filozofi

ai sincerităţii

cu ei descopăr uimit un alt capăt al speranţei

pornind pe urmele marelui sceptic

dar să ştii

eu nu ţi-am promis niciodată nimic.

(Vedeam bine) ironic în faţa mea se întindea

o limbă verde proaspăt tunsă     o mostră din

iarba credinţei      verdele ei mă ardea

mergeam prin faţa clopotniţei

şi spuneam că asta nu e o problemă

mereu

am suferit

din dragoste.

(Mai demult, tot el, ca un refren).

Iubito

aş înţelege că viaţa are un sens

dacă m-aş trezi

în fiecare dimineaţă lângă tine

am face câţiva copii dar ar trebui

să duci tu cărucioarele prin parcuri

eu

m-am

săturat.

(Lucrurile erau limpezi)

dar să ştii

eu nu ţi-am promis niciodată nimic

gazonul creştea uniform la picioarele statuilor

înconjurat de un gard ce despărţea sfinţii

de marii oameni politici

mereu numai din trecut.

Între

noi

se aglomerau toate:

hărţile lumii, vameşii şi păcătoşii, maşinile de tuns iarba,

nebunia femeii pe care o cunoşti, nebunia băiatului pe care l-am iubit la 20 de ani şi a murit tânăr, toţi aceşti oameni care fac ceva şi pleacă din noi,

dar rămân agăţaţi

şi ne amprentează până la oase

toate aceste vieţi

şi patrii de liturghii neînţelese,

aceste trupuri care nu mai nasc decât

o imensă lacrimă

în care mi-am făcut casă.

(Astăzi, eu, doar pentru mine)

Iubitule cu nume şchiopătând între vocabule străine

am crezut mereu în tine      am aşteptat

totdeauna

să rosteşti cuvintele

cu înfrigurarea cu care urcă

uneori seva în frunza de plop

nesiguranţă de octombrie

şi jur că nu cunoaşteam alte garanţii ale gândului că există viaţă pe planeta locuită de oameni

îndoiam lucrurile întâmplările trecutul viitorul

că să pot crede ce-mi spui

şi tot ce spuneai

era

o mare

promisiune

de fericire. 

Voi citi poeme in Club Mojo

Voi citi poeme în Club Mojo din centrul vechi al Bucureştilor, duminică, de la ora 18.00. Alături de Felix Nicolau, Monica Manolachi şi Ştefan Ciobanu. Cred că va fi bine, îmi place compania lor, şi mai cred că va fi şi cald - doar se fumează atât mult prin cluburi!... În orice caz, nu va fi plictisitor, totul va fi asezonat cu muzica bună. Într-un cuvânt, prietenie, pariu pe prietenie.

Depărtare

Spune-mi, ce faci cu acele cuvinte

pe care ţi le trimit în ultima vreme?

Faci din ele o artă

de a îndulci tot ce e amar

în fond şi cafeaua de dimineaţă

s-ar preta la asta

le prinzi în insectarul despre care vorbeai

pentru a putea fi studiată pe bucăţi

natura unei depărtări­?

Şi mai spune-mi

tăcerile acestea grele

acoperite cu praf sufocant

sunt toate despre mine -

pot fi sigură măcar de acest lucru?