Daniela Șontică, autenticitate și destin

Marius Manta / Revista Ateneu, nr. iulie-august 2017

Chiar mai înainte de a începe materialul de faţă am tras cu ochiul la o parte din articolele publicate de-a lungul anilor în revistele de cultură şi stocate (în sfârşit!) pe blogul personal. Parcurgând „categoriile”, pot spune cumva satisfăcut că am scris despre autori interesaţi deopotrivă de teatru, proză, poezie, despre arte conexe şi posibilităţi de interpretare ale acestora. Mi-am permis luxul de a spune ceea ce cred, chiar dacă adesea formula găsită se suprapunea mai degrabă peste aceea a eseului decât peste a actului critic propriu-zis. Chiar şi în ceea ce-i priveşte pe profesioniştii cuvântului, recunosc, uneori am scris presat de timp, „la termen”. Am utilizat criterii creionând ierarhii, am subliniat acolo unde era cazul varii formule inedite. Rareori însă am scris despre oameni, despre acele caractere frumoase care înţeleg normalitatea în inversul „firescului” sub chipul căruia contemporaneitatea se cosmetizează. Da, rareori mi-a fost dat să mărturisesc pe deplin o asemenea bucurie! Numele Danielei Şontică face parte din această restrânsă galerie a interioarelor validate. În ceea ce o priveşte, activitatea complexă pe care o desfăşoară e un tot unitar iar feţele cuvintelor rostite de-a lungul unor paliere doar aparent diferite recompun aproape exclusiv dialogic aceeaşi ţintă asumată dintru început.

Daniela Şontică este licenţiată a Facultăţii de Filosofie şi Jurnalism din cadrul Universităţii „Spiru Haret” Bucureşti, absolventă a cursurilor de grafică-pictură ale Şcolii Populare de Artă din Buzău. Debutul literar are loc în noiembrie 1989, în paginile „Convorbirilor literare”. Publică de-a lungul timpului versuri şi publicistică literară în reviste precum „România literară”, „Ateneu”, „Tiuk!”, „Luceafărul”, „Cafeneaua literară”, „Lumina literară şi artistică”, „Oglinda literară”, „Fereastra”, „Spaţii culturale” ş.a.m.d. Activitatea sa este apreciată cu varii distincţii şi premii, dintre care voi aminti doar Premiul Special la Concursul naţional de Poezie „Vasile Voiculescu” – 1993, Premiul I la concursul naţional „Ion Vinea” – 1995, Premiul pentru poezie al revistei „Luceafărul” – 2006, Premiul special pentru poezie la Concursul Naţional „Vasile Voiculescu” pentru volumul „Iubita cu nume de profet” – 2014, Premiul pentru poezie al Colocviilor „George Coşbuc” Bistriţa – 2014, Diploma omagială „Sfântul Ioan Gură de Aur” din partea Patriarhului României pentru promovarea culturii creştine – 2015. La rândul lor, cărţile publicate au fost bine primite de critica literară: „Arlechini într-o pădure sălbatică”-Ed. „Vinea”, „Uitaţi-vă prin mine”-Ed. „Brumar”, „Însemnări din pridvor” - Ed. „Trinitas”, „Iubita cu nume de profet” - Ed. „Tracus Arte”, „Privileges de femme de lune” - Ed. „Vinea”. Cu o activitate îndelungată în presa scrisă (încă din 1993 la ziarele „Muntenia” şi „Informaţia Buzăului”, apoi în presa centrală la revistele „Privirea”, „Casa lux”, „Casa de vacanţă”, ulterior la „Jurnalul Naţional”), anul 2010 o găseşte în postura de redactor-şef al ziarului „Lumina”, cotidianul Patriarhiei Române. Totodată, în prezent este şi redactor Radio „Trinitas”, unde realizează emisiunea săptămânală „Lumina cunoştinţei”.

Ziarul „Lumina” are o importanţă deosebită în spaţiul cultural – duhovnicesc de azi. Acesta se instituie sub forma unei platforme ce găzduieşte un dialog viabil între Biserică şi laicat. Aşa cum aprecia pr. Nicolae Dascălu în prefaţa volumului „Însemnări din pridvor”, Daniela Şontică a găsit odată cu „Lumina” un „teren roditor pentru firea ei poetică şi pentru preocuparea de a-şi explica sieşi şi cititorilor ziarului aspecte privind viaţa religioasă din societatea de azi”. În fapt, aceste „însemnări din pridvor” devin norma unui crez. Forţând o comparaţie, mai ales prin acest volum, fie şi sub o altă formă, semnatara articolelor ne reaminteşte de „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie”. Articolele însumate contează sub forma unui mic tratat-practic de pedagogie-ortodoxă, a cărui ţintă finală pare a fi nevoia de restaurare a demnităţii unui întreg popor. Tabletele sunt scrise oarecum succint, urmând un fir logic: se identifică o anumită problemă, mai apoi ia contur o opinie personală a cărei valabilitate va fi argumentată ulterior. Toată această „demonstraţie” are pe fundal cadrul învăţămintelor Bisericii Ortodoxe. Şi mai direct, cartea circumscrie încrederea într-o valorizare superioară a caracteristicilor ce compun o existenţă creştină. Un mare merit al Danielei Şontică este acela de a scrie din chiar mijlocul poporului, dând glas nedumeririlor acestuia, explicându-(ş)i scăpările. De câte ori nu au fost taxaţi zeflemitor pelerinii care se îmbulzesc? De câte ori nu s-a vorbit despre un „caracter paseist”? Dar despre distanţa dintre formele de civilizaţie Est-Vest? Ei bine, autoarea articolelor face radiografia nemulţumirilor noastre dar nu rămâne în acest stadiu, ci le re-contextualizează, le dă sensuri noi, orientând vectorul către aspectele pozitive. Aparent, realităţile despre care scrie Daniela Şontică sunt simple dar crude – îmbulzeala cu prilejul pelerinajelor, viaţa statuilor în Bucureşti, propaganda anticreştină promovată de trusturi media, problematica avortului etc. Constituindu-se într-o informaţie accesibilă şi aproape obligatorie, textele-argument ale Danielei Şontică au o supleţe aparte, chiar şi atunci când reproşează intelectualilor români că par să fi uitat prea repede de rezistenţa poporului prin credinţă în faţa anilor petrecuţi sub oroarea comunistă. Marele plus al prezentului este unul de factură organică – însăşi libertatea credinţei – gândită ca valoare supremă la care nu se poate renunţa!

Formula directă în care sunt scrise articolele (unele trimiţând către literatură – „Parfum de tuberoze”, „Crucile mari ale mătuşii”, „Troiţele copilăriei”), dar mai ales disponibilitatea pentru confesiune se leagă (poate cel mai bine!) de poemele din „Uitaţi-vă prin mine”. În ciuda unui titlu provocator, versurile autoarei continuă de această dată exclusiv în plan literar o poezie densă şi senzuală, dar şi o poezie a nuanţelor, ce poate fi citită aproape paradoxal apelând la instrumentele raţiunii.

Textul ce dă titlul volumului adună rămăşiţele unei arte poetice înspre a cărei recuperare tinde întreaga carte. Eul poetic provoacă o receptare de tip intertextual dar probează şi disponibilitatea pentru un ludic grav, asumat ontologic. Existenţa-i se întâmplă şi în datele unui donquijotism deloc latent, un fel de crez suprapus cu zbateri de esenţă tragică: „Miroase a tămâie / de la celălalt capăt al oaselor. // Cohorte de microorganisme pe stetoscop, / în pliurile cortinei, pe sternul îmblânzit. // Bumerangul privirii tale se întoarce în carnea / nedormită de săptămâni, / se face una cu mine, / mă împart în cuburi, / uitaţi-vă prin mine, sunt mozaic transparent, / astăzi dau spectacol caleidoscopic! // Lumea nu are culoarea sângelui dimineaţa? / Vor veni, ocelii lor supraveghează / ultima bucată de epidermă nearată. // Noaptea ne reuşesc toate minunile, / înviem morţii pe săturate, / dar în zori se răzvrătesc, pleacă în alte religii”. „Pentru născuţi şi nenăscuţi” mărturiseşte spaime ancestrale, poezia fiind traversată de un vis-motiv ce nu poate fi întrerupt şi care face loc lui Thanatos. Motivele volumului sunt diverse (îngerul, trecerea timpului, apocalipsa, călătoria, oraşul-fantomă, zidul) şi prezintă un soi de complexitate ce ţine de întreaga arhitectură a volumului; chiar dacă această devoalare a sinelui e susţinută prin metaforă şi alegorie, înţelesurile profunde nu „consumă din energia” lectorului. Pericolul cel mare pare a fi înstrăinarea („Dicţionar”, „Armaghedon”). „Piatra-mamă” ne vorbeşte despre asumarea corectă a vieţii, fără promiscuităţi deşarte. Clar, urcuşul vine din suferinţă: „Mereu vom trăi această fugă, / lăsând în urma noastră / somnul viitorului / desprins ca o petală / din piatra-mamă. / Căutându-ne pentru a-şi potrivi ceasul după noi, / arta suferinţei ne va imita bătăile inimii, / aplaudându-ne destinul / neştiind că numai saltul fără plasă / ne mai ţine vii”. Sunt în volum şi mici cochetării feminine (deloc gratuite!): „Mic dejun auster”, „Aer”. Înspre Zid, „Rugăciunea nouă” e chiar spaima fiinţării, însă dincolo de Zid – „Îmbrăţişându-te / e ora exactă a fluxului sangvin, / sclipirea de diamante / răsplătind râvna alchimistului, / îndoiala pereţilor de nisip / năruiţi odată cu întrebarea degetelor, / tăiş peste două clipe cu tine”. Dincolo de toate aceste aspecte, trebuie să avem ochi pentru tema fundamentală a volumului – iubirea ca singura şansă de a rezista dincolo de istorie, iubirea ca libertate supremă.

