Adevărul palpitant din măruntaiele sufletului
de Angela Nache Mamier / metaliteratura.net, 10 decembrie 2016
Culegerea de poezii (o scurtă antologie în limba franceză) a Danielei Şontică, intitulată „Privilèges de femme de lune” („Privilegii de femeie de lună”), apărută în martie 2015 la Editura Vinea), tradusă foarte bine în franceză de către Claudiu Soare, a fost prezentată la Salon du livre de la Paris -2015. În timp, poeta a primit mai multe premii de poezie, printre care Premiul „Ion Vinea” (1995).
Cine este această femeie-lună din titlul cu această conotaţie romantică? Luna este asociată eternului feminin. Pentru poetul Louis Aragon , «de la Femme vient la lumière», legătura dintre misterul feminin şi faţa ascunsă a Lunii este stabilită ca „eternă”. Din „lună” se degajează un parfum al necunoscutului, reţine atenţia, admiraţia, îndeamnă la contemplare, la o întoarcere în sine.
Parcurgând cartea, se constată o căutare constantă a adevărului, o reflecţie dusă cu convingere despre bine şi frumos; despre sensul vieţii, un anumit „amor pentru înţelepciune”, căci poemele sale sunt derivate dintr-o cultură bogată. Daniela Şontică este o poetă sobră, gravă, practicând exerciţiul sistematic al gândirii şi al reflecţiei. Un stil voit şi conceput uneori lapidar, econom, minimalist, exprimat prin fraze scurte, laconice şi uneori contradictorii, ironice:
Poveste de pe strada mea
Această iubire mă trece dincolo de Sahara
pe spatele unui crocodil secret şi blând,
mă duce în ţara
visată de fetiţa celor trei zâne cu dantele şi coifuri,
întinde poduri, sârme şi autostrăzi,
îmi povesteşte cum
peste oceane vom călători
ca peste bălţile plânsului,
vom învinge Nilul,
vom lupta cu stihiile,
vom salva bibliotecile de la incediu.
Din fire de nisip vom face doi tigri
care vor hăitui amintirea,
îşi vor lepăda blănurile la piciorul Olimpului –
acolo ereticii ne-au zărit într-o vară.
De pe strada mea îngustă
această iubire se vede foarte mare.
Ori în alt poem:
Mimi
era o lifitieră cumsecade,
mărturie sigură a unei lumi apuse.
Ştia să croşeteze vise
şi cât era ziua de lungă
sub degetele ei pricepute,
netrecute de clasa a opta,
destinele se supuneau,
iar ea le împletea cum nimerea,
cum le auzea
de la oamenii care urcau şi coborau.
Mimi nu dorea decât
să-şi facă datoria fără cusur,
mai avea puţin până la pensie
şi înţelegea că viaţa e un mileu fără sfârşit:
picioruş scurt,
picioruş lung,
picioruş orb.
Poetesa se apleacă spre tot ce are o valoare morală. Arta este lunga cale a salvării spirituale, o evocare a realităţii filtrată de o imaginaţie mai degrabă apropiata de Terra care îi insuflă versurile sale. Se poate vorbi de o contemplativă îndrăgostită. O aspiraţie ca la Petrarca de a transforma durerea într-un cântec armonios, umanist, căci poeta fuge de disonanţe. Poemele lasă să apară o extremă delicateţe a stărilor sale sufleteşti. Este o autoare care transmite plăcerea sa intimistă, în care se cuibăreşte în versuri inspirate, melancolice, dar care lasă să transpară o anumită prospeţime şi apetit de viaţă juvenile. Un amestec de facilitate şi forţă care fac din ea martorul sensibil şi deloc indiferent al acestor timpuri confuze unde angoasa şi teroarea istoriei şi destinului se fac resimţite peste tot.
Cartea conţine câteva teme repetitive ca dragostea, sentimentul naturii, emoţii feminine sub un voal de senzualitate extremă. Daniela are politeţea inimii, rafinamentul sufletesc nicio ironie subtilă şi o graţie gravă.
În lumina credinţei unui suflet angoasat, acesta se resemnează cu durerea şi meditează la sfârşitul intuit şi fugace al lumii. Pacea senină a credinţei creştine lasă să transpară accente de o simplitate emoţionantă, aproape resemnate. Cultura sa se amestecă mereu, în tonalitate gravă, cu regretele şi speranţele sale, cu fervoarea pentru Maria şi cu dragostea sa pentru condiţia umană.
Scriu pentru întâmplarea
ce va veni nesigură.
Se apasă pe trăgaci.