Străbate de-a lungul celor două cărţi amintite aceeaşi sete de credinţă / de a descoperi, un ataşament doar pentru ceea ce se află scris în resorturile cele mai adânci ale fiinţei umane. Daniela Şontică nu poartă nicio mască, „gândurile de interior” răsfrângându-se în activitatea sa publicistică, dar şi în viaţa de zi cu zi, în graţia sub semnul căreia munceşte, zâmbeşte, preţuieşte, înţelege. Iată un om frumos!

  

La vérité palpitante des tréfonds de l’âme

Daniela Şontică: "Privilegii de femeie de lună" (Editura Vinea, 2015) 
Adevărul palpitant din măruntaiele sufletului 

de Angela Nache Mamier /  metaliteratura.net, 10 decembrie 2016

Culegerea de poezii (o scurtă antologie în limba franceză) a Danielei Şontică, intitulată „Privilèges de femme de lune” („Privilegii de femeie de lună”), apărută în martie 2015 la Editura Vinea), tradusă foarte bine în franceză de către Claudiu Soare, a fost prezentată la Salon du livre de la Paris -2015. În timp, poeta a primit mai multe premii de poezie, printre care Premiul „Ion Vinea” (1995).

Cine este această femeie-lună din titlul cu această conotaţie romantică? Luna este asociată eternului feminin. Pentru poetul Louis Aragon , «de la Femme vient la lumière», legătura dintre misterul feminin şi faţa ascunsă a Lunii este stabilită ca „eternă”. Din „lună” se degajează un parfum al necunoscutului, reţine atenţia, admiraţia, îndeamnă la contemplare, la o întoarcere în sine.

Parcurgând cartea, se constată o căutare constantă a adevărului, o reflecţie dusă cu convingere despre bine şi frumos; despre sensul vieţii, un anumit „amor pentru înţelepciune”, căci poemele sale sunt derivate dintr-o cultură bogată. Daniela Şontică este o poetă sobră, gravă, practicând exerciţiul sistematic al gândirii şi al reflecţiei. Un stil voit şi conceput uneori lapidar, econom, minimalist, exprimat prin fraze scurte, laconice şi uneori contradictorii, ironice:

Poveste de pe strada mea

Această iubire mă trece dincolo de Sahara

pe spatele unui crocodil secret şi blând,

mă duce în ţara

visată de fetiţa celor trei zâne cu dantele şi coifuri,

întinde poduri, sârme şi autostrăzi,

îmi povesteşte cum

peste oceane vom călători

ca peste bălţile plânsului,

vom învinge Nilul,

vom lupta cu stihiile,

vom salva bibliotecile de la incediu.

Din fire de nisip vom face doi tigri

care vor hăitui amintirea,

îşi vor lepăda blănurile la piciorul Olimpului –

acolo ereticii ne-au zărit într-o vară.

De pe strada mea îngustă

această iubire se vede foarte mare.

Ori în alt poem:

Mimi

era o lifitieră cumsecade,

mărturie sigură a unei lumi apuse.

Ştia să croşeteze vise

şi cât era ziua de lungă

sub degetele ei pricepute,

netrecute de clasa a opta,

destinele se supuneau,

iar ea le împletea cum nimerea,

cum le auzea

de la oamenii care urcau şi coborau.

Mimi nu dorea decât

să-şi facă datoria fără cusur,

mai avea puţin până la pensie

şi înţelegea că viaţa e un mileu fără sfârşit:

picioruş scurt,

picioruş lung,

picioruş orb.

Poetesa se apleacă spre tot ce are o valoare morală. Arta este lunga cale a salvării spirituale, o evocare a realităţii filtrată de o imaginaţie mai degrabă apropiata de Terra care îi insuflă versurile sale. Se poate vorbi de o contemplativă îndrăgostită. O aspiraţie ca la Petrarca de a transforma durerea într-un cântec armonios, umanist, căci poeta fuge de disonanţe. Poemele lasă să apară o extremă delicateţe a stărilor sale sufleteşti. Este o autoare care transmite plăcerea sa intimistă, în care se cuibăreşte în versuri inspirate, melancolice, dar care lasă să transpară o anumită prospeţime şi apetit de viaţă juvenile. Un amestec de facilitate şi forţă care fac din ea martorul sensibil şi  deloc indiferent al acestor timpuri confuze unde angoasa şi teroarea istoriei şi destinului se fac resimţite peste tot.

Cartea conţine câteva teme repetitive ca dragostea, sentimentul naturii, emoţii feminine sub un voal de senzualitate extremă. Daniela are politeţea inimii, rafinamentul sufletesc nicio ironie subtilă şi o graţie gravă.

În lumina credinţei unui suflet angoasat, acesta se resemnează cu durerea şi meditează la sfârşitul intuit şi fugace al lumii. Pacea senină a credinţei creştine lasă să transpară accente de o simplitate emoţionantă, aproape resemnate. Cultura sa se amestecă mereu, în tonalitate gravă, cu regretele şi speranţele sale, cu fervoarea pentru Maria şi cu dragostea sa pentru condiţia umană.

Scriu pentru întâmplarea

ce va veni nesigură.

Se apasă pe trăgaci.

Chiar acum,

din coasta lui Adam

are loc o hemoragie de popoare barbare

Verbul în stare pură devine confidentul stărilor sale sufleteşti. Sensibilitatea sa religioasă face parte integrantă a căutărilor umane, este un mod luminos de a-şi trăi propriul destin, respectând esenţa naturii umane.

Anumite poeme sunt insolite, dar niciodată deranjante. Omul ca pasiune imprevizibilă, insesizabilă, este în centrul unei viziuni neoromantice, stapânite la perfecţie. De fapt, un stil baroc care duce la o poezie a emoţiei construite din contraste subtile, adesea de o sobrietate miraculoasă. Ne aflam în faţa unei mari observatoare a oamenilor, a naturii pe care o caută cu încântare şi unde găseşte nuanţele bogate ale lumii aşa cum este astăzi, o meditaţie bogată despre suişurile şi coborâşurile existenţei.

Autoarea face apel la intelect, dar mai ales la sensibilitatea lectorului, adresându-se intuiţiei sale, misticismului său şi, de asemenea, (după caz) cu acelaşi interes pentru marile momente ori pentru „disocierea sensibilităţii”, care atinge frontiera ce desparte clasicismul de modernitate fără a o depăşi decât destul de rar.

Sensibiltatea sa nu face o distincţie ori o linie despărţitoare radicală  între clasic şi modern, căci nu suportă deocamdată să pună bariere între diferitele vârste ale poeziei.

Când se sinucid poeţii

Nu mai vreau să aud că se sinucid poeţii.

Când beau ei din apa tulbure a Styxului

măruntaiele mi se amărăsc,

pleoapele mi se retrag în lună

şi nu se mai arată peste ochiul înroşit.

Când dispare mersul lor şchiopătat

catargele lumii se îndoaie

şi curg pe sub gheţuri.

Marinarii cred că îmblânzesc rechini,

neştiind că peştii sunt o iluzie, când se sinucid poeţii –

şi când dincolo de raftul de cărţi

rămâne o fâşie de suflet să-şi ceară 

iertare.

Are cultul amintirilor cu cadenţe biblice, o melancolie luminoasă, o seninătate datorată inspiraţiei. Rimbaud scrie în «Lettre du voyant»: «La poésie n’est pas un état de vision, c’est un état de voyance».

Astfel, pentru poetul englez Shelley, poeţii sunt „oglinzile umbrelor gigantice pe care viitorul le aruncă pe prezent; trompetele care anunţă bătălia şi nu simt ce aspiră; influenţa care nu este emoţionată, dar emoţionează. Poeţii sunt legislatorii nerecunoscuţi ai lumii”.

Prin poezie poetul nu se simte strivit, iluminările mistice uşurează un suflet descurajat, cu o pudoare dureroasă dar niciodată doloristă. René Char, acest poet şi filozof, scrie în „La Parole en archipel”: „Poezia este în acelaşi timp cuvânt şi provocare silenţioasă, disperată, a fiinţei noastre exigente pentru întâmpinarea unei realităţi care va fi fără concurenţă. Nu va putrezi, nu va pieri, căci ea trece prin primejdiile tuturor. Dar singura care în mod vizibil triumfă asupra morţii materiale. Asta este Frumuseţea, Frumuseţea elevată, apărută din primele clipe ale inimii noastre, când în mod derizoriu conştientă, când în mod luminos avertizată.”

În exil

De când trăieşte singur

pe insula jumătate pustie, jumătate cu animale fioroase,

a învăţat să facă pâine,

iar pentru momentele mai proaste

un fel de vin din strugurii de lângă plajă.

Norocul îi stă în amintirile tari.

A ridicat din ele un zid

şi nu se descurajează când de dincolo

se aud răgete.

Îşi petrece zilele

punând în atele oasele fracturate ale păsărilor,

iar când pescuieşte cu mâinile goale în lagună

pare el singur un pateric întreg,  

uitat de stareţul care l-a trimis acolo.

Încă puţin şi va merge pe apă.

Louis Aragon spunea, vorbind chiar de femeia-lună, întâlnită în titlul acestui volum (frumos şi inspirat hazard!): „Poemul prepară o ordine amoroasă; Prevăd un bărbat-soare şi o femeie-lună, el liber şi  puternic, ea liberă de a fi sclavă şi amoruri implacabile lăsând dâre în spaţiul negru”.

Pentru născuţi şi nenăscuţi

Mi-am uitat miresele în vitrine

însă degeaba îmi fac griji,

ele se învârt mereu fericite după soare.

N-au aflat că pruncii lor nenăscuţi

depăşesc cortegiul

şi intră în biserică

să se roage pentru albul pierdut al mamelor.

Suntem campioni.

Nu mi-o luaţi în nume de rău:

mie n-o să-mi vedeţi umerii goi

în această promisiune.

Poezia inefabilă, spirituală, căutarea absolutului căzută în uitare, pare cazută în vid, dar Daniela Şontică se inscrie printre căutătorii ei discreţi şi fervenţi. Suferă de Vidul absolut care o înconjură, poezia sa se invăluie în religiozitate, prin această căutare a absolutului. „Mai mult ca orice artă, poezia este creuzetul căutarii absolutului”, rezuma un poet ca Jean-Pierre Jossua.

Daniel Şontică face parte dintre poeţii care sunt într-un proces de căutare interioară, destul de puţin tentaţi de o scriitură minimalista, seacă, deşertică, în totalitate. Poezia sa spirituală este fructul unei „contemplaţii-rugăciune” a lumii, o «Adoraţie» într-o societate care respinge poezia, căci mulţi gândesc că poezia „nu serveşte la nimic”. Lumea a pierdut această dorinţă de elevaţie, se află în criză. Daniela Şontică apără „teritoriul său liric”, crede pentru noi toţi în dimensiunea absolutului.

***

Daniela Sontica: «Privilèges de femme de lune» (Editions Vinea, 2015)
La vérité palpitante des tréfonds de l’âme

Le recueil de poésies (une courte anthologie) écrit par Daniela Sontica, intitulé «Privilèges de femme de lune» (paru en mars 2015 aux Editions Vinea, traduit très bien du roumain par Claudiu Soare) a été lance au Salon du Livre de Paris -2015. La jeune poétesse est lauréate de plusieurs prix de poésie, dont le Prix «Ion Vinea» (1995).

Qui est cette femme lune de ce titre avec une telle connotation romantique? La lune est associée à l’éternel féminin. Pour  le poète Louis Aragon, «de la Femme vient la lumière», le lien entre le mystère féminin et la face cachée de la Lune est «éternellement» établi. De la «lune» exhale un parfum d’inconnu, elle retient l’attention, l’admiration, pousse à la contemplation, un retour sur soi.

En parcourant son livre, on constate une constante recherche de la vérité, une réflexion menée tambour battant sur le beau et le bien, sur le sens de la vie, un certain «amour de la sagesse», car ses poèmes sont les dérivés d’une riche culture. Daniela Sontica est une poétesse sobre, tout en gravité, en pratiquant l’exercice systématique de la pensée et de la réflexion. Un style voulu et conçu parfois lapidaire, économe, minimaliste, exprimé par des phrases brèves, laconiques et parfois contradictoires, ironiques :

cet amour me transporte au-delà du Sahara

sur le dos d’un crocodile doux et secret

Il m’emmène au pays

rêvé par la jeune fille aux dentelles et casquée

or dans un autre poème :

Mimi ne voulait autre chose que

faire admirablement son devoir

bientôt la retraite

alors elle comprenait que la vie est une guipure

motif court

long  vide

raison aveugle.

La poétesse se penche sur tout ce qui a une valeur morale. L’art est la longue voie du salut spirituel, une évocation de la réalité filtrée par l’imagination plutôt proche de la terre qui lui insuffle ses propos. On peut parler d’une contemplative amoureuse. Une aspiration comme chez Pétrarque de transformer la douleur dans un chant harmonieux, humaniste, car la poétesse fuit les dissonances. Les poèmes laissent paraître l’extrême délicatesse de ses états d’âme. C’est une auteure qui transmet son plaisir intimiste, avec lequel elle se  renferme dans des vers inspirés, mélancoliques, mais qui laissent transparaître une certaine fraicheur et appétit de vie juvénile .

Un mélange de facilité et de force qui en fait le témoin sensible et nullement indifférent de ces temps confus où l’angoisse et la terreur de l’histoire et du destin se font sentir partout.

Le livre contient quelques thèmes répétitifs comme l’amour, le sentiment de la nature, des émotions féminines sous un voile d’une extrême sensualité. Daniela a la politesse du cœur, le raffinement de l’âme, une ironie subtile et une grave légèreté.

A la lumière de la foi l’âme angoissée se résigne peu à peu à la douleur en méditant sur la fin intuitive et fugace du monde. La paix sereine de la foi chrétienne laisse paraître des accents d’une simplicité émouvante, presque résignée.

Sa culture se mêle, toujours sur un ton grave, avec ses regrets, ses espoirs, avec sa ferveur en la Vierge et son amour de la condition humaine.

j’écris pour une histoire

future

certaine

on appuie sur la gâchette

à cet instant précis

de la côte d’Adam

s’échappe une hémorragie de peuples

barbares.

Le verbe en état pur devient confident au besoin de ses états d’âme.

Son approche religieuse est partie intégrante de la recherche humaine, c’est une façon lumineuse de vivre son destin, respectant l’essence de la nature humaine. Certains poèmes sont insolites, mais jamais dérangeants. L’homme comme objet de passion imprévisible, insaisissable est au centre d’une vision néoromantique, parfaitement maîtrisée.

Un style baroque en somme qui conduit à une poésie de l’émotion construite de contrastes subtiles, d’une sobriété miraculeuse le plus souvent. Nous nous trouvons devant une grande observatrice des hommes, de la nature qu’elle cherche émerveillée et où elle trouve les nuances riches du monde tel qu’il est de nos jours et surtout une compassion sincère, une méditation riche sur les hauts et les bas de l’existence. L’auteure fait appel à l’intellect mais aussi aux émotions du lecteur, s’adressant à son intuition, son mysticisme aussi, (selon le cas) avec le même intérêt pour les grandes moments où pour la «dissociation de la sensibilité», qui touche la ligne de partage du classicisme de la modernité sans l’affranchir que rarement. Sa sensibilité ne fait une distinction or une ligne de partage radicale entre classique et modernité, car elle ne supporte pas pour l’instant de poser des barrières entre les différents âges de la poésie.

lorsqu’ils s’abreuvent des eaux troubles du Styx

mes entrailles prennent des allures amères

mes paupières se retirent de la lune

et ne tombent plus sur l’œil rougi

et quand leur démarche claudicante s’évanouit

les mâts du monde ploient

et fluent sous la glace

et les marins pensent apprivoiser des requins

sans savoir que les poissons ne sont qu’une illusion

que les poètes se suppriment

dans l’au-delà du rayon de livres

Il n’y a qu’un lambeau d’âme

Pour  se faire pardonner.

Elle a le culte des souvenirs aux cadences bibliques, une mélancolie lumineuse, un apaisement dû à l’inspiration. Rimbaud écrit dans sa Lettre du voyant: «La poésie n’est pas un état de vision, c’est un état de voyance.»

Ainsi, pour le poète anglais Percy Bysshe Shelley, «les poètes sont les miroirs des ombres gigantesques que l’avenir jette sur le présent; les trompettes qui sonnent la bataille et ne sentent pas ce qu’elles aspirent; l’influence qui n’est pas émue mais qui émeut. Les poètes sont les législateurs non reconnus du monde.»

Par la poésie le poète ne se sent pas brisé , les illuminations mystiques apaisent une âme désenchantée, avec une pudeur douloureuse mais jamais doloriste.

René Char, ce poète et philosophe, écrit dans La Parole en archipel: «La poésie est à la fois parole et provocation silencieuse, désespérée de notre être-exigeant pour la venue d’une réalité qui sera sans concurrente. Imputrescible celle-là. Impérissable, non; car elle court les dangers de tous. Mais la seule qui visiblement triomphe de la mort matérielle. Telle est la Beauté, la Beauté hauturière, apparue dès les premiers temps de notre cœur, tantôt dérisoirement conscient, tantôt lumineusement averti».