Chiar acum,
din coasta lui Adam
are loc o hemoragie de popoare barbare
Verbul în stare pură devine confidentul stărilor sale sufleteşti. Sensibilitatea sa religioasă face parte integrantă a căutărilor umane, este un mod luminos de a-şi trăi propriul destin, respectând esenţa naturii umane.
Anumite poeme sunt insolite, dar niciodată deranjante. Omul ca pasiune imprevizibilă, insesizabilă, este în centrul unei viziuni neoromantice, stapânite la perfecţie. De fapt, un stil baroc care duce la o poezie a emoţiei construite din contraste subtile, adesea de o sobrietate miraculoasă. Ne aflam în faţa unei mari observatoare a oamenilor, a naturii pe care o caută cu încântare şi unde găseşte nuanţele bogate ale lumii aşa cum este astăzi, o meditaţie bogată despre suişurile şi coborâşurile existenţei.
Autoarea face apel la intelect, dar mai ales la sensibilitatea lectorului, adresându-se intuiţiei sale, misticismului său şi, de asemenea, (după caz) cu acelaşi interes pentru marile momente ori pentru „disocierea sensibilităţii”, care atinge frontiera ce desparte clasicismul de modernitate fără a o depăşi decât destul de rar.
Sensibiltatea sa nu face o distincţie ori o linie despărţitoare radicală între clasic şi modern, căci nu suportă deocamdată să pună bariere între diferitele vârste ale poeziei.
Când se sinucid poeţii
Nu mai vreau să aud că se sinucid poeţii.
Când beau ei din apa tulbure a Styxului
măruntaiele mi se amărăsc,
pleoapele mi se retrag în lună
şi nu se mai arată peste ochiul înroşit.
Când dispare mersul lor şchiopătat
catargele lumii se îndoaie
şi curg pe sub gheţuri.
Marinarii cred că îmblânzesc rechini,
neştiind că peştii sunt o iluzie, când se sinucid poeţii –
şi când dincolo de raftul de cărţi
rămâne o fâşie de suflet să-şi ceară
iertare.
Are cultul amintirilor cu cadenţe biblice, o melancolie luminoasă, o seninătate datorată inspiraţiei. Rimbaud scrie în «Lettre du voyant»: «La poésie n’est pas un état de vision, c’est un état de voyance».
Astfel, pentru poetul englez Shelley, poeţii sunt „oglinzile umbrelor gigantice pe care viitorul le aruncă pe prezent; trompetele care anunţă bătălia şi nu simt ce aspiră; influenţa care nu este emoţionată, dar emoţionează. Poeţii sunt legislatorii nerecunoscuţi ai lumii”.
Prin poezie poetul nu se simte strivit, iluminările mistice uşurează un suflet descurajat, cu o pudoare dureroasă dar niciodată doloristă. René Char, acest poet şi filozof, scrie în „La Parole en archipel”: „Poezia este în acelaşi timp cuvânt şi provocare silenţioasă, disperată, a fiinţei noastre exigente pentru întâmpinarea unei realităţi care va fi fără concurenţă. Nu va putrezi, nu va pieri, căci ea trece prin primejdiile tuturor. Dar singura care în mod vizibil triumfă asupra morţii materiale. Asta este Frumuseţea, Frumuseţea elevată, apărută din primele clipe ale inimii noastre, când în mod derizoriu conştientă, când în mod luminos avertizată.”
În exil
De când trăieşte singur
pe insula jumătate pustie, jumătate cu animale fioroase,
a învăţat să facă pâine,
iar pentru momentele mai proaste
un fel de vin din strugurii de lângă plajă.
Norocul îi stă în amintirile tari.
A ridicat din ele un zid
şi nu se descurajează când de dincolo
se aud răgete.
Îşi petrece zilele
punând în atele oasele fracturate ale păsărilor,
iar când pescuieşte cu mâinile goale în lagună
pare el singur un pateric întreg,
uitat de stareţul care l-a trimis acolo.
Încă puţin şi va merge pe apă.
Louis Aragon spunea, vorbind chiar de femeia-lună, întâlnită în titlul acestui volum (frumos şi inspirat hazard!): „Poemul prepară o ordine amoroasă; Prevăd un bărbat-soare şi o femeie-lună, el liber şi puternic, ea liberă de a fi sclavă şi amoruri implacabile lăsând dâre în spaţiul negru”.
Pentru născuţi şi nenăscuţi
Mi-am uitat miresele în vitrine
însă degeaba îmi fac griji,
ele se învârt mereu fericite după soare.
N-au aflat că pruncii lor nenăscuţi
depăşesc cortegiul
şi intră în biserică
să se roage pentru albul pierdut al mamelor.
Suntem campioni.
Nu mi-o luaţi în nume de rău:
mie n-o să-mi vedeţi umerii goi
în această promisiune.