En exil

depuis qu’il vit seul

sur l’île vide mais tant aimée par les bêtes

Il a appris à faire du pain

et pour les mauvais moments

une sorte de vin des raisins de la plage

sa chance repose sur ses souvenirs forts

il  les a obligés à s’ériger en mur

il ne se décourage pas lorsque de l’autre côté

des cris rauques le menacent

il passe ses jours à éclisser les os fracturés des oiseaux

et quand il pêche dans la lagune

il semble à lui seul l’homme des apophtegmes du désert

l’homme oublie à jamais

Louis Aragon disait, en parlant justement de la femme-lune (sic) que nous rencontrons (bel et inspiré hasard!) dans le titre du recueil: «Le poème prépare un ordre amoureux. Je prévois un homme-soleil et une femme-lune, lui libre de son pouvoir, elle libre de son esclavage, et des amours implacables rayant l’espace noir.»[…]

dans les vitrines les mariées

tournent heureuses autour du soleil

sans savoir que leurs enfants à venir

en cortège

prient pour le blanc perdu

de ces mères promises

au vitrail.

je le suis endormie plusieurs fois sous ses fenêtres

mais sans jamais comprendre

pourquoi je n‘ai pas réussi à le rêver

et je me réveille 

La poésie de l’ineffable, spirituelle, la recherche de l’absolu est tombée en désuétude, la poésie spirituelle semble aujourd’hui marginalisée, Daniela Sontica s’inscrit parmi ces chercheurs discrets mais fervents. Elle souffre du Vide absolu qui l’entoure, sa poésie s’habille de religiosité, par cette quête d’absolu. «Plus que tout autre art, la poésie est le creuset de la recherche d’absolu», résume un auteur comme Jean-Pierre Jossua.

Daniela Sontica fait partie des poètes qui sont dans un processus de quête intérieure, assez peu tentée par une écriture totalement minimaliste, sèche, «désertique». Sa poésie spirituelle est le fruit d’une «contemplation-prière» du monde, une «Adoration» dans une société qui rejette la poésie, car beaucoup pensent que la poésie «sert à rien»… Le monde a perdu ce désir d’élévation, se trouve en crise. Daniela Sontica défend «son territoire lyrique, croit pour nous tous, dans la dimension de l’absolu.

SCRISOARE CĂTRE SIMONA HALEP

Simona, eşti înaltă cât Everestul, dar cred că poţi să mă auzi când îţi spun aceste lucruri.

Tu nu eşti Simona Halep, fiica părinţilor tăi, nu eşti fata care se închină la sfârşit de meci câştigat (chiar, de ce nu te mai închini în ultima vreme?);

nu eşti Simona pe care o înjură unii, nu puţini, care scot din adâncurile lor necontrolate frustrarea personală că nu au reuşit ei nimic în viaţă şi nici cei în care au crezut;

nu eşti Simona Halep lângă numele căreia scrie Rou şi este steagul ţării noastre pe care spui că o iubeşti şi te cred;

tu nu eşti Simona Halep care are „probleme cu mentalul”, cum spun „specialiştii” de pe facebook, crezând că este normal să câştigi toate meciurile din toate turneele şi că n-ai avea dreptul la înfrângeri;

tu nu eşti Simona care ne face să râdem şi să plângem la victorii şi la inevitabile eşecuri, căci ştim şi noi, aşa e în tenis;

tu nu eşti fetiţa care le strica cu mingea pereţii casei bunicilor pentru că adora să joace tenis chiar şi la perete;

tu, Simona, nu eşti acea fetiţă speriată de Şarapova de 7 ori ca într-o poveste proastă şi care a învins-o atunci când nimeni n-a mai crezut;

tu nu eşti minunata sportivă care a umilit-o pe Serrena la Turneul Campioanelor, nici fata cea mai frumoasă de pe teren, oricâte cristale Swarowski şi-ar pune în miez de zi rusoaica aia fiţoasă;

nu eşti Simona care vine dintr-o ţară săracă, neştiută pe harta lumii, ţară în care eşti groaznic de iubită de unii şi cumplit de urâtă de alţii (nu-i lua în seamă, nu este vorba decât despre ei înşişi aici, ştii şi tu).

Nu, Simona, tu nu eşti nimic din toate astea.

Tu eşti Simona ta, nu mai a ta, cea făurită de tine în propria inimă, acolo unde poţi să fii nimeni şi nimic, dar unde eşti numărul 1 dintotdeauna, unde câştigi toate marile şlemuri învingând-ţi toţi demonii, când îţi asculţi îngerul alb care îţi spune că totul este între tine şi tine. Pe viaţă şi pe moarte. În definitiv, totul este ceva atât de personal, numai între tine şi Dumnezeu!  

Arta relaţionării, cronică de Paul Aretzu

Apărută în revista Viaţa Românească, nr. 5-6/ 2014

Daniela Şontică este poetă (autoarea volumelor Arlechini într-o pădure sălbatică şi Uitaţi-vă prin mine) şi jurnalistă. Face parte, însă, din categoria celor discreţi, nestrăduindu-se în niciun fel să atragă atenţia. Volumul Însemnări din pridvor (Editura Trinitas a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2013, cuvânt înainte de Pr. Nicolae Dascălu) reuneşte textele publicate în ultimii ani, în ziarul Lumina, al cărui redactor-şef este, şi în săptămânalul Lumina de Duminică. Sunt scrieri cu tematică diversă, relaţionând, aşa cum se deduce din titlu, lumea mireană din afară, cu sacrul din biserică. Un numitor comun l-ar putea constitui încercarea de a desprinde câteva trăsături distinctive ale poporului ortodox. Una ar fi, numită chiar de la început (în Românii nu merg la moaşte ca la muzeu), evlavia, cinstirea moaştelor, la care, de praznicele sfinţilor respectivi, se fac pelerinaje, cu credinţă şi nădejde. Înrudită cu ruşinea de a fi români, cu care ne-am pricopsit (prin comportamentul unor conaţionali), este atitudinea clişeistică, defăimătoare şi dispreţuitoare, pe care a adoptat-o televiziunea faţă de credincioşii care se îmbulzesc cu desperare la agheasmă sau la sărutarea moaştelor: „Ce nu se înţelege referitor la îmbulzeală este faptul că oamenii ‹‹se silesc›› să intre în Împărăţia cerului, se grăbesc de dragul sfântului, vor să-i spună mai curând o rugăciune, o mulţumire. Nu trebuie să vedem aici o lipsă de civilizaţie ori vreun egoism.” (Neînţeleasa îmbulzeală, p. 12).

Textele tratează subiecte desprinse direct din cotidian, unele stringente. Astfel, la acuzele aduse de Herta Müller atitudinii apatice şi laşităţii intelectualilor români faţă de regimul comunist, li se răspunde cu exemplul rezistenţei prin credinţă, cu prigoana la care au fost supuşi preoţii, monahii, drept-credincioşii. Neavând, cum spune Monica Lovinescu, vocaţia fericirii, românii ar putea-o avea pe cea a mântuirii. Constantin Noica socotea, ca trăsătură definitorie a poporului nostru, îndurarea (şi din punct de vedere moral, şi din punct de vedere fizic).

Tot ceea ce ţine de om ţine de Dumnezeu şi, desigur, ceea ce ţine de Dumnezeu ţine şi de om. Problemele zilnice, aspectele sociale, precum şi cele sufleteşti se află în atenţia bisericii, a duhovnicului, în special. Autoarea relevă sinergismul care funcţionează în lume, armonia existentului. Omul este chipul lui Dumnezeu, iar, prin Hristos, a fost ridicat la taina Sfintei Treimi. Daniela Şontică nu face deloc teologie. Ea are înţelegerea şi blândeţea (duhovnicească) menite a cuprinde fragilitatea şi vulnerabilitatea omului, dar şi tăria acestuia (prin credinţă, prin înomenire), regăsindu-şi adevărata înfăţişare. Nu una hieratică fiindcă aceasta ţine de vocaţia sfinţeniei, ci una autentică, leală Prototipului, dar supusă greşelii şi iertării. Sunt observate în carte, cu atenţie, desprinse din realitatea concretă, defecte, abateri, denaturări ale modelului uman. Este deplânsă emigrarea, din motive economice, a tinerilor valoroşi, lipsa cunoştinţelor minime cu privire la credinţa ortodoxă, fariseismul celor care vor să-şi creeze o imagine evlavioasă, din motive străine credinţei (în special politicienii). În schimb, este elogiată abnegaţia medicilor de la urgenţă, mereu treji, neobosiţi în jurul celor aflaţi în suferinţă. Boala, suferinţa nu sunt numai pedepse pentru păcate, ci şi remedii pentru suflet: „Dintre toate vieţuitoarele, numai omul este capabil să sufere de bunăvoie, să-şi asume durerea pentru ca, trecând prin boală ca printr-o asceză, să iasă mai curat” (Cu faţa spre Doctorul de sus, pp. 46-47). Sunt înfăţişate metehne ale omului de azi: abuzul de telefonie mobilă, asaltul permanent al zgomotului şi muzicii nedorite (cişmeaua cu manele), agresivitatea nelipsitelor reclame, grija exagerată a oamenilor pentru câinii fără stăpân, în pofida dezinteresului pentru semenii defavorizaţi, recurgerea, fără procese de conştiinţă, la avort.

Multe texte rememorează cu afecţiune evenimente ale copilăriei de pe meleagurile Buzăului: este amintită o mătuşă, meşteră în poveşti şi pricepută la rugăciuni, de asemenea, desfăşurarea Liturghiei în bisericuţa de ţară, în vreme de iarnă, cu imaginea bătrânei venite la sfânta slujbă, dintr-un sat apropiat, înfruntând stihia: „Bătrâna aceasta nu este trecută în nicio carte despre succesul şi reuşita în viaţă, nu apare în topul celor mai frumoase femei ale ţării, nu a făcut decât să vină la biserică, înfruntând iarna, cu un buchet de tufănele în mâna degerată.” (Purtătoarea de aur, p. 17).

Daniela Şontică observă, cu acuitate, în lumea de azi, distorsiuni morale. Asceza devine, astfel, formală, fără conţinut, atunci când postitorul mănâncă pe săturate înlocuitori de carne, de brânză, de ciocolată, înşelându-şi simţurile şi conştiinţa. Se practică tot mai mult, mai ales la televiziune, dar şi în presa scrisă, o mistificare şi o comercializare a imaginii îngerilor: „Nu ne întreabă nimeni dacă dorim să vedem ‹‹îngerinţe›› cu decolteuri ample, cu picioare dezvelite, dar cu aripioare albe lipite de spate” (Despre îngerii omului de azi, p. 94). Textele nu sunt simple articole de ziar, autoarea fiind, fără îndoială, şi literată. Are un discurs afectiv, un umor discret, o argumentaţie cursivă şi bine structurată, dar şi un stil atractiv. Tabloul chilipirgiilor lipsiţi de scrupule este elocvent. Iată cum este prezentată categoria câştigătorilor de premii: „Se înscriu la concursuri ciudate, trimit cupoane răzuite, capace de sticle de suc, etichete de biscuiţi. În final, este posibil să primească ceva pentru străduinţă şi fidelitate, un premiu cât de infim, şi sunt exaltaţi de izbânda lor şi le-o povestesc tuturor, aşteptând laudele.” (Ce preţ are chilipirul, p. 104).

Sunt observate porniri nefireşti ale oamenilor, cum ar fi atracţia pentru monstruos, pentru urât, pe care şi-o satisfac prin vizionarea filmelor hollywoodiene de gen: „Un amănunt: cam tuturor creaturilor acestora le curg balele, mereu sunt unsuroase şi le picură un lichid urât din gură şi de pe tot corpul cu aspect de leş scos din bălţi cu petrol noroios” (Monştrii din filmele americane, p. 116). Alt text este preocupat de avantajele, dar mai ales de riscurile folosirii internetului de către elevi. Emoţionant este cel numit Troiţele copilăriei. Întorcându-se în satul natal, autoarea îşi aminteşte mulţimea crucilor şi troiţelor care menţineau credinţa cea adevărată. Erau aşezate la intrarea în sat, lângă fântâni, la răspântii, în locuri de popas, în faţa şcolii: „Satul era înţesat de cruci şi, vrei-nu vrei, te rugai şi te închinai aproape tot drumul. Nu aveai cum să călătoreşti fără Dumnezeu, te obligau troiţele.” (p. 132). Atmosfera sărbătorilor religioase este evocată tot prin recursul la copilărie. Se deplânge mercantilizarea şi amestecarea acestora cu importuri, stricând tradiţii cu încărcătură sufletească, mărginind sacralitatea. De altfel, viaţa trepidantă a omului de azi îl face să se despartă de sine, să-şi piardă natura originară, să se înstrăineze. Însă, tainica noapte a Crăciunului a rămas vie în mintea copilului de odinioară, adormit mereu înaintea venirii Moşului aducător de daruri jinduite.

Temele tratate, oferite din plin de contextul social, sunt nesfârşite: lipsa de politeţe a românilor, manifestarea violenţei, grija pentru aproapele, drama îmbătrânirii la femei. Sunt evocaţi, prin portrete concise, duhovnici sau scriitori pe care autoarea i-a întâlnit: Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa, Fănuş Neagu, Adrian Păunescu.

Textele cuprinse în carte, deşi editoriale la origine, demonstrează o reală vocaţie literară, având o uşoară intenţie didactică, însă fără tendinţe prozelitiste. Sunt prezentate paradoxurile lumii de azi, când convieţuiesc săraci şi bogaţi, virtuoşi şi libertini, credincioşi şi atei. Daniela Şontică este o ziaristă dublată de o scriitoare. Este sensibilă, are har şi, se înţelege, limpezime. Textele sale conţin o atitudine creştină firească, fiind captivante prin cordialitate.

Ştefan Luchian, un pictor dincolo de anemone

"Jos gaşca, jos bisericuţele şi cercurile de admiraţie reciprocă! În faţa artei oficiale, noi suntem arta independentă!” - spuneau în manifestul lor artiştii care au organizat la Bucureşti, în paralel cu Expoziţia Artiştilor în viaţă (cei acceptaţi oficial), Expoziţia Artiştilor Independenţi. Era în anul 1896, iar Ştefan Luchian, C. Artakino, N. Vermont şi alţi câţiva pictori neafirmaţi s-au revoltat împotriva academismului din arta plastică a vremii lor. Această introducere lungă este pentru a explica titlul expoziţiei de acum, “Luchian şi Independenţii”.
Iar dacă n-a fost să fie în 2016, la centenarul morţii sale, a fost acum, în 2017: peste 100 de lucrări ale lui Ştefan Luchian (1868 - 1916) au fost expuse în cadrul Pavilionului Art Safari, care a ţinut o lună (19 mai – 18 iunie) şi a fost găzduit în Galeriile Kretzulescu, inaugurate cu acest prilej. A fost o splendoare de expoziţie, cum rar ai ocazia să vezi! Nu m-am mai bucurat aşa de la Retrospectiva Corneliu Baba, de prin 1997-1998… Organizatorii (directorul pavilionului – Adina Renţea) s-au străduit să ni-l arate pe Luchian în toată complexitatea sa. Au adus tablouri din peste 20 de muzee din ţară şi din 20 de colecţii particulare.

Îl ştiaţi pe artist doar ca autor de flori şi naturi statice? Anemonele lui Luchian, nu-i aşa? Ei, bine, Pavilionul Art Safari a adunat picturile lui Luchian cu tematică foarte diversă: peisaje, portrete, autopotrete, figuri din lumea rurală şi citadină, care cu boi, chipuri de ţărănci, de ţigănci, de copii şi femei, executate în tehnici diverse: ulei pe pânză, guaşe pe carton, acuarele, pasteluri pe pânză şi hârtie ori carton. De la culorit viu la diafane pete de culoare estompate pentru a valoriza într-un anumit fel lumina, de la tonuri subtile la linii ferme, redând universuri pe care nu i le-ai fi atribuit dacă nu ai fi ştiut că a fost atât de divers şi versatil ca pictor. Emoţionantă a fost şi întâlnirea cu un colţ din atelierul său: şevaletul, câteva piese de mobilier, o icoană, fotografii reprezentându-l, pensule murdare de vopsea, ştiutele sale ulcele pictate ţinând florile iubite. Aşadar, un Ştefan Luchian artist complet, nu doar pictorul florilor, un artist îndrăgostit de profesia sa, care adora să picteze. Dincolo de destinul tragic – se ştie că în ultimii ani, din cauza unei scleroze multiple, nu mai putea picta decât cu pensula legată de mână -, rămâne o operă luminoasă, plină de culoare şi de viaţă. 

M-am mai bucurat nespus şi pentru publicul numeros, avid de artă, chiar am prins o zi aglomerată când am văzut eu lucrările (era duminică şi ultima zi, dar chiar şi aşa!).

Aş putea spune că Bucureştiul începe să prindă contur de capitală adevărată, care are ce să ne arate şi nouă, şi turiştilor.

Istoricul clădirii în care s-a creat spaţiul expoziţional este însă unul sumbru: un sediu al fostei Securităţii, în ale cărei camere au fost oameni anchetaţi şi torturaţi în comunism! Undeva, la un etaj, se păstrează câte ceva exact cum a fost, pentru “memoria locului”… Să sperăm că frumuseţea artei poate vindeca rănile trecutului.   

Jucăriile copiilor în comunism

Acest text l-am scris când eram redactor la Jurnalul Naţional, ziar care avea în 2009, suplimentul Scînteia - o idee genială de a rescrie zilnic acel ziar odios ce apărea în comunism, de data aceasta la 20 de ani de la căderea comunismului, redând totul din perspectiva, cu informaţiile şi şansa libertăţii. Am scris şi eu destule articole în acel supliment. Acesta pe care îl redau aici este mai mult o joacă: despre jucăriile copiilor din comunism.