Poezia inefabilă, spirituală, căutarea absolutului căzută în uitare, pare cazută în vid, dar Daniela Şontică se inscrie printre căutătorii ei discreţi şi fervenţi. Suferă de Vidul absolut care o înconjură, poezia sa se invăluie în religiozitate, prin această căutare a absolutului. „Mai mult ca orice artă, poezia este creuzetul căutarii absolutului”, rezuma un poet ca Jean-Pierre Jossua.
Daniel Şontică face parte dintre poeţii care sunt într-un proces de căutare interioară, destul de puţin tentaţi de o scriitură minimalista, seacă, deşertică, în totalitate. Poezia sa spirituală este fructul unei „contemplaţii-rugăciune” a lumii, o «Adoraţie» într-o societate care respinge poezia, căci mulţi gândesc că poezia „nu serveşte la nimic”. Lumea a pierdut această dorinţă de elevaţie, se află în criză. Daniela Şontică apără „teritoriul său liric”, crede pentru noi toţi în dimensiunea absolutului.
***
La vérité palpitante des tréfonds de l’âme
Le recueil de poésies (une courte anthologie) écrit par Daniela Sontica, intitulé «Privilèges de femme de lune» (paru en mars 2015 aux Editions Vinea, traduit très bien du roumain par Claudiu Soare) a été lance au Salon du Livre de Paris -2015. La jeune poétesse est lauréate de plusieurs prix de poésie, dont le Prix «Ion Vinea» (1995).
Qui est cette femme lune de ce titre avec une telle connotation romantique? La lune est associée à l’éternel féminin. Pour le poète Louis Aragon, «de la Femme vient la lumière», le lien entre le mystère féminin et la face cachée de la Lune est «éternellement» établi. De la «lune» exhale un parfum d’inconnu, elle retient l’attention, l’admiration, pousse à la contemplation, un retour sur soi.
En parcourant son livre, on constate une constante recherche de la vérité, une réflexion menée tambour battant sur le beau et le bien, sur le sens de la vie, un certain «amour de la sagesse», car ses poèmes sont les dérivés d’une riche culture. Daniela Sontica est une poétesse sobre, tout en gravité, en pratiquant l’exercice systématique de la pensée et de la réflexion. Un style voulu et conçu parfois lapidaire, économe, minimaliste, exprimé par des phrases brèves, laconiques et parfois contradictoires, ironiques :
cet amour me transporte au-delà du Sahara
sur le dos d’un crocodile doux et secret
Il m’emmène au pays
rêvé par la jeune fille aux dentelles et casquée
or dans un autre poème :
Mimi ne voulait autre chose que
faire admirablement son devoir
bientôt la retraite
alors elle comprenait que la vie est une guipure
motif court
long vide
raison aveugle.
La poétesse se penche sur tout ce qui a une valeur morale. L’art est la longue voie du salut spirituel, une évocation de la réalité filtrée par l’imagination plutôt proche de la terre qui lui insuffle ses propos. On peut parler d’une contemplative amoureuse. Une aspiration comme chez Pétrarque de transformer la douleur dans un chant harmonieux, humaniste, car la poétesse fuit les dissonances. Les poèmes laissent paraître l’extrême délicatesse de ses états d’âme. C’est une auteure qui transmet son plaisir intimiste, avec lequel elle se renferme dans des vers inspirés, mélancoliques, mais qui laissent transparaître une certaine fraicheur et appétit de vie juvénile .
Un mélange de facilité et de force qui en fait le témoin sensible et nullement indifférent de ces temps confus où l’angoisse et la terreur de l’histoire et du destin se font sentir partout.
Le livre contient quelques thèmes répétitifs comme l’amour, le sentiment de la nature, des émotions féminines sous un voile d’une extrême sensualité. Daniela a la politesse du cœur, le raffinement de l’âme, une ironie subtile et une grave légèreté.
A la lumière de la foi l’âme angoissée se résigne peu à peu à la douleur en méditant sur la fin intuitive et fugace du monde. La paix sereine de la foi chrétienne laisse paraître des accents d’une simplicité émouvante, presque résignée.
Sa culture se mêle, toujours sur un ton grave, avec ses regrets, ses espoirs, avec sa ferveur en la Vierge et son amour de la condition humaine.
j’écris pour une histoire
future
certaine
on appuie sur la gâchette
à cet instant précis
de la côte d’Adam
s’échappe une hémorragie de peuples
barbares.
Le verbe en état pur devient confident au besoin de ses états d’âme.
Son approche religieuse est partie intégrante de la recherche humaine, c’est une façon lumineuse de vivre son destin, respectant l’essence de la nature humaine. Certains poèmes sont insolites, mais jamais dérangeants. L’homme comme objet de passion imprévisible, insaisissable est au centre d’une vision néoromantique, parfaitement maîtrisée.