“Ce jucării aveai când erai mic?", este jocul pe care l-am jucat cu câţiva dintre cei care acum 20 de ani – şi chiar mai bine – erau "pionierii de azi, uteciştii de mâine". Rezultatul îl puteţi citi în rândurile următoare. 

Cristina îşi aduce aminte ce jucă­rii îi cumpărau părinţii ei, ce îi adu­cea Moş Crăciun deghizat în Moş Ge­rilă: "Era un joc care se numea «M-am mutat în noul nostru apartament», trebuia să recompui came­ra cu tot mobilierul. Era frumos. Aveam apoi un «Optic cabinet», mi-l cumpărase tata, era foarte educativ, jocul ăsta te învăţa cum să faci un microscop rudimentar, era pe înţelesul copiilor, te învăţa să faci experienţe primare de fizică, era acolo şi o baghetă cu care electrizai ceva, proiectai şi dia­pozitive. Apoi, aveam şi două pă­puşi, dar nu prea mă omoram după ele. Ale mele nu aveau nume din fa­brică sau nu-mi mai aduc eu aminte. Le botezasem pe una Grăsuţa şi pe alta Bruneţica. Le machiasem pe frunte cu pixul, nu ştiam că ar fi trebuit pe pleoape".

O colegă nostalgică după copilăria ei povesteşte: "Ce de ţintar mai ju­cam când eram copii, şi ce de Remi! Aveam tot felul de jucării chine­zeşti". Se vede treaba că aveau relaţii pă­rinţii ei. Eu am visat nu ştiu câţi ani la un penar chinezesc şi nu gă­sea mama niciodată să îmi ia. Lasă că avea Lucica într-a cincea şi mă uitam cu jind la banca ei.

Alex s-a dat cam mare, după pă­rerea mea, când a început să ne spu­nă că avea o basculantă din aia mare în care, pe la 2-3 anişori, încăpeai cu totul! Treaba lui, oricum nu putem să-i verificăm copilăria.
"Dar mai ţineţi minte tractoraşele alea roşii decapotabile? Alea Universal 650!", le zic şi eu, care din mo­men­­tul cunoştinţei cu acel bolid al ogoa­re­lor am visat mereu să văd pe viu lotul în folosinţă al părinţilor mei lucrat cu asemenea tractor. N-am apucat. 

"Maroco!", strigă înfierbântată Anca şi din minţile tuturor s-au re­vărsat beţişoarele colorate ale jocului atât de simplu şi naiv, care însă te făcea foarte îndemânatic. Sorin a avut o tricicletă cu bulinuţe roşii, pe care o împrumuta vecinilor contra zmeului lor frumos colorat sau al maşinuţelor cu motor. 

Mihai spune că, deşi era mic în 1989, îşi aduce aminte totuşi că avea maşinuţă de Miliţie, una de Taxi, cu "un rând de pătrăţele ca la şah, alb cu negru". Eu mai ştiu că fratele meu avea o ambulanţă pe a cărei ca­potă scria invers "aţnalubmA". 

O cunoştinţă care locuia în sudul ţării a avut multe jucării  bulgăreşti din plastic, păpuşele frumos colo­rate, tot din palstic, "rotunjite pe la colţuri, încât nu se accidenta nimeni cu ele. Aveam şi cărticele aşa de frumos colorate, cu paginile din carton gros, pe care erau cel mult două versuri", mai spune ea. 

Carmen povesteşte cu însufleţire, dar cu nemulţumire în suflet: "Că­luţ! Am avut un căluţ frumos, dar tare mult am suferit după un ele­făn­ţel, pe care l-am primit de la «grădi», mi l-a călcat mama sau tata, nu mai ştiu sigur cine, dar s-a stricat... Îmi aduceau rudele basculante, că îmi plăceau mai mult decât păpuşile". 

Faţa Luminiţei se luminează cu totul când îşi aduce aminte de co­pi­lărie. "Aveam un văr la ţară care ştia să facă jucării din lemn şi sârmă. Ne făcea mereu tot felul de tractoraşe şi maşinuţe. Nimeni nu mai avea ca mine şi fratele meu." 

Fetiţa cu jucării ruseşti

Elena a avut o păpuşă mică, Irinel, dintr-un plastic moale, era turnată dintr-o bucată, "măcar aveai norocul că nu i se pierdeau mâinile sau pi­cioa­rele", spune ea. "Păpuşa asta mi­că avea o rochiţă albă de dantelă şi nu prea-mi plăcea de fapt. Mi-a luat tata o singură păpuşă mare, dar avea părul scurt, că el nu şi-a dat seama că vreau s-o coafez şi eu ca orice fe­tiţă. Aşa că o iubeam, dar aveam o rezervă faţă de părul ei. Avem celebra păpuşică negresă cu părul lung cât ea, toate fetiţele din vecini aveau, am primit o dată de la Moşul o trusă de doctor şi am fost foarte fericită. Toată iarna aceea am făcut injecţii musafirilor şi îi tratam pe toţi din fa­milie, le luam tensiunea şi le ascultam inima cu stetoscopul." 

Elena îşi mai aduce aminte că jucării multe ca la verişoara ei, Jeni, n-a văzut nici­odată. "Dar ea nu mai avea alţi fraţi, iar părinţii ei aveau şi salarii destul de bune. Avea cea mai mare gamă de păpuşi posibile. Unele aveau părul lung, de la blonde la roşcate şi bru­nete, cu părul lins sau creţ, cu fun­diţe şi cercei. Avea unele aduse din Rusia. Tatăl ei avea rude în Basarabia şi mai mergeau după ’80 pe acolo. Jucăriile ruseşti erau tare fru­moase. Avea ştrengarul şi ştren­gă­riţa, cu nişte şepci de Gavroche. Ce nu avea! Pian albastru de plastic, dar parcă ăsta era ceva la modă, aveau mai mulţi copii. Oricum, verişoara mea era foarte independentă în cumpărarea de jucării. Primea de la ai ei 100 de lei şi dădea fuga la libră­ria din cartierul Micro XIV, din Bu­zău, unde locuia, şi cerea de la vân­zătoare tot ce putea de banii ei. De obicei venea cu punga de 1 leu plină ochi cu jucării. O cunoşteau libră­resele ca pe un cal breaz. Era fetiţa cu jucării multe." 

Alina şi-a amintit de o jucărie foarte specială pentru ea, nu avea nici o fetiţă dintre cele cunoscute ce avea ea: "O maşină de spălat cu chei­ţă, made in China! Mai aveam şi o pă­puşică rusească, dar cu care n-aveam voie să mă joc prea des, că de obicei stricam jucăriile, iar asta fusese scumpă". Îşi aminteşte de un ursuleţ de plastic, de cuburile de lemn cu poze, de puzzle-ul Capra cu trei iezi.

Roboţeii polonezi

Monica are amintiri foarte frumoase despre jucăriile ei. "Bunica noastră era cameristă într-un hotel pe litoral şi primea de la polonezi nişte roboţei de mărimea jucăriilor din oul Kinder, dar mai dichisiţi, mai frumoşi. Şi eram tare mândră de ei. Aveam nişte jucării de lemn pe care le luam de la bâlci, de la Roman, şi tot de la bâlci era fluierul în formă de cuc. Suflam toţi pe afară ca fra­ierii din el! Oho, şi mai era coarda şi celebra sfoară care se făcea din elastic. Într-o perioadă cu mare criză la elastic, când mamele noastre ţineau câte o bucată de elastic ascunsă prin nu ştiu ce sertar, noi, copiii, inconşti­enţi, le furam elasticul să jucăm sfoara. Nu ştiu ce ne mai puneau la chiloţi dacă noi le furam elasticul!... Şi legam bucată cu bucată, adusă de fiecare, făceam o sfoară mare, să­ream la bloc cu Măgduţa şi Dana, făceam campionate de sfoară. 

Nu ne trebuia multe jucării, ju­cam mult «Baba-oarba» şi «Ascunselea», seara ascultam poveşti la pick-up. Vai, dar cel mai mult ne plăcea să punem diafilm. Cine avea diafilm era tare de tot! Nouă ne-a luat mama destul de târziu. Păpuşi nu prea se găseau la noi, în Roman, când eram eu mi­că. Ţin minte că prima mea păpuşă am primit-o la 5 ani, era cu cărucior şi ne plăcea la nebunie, dar sora mea se aşeza în el şi nu s-a lăsat până nu l-a rupt. Zicea că ea e păpuşa şi trebuie s-o plimb!"

Mulţi dintre foştii copii din cea­u­şism nu vor uita niciodată păpu­şile cu bănuţ la mână cu numele lor, de la Arădeanca, pistoalele cu capse, cu bile, cu ventuze, dar nici pe cele cu apă, cu care puteai să stropeşti pe oricine. Băieţilor le-a rămas în amin­­­tire desigur jocul cu celebrii călăreţi, trenuleţul teleghidat, iar cei care au avut mai mulţi fraţi ştiu cât de amuzant era să joci «Piticot», «Dacii şi romanii», «Nu te supăra, frate!», «Sus-jos» sau «Castelul». La grădiniţă te intoxicau cu acele cuburi mari de lemn şi cu lego, dar era şi plăcut. 

Jucării greu de uitat sunt şi Răţoiul Donald de fabricaţie românească, raţa cu gâtul lung de plastic pe care aruncai cercuri, «titiromobilul» sau tancul pe şenile. Nu bag mâna în foc că era cea mai plăcută jucărie, dar sigur era foarte populară: căluţul de plastic pe rotile pe care îl trăgeai de sfoară. Dar asta când eram mici de tot. Şi ce senyaţie făceai dacă puteai să dezlegi cubul Rubik! 

Nu aveam noi cele mai frumoase ju­cării din lume, nu ştiam atât de multe câte ştiu copiii de astăzi, ceva-ceva ştiam şi noi că nu e bine, ne enervau emisiunile tv prea scurte şi prea rare de desene animate şi mai ales că Tovarăşul era mereu lăudat, dar eram prea ocupaţi să ne trăim copi­lăria altfel fericită. 

Nu plange, Ana

Nu plânge, Ană...

de-acum eşti mare, gata cu ursuleţii de pluş,

sunt pe lumea asta multe lucruri de dorit,

de ce ai vrea ursul ăsta

care s-a aşezat singur rege

peste jucării şi le strică...  

(Lasă trenurile în pace,

nu te crede Karenina, eşti doar o Ană într-un zid).   

Mai ţii minte păpuşa blondă

căreia i-ai tăiat codiţele

doar că să-ţi testezi

puterea de a crede - sau de-a cine te jucai oare?

Și chiar dacă nu găseşti un sinonim

pentru cuvântul fericire

merită să îl aştepţi pe Moş Crăciun,

ştiu, nu va veni el, ci chiar Iisus

şi va descărca un sac cu toate minunăţiile

şi-ţi va spune: alege orice vrei,

numai acest ursuleţ de pluş nu,

acesta nici pe mine nu mă iubeşte.

  

Cronică apărută în revista Luceafărul de dimineață

Din revista Luceafărul de dimineață / august 2015

Geo Vasile:

Recital poetic cu personaje


Scriitoarea Daniela Șontică, născută într-o localitate din județul Buzău, este licenţiată a Facultății de Filosofie și Jurnalism din cadrul Universității „Spiru Haretˮ. A debutat în 1989 în revista ieșeană Convorbiri Literare. Este autoare a volumelor Arlechini într-o pădure sălbatică, Editura Vinea, 1995 (versuri), Uitați-vă prin mine, Editura Brumar, 2007 (versuri), Însemnări din pridvor, Editura Trinitas, 2013 (eseuri), Iubita cu nume de profet, Editura Tracus Arte, 2014 (versuri). Cel mai recent florilegiu poartă expresivul titlu Privilèges de femme de lune, Editura Vinea, 2015, traducere în limba franceză de Claudiu Soare. Între anii 1993 și 2007 autoarei i-au fost acordate mai multe premii pentru poezie, dintre care semnalăm: „Ion Vinea”, Premiul revistei Luceafărul și Premiul Special „V. Voiculescu”. În prezent, Daniela Șontică este redactor-șef adjunct al Ziarului Lumina.

Încercând să comentăm, în primul rând, Iubita cu nume de profet, ne vine în minte, în chip reflex, numele autoarei, Daniela, evocându-l pe cel al lui Daniel, unul dintre cei patru mari profeți veterotestamentari, renumit în istoria biblică pentru puterea dată lui de Cel Atotputernic: puterea de a interpreta visele regilor și împăraților (Nabucodonosor, Darius etc.), precum și prin viziunile sale, am zice nostradamice avant la lettre, asupra unor evenimente mai îndepărtate sau mai apropiate în timp. Mântuitorul însuși pomenește o profeție a lui Daniel legată de vremurile de dinaintea Apocalipsei. Dacă acestei virtuți onirice a iluminărilor îi adăugăm inocența, ingenuitatea și puritatea sufletească a profetului (grație cărora a scăpat nevătămat de leii din groapa unde fusese aruncat), obținem portretul-robot al poetei noastre și, implicit, al spiritualității reperabile în volumul amintit.
Ermetic inaccesibilă puternicilor pământului, poezia Danielei Șontică își deschide larg ușile inocenților ce refuză să exercite orice fel de putere lumească, fiindcă ei posedă întreaga putere a credinței, inclusiv cea de a arde pe rugul imaginarului și al invizibilului. Roadele poetice aproape suprafirești nu se lasă așteptate, înflorind în această veritabilă ars poetica: „Îmi văd sfântul deghizat într-o lalea galbenă uriașă/ pe care o târăsc spre epitaf niște copii fericiți./ Din vârful stâlpului,/ duhul lui trimite fotoni spre ocrotiții deșertului,/ spre imprudenții care și-au trimis copilele după apă/ în toiul nopții,/ pe nisipul roșcat văd lumina scursă din vasele lor.// Chiar acum, un cactus dintr-o specie rară/ înmiresmează calea/ fecioarelor fără frică, fără părinți, fără lumeˮ.

Orice ierarhie literară este discutabilă

Octavian Soviany este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori români. Profesor de limba și literatura română, autor de poezie, romane, teatru, eseuri, cronică literară și traduceri, onorat cu multe și meritate distincții literare, Octavian Soviany este și un admirator al textelor filocalice. A acceptat să ne vorbească despre dezinteresul față de cultură al elevilor de azi, despre ierarhiile literare și poezia religioasă actuale, dar și despre întâlnirea memorabilă avută cu părintele Dumitru Stăniloae.

Daniela Șontică: Există părerea că manualele de limba română îndepărtează elevii de literatură. Sunteți de aceeași părere?

Octavian Soviany: Da, numai că manualele sunt concepute după anumite programe, acestea sunt de vină, de fapt, care sunt prost și simplist concepute. Înainte de 1989 se învăţa mult mai mult şi mai temeinic, dar de când cu sistemul de învățământ Bologna, am impresia că intenţionat se dorește ca elevii să aibă cunoştinţe cât mai puține, pentru că astfel de oameni sunt mai uşor de manipulat. Iar în liceu cel puţin, toată activitatea din învăţământ, la limba română - situație pe care o cunosc bine -, este orientată spre absolvirea cu bine a examenului de bacalaureat, la care se dau trei tipuri de subiecte destul de lejere și care nu necesită cine știe ce lecturi sau creativitate. Dacă pe vremea când eram eu elev numai din Sadoveanu trebuia să citim cinci cărţi, acum elevii de liceu nu mai au de citit pe parcursul întregului liceu decât vreo cinci romane: îIon”, „Ultima noapte de dragoste...”, „Enigma Otiliei”, Maitreyi”, „Moromeţii” şi cam atât. Acum, elevilor nu li se mai pot da nici măcar teme pentru acasă, pentru că fie nu le fac, fie le copiază de pe internet. Şi a apărut un dezinteres total faţă de tot ce înseamnă cultură. Eu îi mai întreb: Mergeţi la teatru? Ce filme aţi mai văzut? Îmi răspund că se uită la televizor... Cunosc cazul unei profesoare care, atunci când a început proiectul „Şcoala altfel”, a făcut un efort şi le-a cumpărat elevilor ei bilete la piesa „Livada de vişini”, de Cehov, iar elevii s-au bosumflat: „Vai, doamnă, dar mai bine mergeam la un concert”...

Vedeţi vreo ieşire din situaţia aceasta?

Nu văd nici o ieşire. M-am iluzionat o vreme că va exista o ieşire, că vor veni nişte oameni mai deştepţi la minister care își vor da seama cum stau lucrurile, dar așa este peste tot acolo unde funcționează sistemul Bologna. Într-una din ieşirele mele culturale, a trebuit să-i explic eu unei domnişoare din Graz cine este Trakl, pentru că ea nu știa... Acum mai bine de zece ani, am fost la un schimb de experienţă în Austria și am asistat la o oră de literatură germană la clasa a unsprezecea. Se lucra la nivelul la care se lucra atunci în România la clasa a şasea. A venit profesoara, le-a spus copiilor câteva cuvinte despre scriitorul pe care îl studiau, s-a citit textul, elevii au reprodus cu cuvintele lor conținutul, iar la finalul orei, pentru că textul se referea la zbor, un elev a citit ceva despre deltaplane, acesta fiind considerat momentul de creativitate. Foarte trist...

Cum pot fi canalizați spre lecturi valoroase puținii elevi interesați?

Chiar dacă nivelul general este scăzut, mai există doi-trei elevi interesați de citit, ba unii mai și scriu literatură. Iar cine este interesat întreabă profesorul ce anume să citească. Aveam chiar o elevă care atunci când auzea că vorbesc despre o carte, chiar dacă nu se studia la şcoală, a doua zi avea cartea respectivă pe bancă.

Cine v-a deschis gustul spre citit, spre scris?

Mie mi s-a citit mult când eram foarte mic. Părinţii mei nu erau prea şcoliţi, tatăl meu era electrician, mama era croitoreasă, dar mama citea. Şi nu citea numai lucruri fără valoare. De exemplu, citea „Anna Karenina”, „Maitreyi”, romane de Camil Petrescu. Mi se citeau basme de Petre Ispirescu, Andersen, Fraţii Grimm. Și am devenit oarecum dependent de citit, dacă nu mi se citea, începeam să urlu. Și, probabil pentru că exista această dependenţă de citit, m-am apucat să scriu şi eu pe la cinci ani. Ştiam doar literele de tipar, îmi luasem un caiet gros, în care făceam mai întâi nişte desene şi apoi scriam sub fiecare desen ceva ce credeam eu că s-ar fi potrivit cu el. Un fel de poveste. Ei, şi am scris eu poveştile astea, uneori cu intermitențe - pentru că scrisul nu era principala mea preocupare la vârsta aceea - până prin clasa a treia, când nu m-am mai dus o vreme la școală, fiind bolnav. Am zis, ce-aș putea face? Și am scris patru poezii despre cele patru anotimpuri, în maniera Alecsandri, Bolintineanu, dar mult mai proaste, desigur... Apoi, începând de prin clasa a IX-a, am început să citesc serios, să văd care este povestea cu poezia. Şi am început să scriu și eu, astfel că în clasa a IX-a eram minulescian, în clasa a X-a sorescian, într-a XI-a suprarealist, iar în clasa a XII-a cred că am început să mă apropii cât de cât de formula baladescă din primele mele volume. Am avut şi nişte profesori foarte buni de limba română, am fost apropiat de un poet braşovean, din păcate prea puţin cunoscut, Darie Magheru, de la care am învățat foarte multe despre poezie, şi aşa au început să se lege lucrurile. A fost apoi Clujul cu Echinoxul. Şi încet-încet, spre 40 de ani, am descoperit că știu să scriu și să am încredere. N-am fost deloc un talent precoce.

Până la urmă aţi ajuns să scrieţi și să excelați în aproape toate genurile. Este ceva ce n-ați încercat?

Nu am scris niciodată povestire.

Dar, de obicei, la roman se ajunge prin povestire.

Am scris o dată un fel de povestire, dar nu am publicat-o, nu mi-a plăcut. Când am început să scriu primul meu roman, „Arhivele de la Monte Negro”, nu ştiam că este roman. La primele 4-5 pagini credeam că scriu un poem în proză, mi-a plăcut foarte mult ce scrisesem, mă umflam în pene şi am zis să-i dau un telefon Norei Iuga să îi citesc. Şi i-am citit, iar ea a zis: Măi băiatule, ţie îţi iese un roman. Până la ultimele pagini, însă, eu nu eram convins că va ieşi...

Faptul că aţi scris şi critică literară v-a ajutat sau v-a încurcat în relaţiile cu ceilalţi scriitori?

Relaţia cu ceilalţi scriitori e mai dificilă când ești critic, este puţin deformată. Când ţineam cronică regulată în „Contemporanul” și mai apoi în „Luceafărul”, primeam grămezi de cărţi, după care începeau telefoanele, veneau insistențele să scriu despre acele cărți. Astăzi nu mai scriu critică decât foarte rar.

S-au scris destule istorii ale literaturii române. Ce părere aveți despre ele?

Gusturile se schimbă, orice ierarhie literară este discutabilă, subiectivă. De exemplu, mie acum Lucian Blaga nu-mi mai spune nimic, iar în liceu citeam Blaga cu frenezie. Acum îmi par mai interesanți Geo Bogza, avangardiștii, Fundoianu, care nu sunt receptați azi atât cât ar trebui. Avem aşa un fel de canon literar de pe vremea lui Călinescu şi Lovinescu, care se schimbă foarte greu. Cred că sunt autori subapreciaţi şi alţii supraapreciaţi.

Credeţi că timpul va face dreptate în cazul lor?

Da, timpul de obicei face dreptate mai ales în astfel de cazuri.

N-aţi fost tentat să scrieţi chiar dumneavoastră o istorie a literaturii române?

Poate că în tinereţe am fost tentat. Dar când am văzut Istoria... lui Nicolae Manolescu mi-am dat seama că este imposibil să faci așa ceva de unul singur. În alte țări nimeni nu se mai angajează la o astfel de lucrare, pentru că este fizic imposibil să citești atâtea cărți. Practic, ar trebui să citești tot de la „Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung...” până azi. Ca să faci așa ceva trebuie să fii un geniu, și trebuie să recunoaștem că George Călinescu avea geniu. În același timp, să ne gândim că Nicolae Manolescu a avut de citit de cinci ori mai mult decât el! Sigur, Istoria lui Manolescu rămâne o lucrare interesantă, dar arată și limitele la care s-a ajuns. Cu critica noastră s-a întâmplat ceva foarte ciudat după 1989. Înainte avea multă autoritate. Erau critici precum Manolescu, Simion, Marin Mincu şi alţii care aveau un cuvânt foarte greu. Ce spuneau ei era sfânt, cititorii se orientau după ei. Nici un critic la ora actuală nu se mai bucură de aceeaşi autoritate ca atunci, iar critica tinde să se transforme într-un fel de promovare. De altfel, criticii literari adevăraţi din Franţa nu scriau despre autori din timpul lor, se opreau undeva pe la avangardă, cel mult pe la noul roman francez.

Cum ar trebui să se orienteze atunci cititorii?

Dacă nu au cunoştinţe în domeniu, iar cu şcoala pe care o avem acum nu ştiu cum le-ar mai putea dobândi, pur şi simplu e greu să-şi aleagă cărţile. Când un cititor intră într-o librărie şi vede acolo o grămadă de romane americane, cu titluri și coperte ispititoare, nu se mai uită după autorii români pentru că nu știe dacă sunt buni sau nu. Iar la poezie stăm și mai prost. Probabil mai există la noi câteva mii de cititori de poezie, dar s-ar putea să ajungem în faza când poeţii se vor citi doar între ei.

Ce schimbare importantă, dacă există una, s-a produs în literatura noastră după 1989?

Nu ştiu dacă s-a produs ceva spectaculos. Au apărut autori buni, dar nu au trecut dincolo de ceea ce făcuseră înaintea lor optzeciştii. Sunt încă în remorca lor. Au avut libertatea de exprimare, au putut folosi orice cuvânt, asta a fost o tentație foarte mare. Un moment interesant a fost apariția Fracturilor, atunci a fost ceva. Îmi pare rău că Marius Ianuş a renunţat la poezia pe care o scria atunci. Ce scrie acum este sub acel nivel. E şi greu să scrii poezie religioasă convingătoare.

Ce părere aveți despre poezia religioasă actuală?

Poezia religioasă care se scrie în zilele noastre, atâta câtă se mai scrie, nu se ridică la valoarea poeziei de altădată. Scriu Florin Caragiu, părintele Ioan Pintea şi încă doi-trei poeți buni. Dar e greu să scrii poezie religioasă bună, aşa cum e greu să scrii poezie patriotică. Până şi Nichifor Crainic mai cădea uneori în teologie versificată.

În ce relaţie sunteţi cu Dumnezeu?

Destul de ciudată. Sunt un om care crede în Dumnezeu. Dar în acelaşi timp sunt şi cam păcătos și nu ştiu cât o să mă mai rabde Dumnezeu aşa. Din când în când îmi trage câte un bobârnac... Mi se pare o tâmpenie să fii ateu. Este ca şi cum ai spune că lumea a apărut de la sine.

Cum aţi ajuns să citiţi Filocalia?

Eu am citit multă filosofie în prima tinerețe, căutând – hai să fiu patetic – răspuns la marile întrebări. Și mi-am dat seama că filosofia nu te poate duce decât într-o fundătură. Un prieten de-al meu, care era ceva mai avansat pe calea credinţei, mi-a adus cândva un volum din Filocalia pe care l-am citit. Şi i-am mai cerut. Apoi am intrat în contact cu cărţile părintelui Dumitru Stăniloae. L-am cunoscut pe părintele Stăniloae, împreună cu un prieten care a insistat prin diverse cunoștințe să fim primiți amândoi acasă la părintele. Și ne-a primit. Locuia într-o căsuţă extrem de modestă, era bătrân, bolnav, era aproape de moarte. A vorbit cu noi trei ore, ne-a plimbat prin toată filosofia existențialistă și ne-a povestit ceva și despre Emil Cioran. La un moment dat, părintele era la Paris, i-a făcut o vizită lui Cioran și au vorbit împreună: părintele le spunea pe-ale lui, Cioran le spunea pe-ale lui, nu se contraziceau. Și la un moment dat, a sunat la ușă un tânăr cu ultima carte a lui Cioran, solicitându-i un autograf, el i-a scris ceva repede pe carte și i-a spus în franțuzește, crezând poate că părintele nu-l înțelege: pleacă repede până nu află părintele ce ți-am scris... Nu se știe ce anume scrisese. La sfârșitul întâlnirii noastre, am fost foarte bucuros de faptul că am primit o binecuvântare de la părintele Stăniloae. Și iarăși m-a mai impresionat întâlnirea cu părintele Constantin Galeriu, pe care nu l-am văzut decât o singură dată, când a venit la școală să le vorbească elevilor. 

Interviu publicat în Lumina literară și artistică din iulie 2015 (supliment lunar al Ziarului Lumina)