Un style baroque en somme qui conduit à une poésie de l’émotion construite de contrastes subtiles, d’une sobriété miraculeuse le plus souvent. Nous nous trouvons devant une grande observatrice des hommes, de la nature qu’elle cherche émerveillée et où elle trouve les nuances riches du monde tel qu’il est de nos jours et surtout une compassion sincère, une méditation riche sur les hauts et les bas de l’existence. L’auteure fait appel à l’intellect mais aussi aux émotions du lecteur, s’adressant à son intuition, son mysticisme aussi, (selon le cas) avec le même intérêt pour les grandes moments où pour la «dissociation de la sensibilité», qui touche la ligne de partage du classicisme de la modernité sans l’affranchir que rarement. Sa sensibilité ne fait une distinction or une ligne de partage radicale entre classique et modernité, car elle ne supporte pas pour l’instant de poser des barrières entre les différents âges de la poésie.
lorsqu’ils s’abreuvent des eaux troubles du Styx
mes entrailles prennent des allures amères
mes paupières se retirent de la lune
et ne tombent plus sur l’œil rougi
et quand leur démarche claudicante s’évanouit
les mâts du monde ploient
et fluent sous la glace
et les marins pensent apprivoiser des requins
sans savoir que les poissons ne sont qu’une illusion
que les poètes se suppriment
dans l’au-delà du rayon de livres
Il n’y a qu’un lambeau d’âme
Pour se faire pardonner.
Elle a le culte des souvenirs aux cadences bibliques, une mélancolie lumineuse, un apaisement dû à l’inspiration. Rimbaud écrit dans sa Lettre du voyant: «La poésie n’est pas un état de vision, c’est un état de voyance.»
Ainsi, pour le poète anglais Percy Bysshe Shelley, «les poètes sont les miroirs des ombres gigantesques que l’avenir jette sur le présent; les trompettes qui sonnent la bataille et ne sentent pas ce qu’elles aspirent; l’influence qui n’est pas émue mais qui émeut. Les poètes sont les législateurs non reconnus du monde.»
Par la poésie le poète ne se sent pas brisé , les illuminations mystiques apaisent une âme désenchantée, avec une pudeur douloureuse mais jamais doloriste.
René Char, ce poète et philosophe, écrit dans La Parole en archipel: «La poésie est à la fois parole et provocation silencieuse, désespérée de notre être-exigeant pour la venue d’une réalité qui sera sans concurrente. Imputrescible celle-là. Impérissable, non; car elle court les dangers de tous. Mais la seule qui visiblement triomphe de la mort matérielle. Telle est la Beauté, la Beauté hauturière, apparue dès les premiers temps de notre cœur, tantôt dérisoirement conscient, tantôt lumineusement averti».
En exil
depuis qu’il vit seul
sur l’île vide mais tant aimée par les bêtes
Il a appris à faire du pain
et pour les mauvais moments
une sorte de vin des raisins de la plage
sa chance repose sur ses souvenirs forts
il les a obligés à s’ériger en mur
il ne se décourage pas lorsque de l’autre côté
des cris rauques le menacent
il passe ses jours à éclisser les os fracturés des oiseaux
et quand il pêche dans la lagune
il semble à lui seul l’homme des apophtegmes du désert
l’homme oublie à jamais
Louis Aragon disait, en parlant justement de la femme-lune (sic) que nous rencontrons (bel et inspiré hasard!) dans le titre du recueil: «Le poème prépare un ordre amoureux. Je prévois un homme-soleil et une femme-lune, lui libre de son pouvoir, elle libre de son esclavage, et des amours implacables rayant l’espace noir.»[…]
dans les vitrines les mariées
tournent heureuses autour du soleil
sans savoir que leurs enfants à venir
en cortège
prient pour le blanc perdu
de ces mères promises
au vitrail.
je le suis endormie plusieurs fois sous ses fenêtres
mais sans jamais comprendre
pourquoi je n‘ai pas réussi à le rêver
et je me réveille
La poésie de l’ineffable, spirituelle, la recherche de l’absolu est tombée en désuétude, la poésie spirituelle semble aujourd’hui marginalisée, Daniela Sontica s’inscrit parmi ces chercheurs discrets mais fervents. Elle souffre du Vide absolu qui l’entoure, sa poésie s’habille de religiosité, par cette quête d’absolu. «Plus que tout autre art, la poésie est le creuset de la recherche d’absolu», résume un auteur comme Jean-Pierre Jossua.
Daniela Sontica fait partie des poètes qui sont dans un processus de quête intérieure, assez peu tentée par une écriture totalement minimaliste, sèche, «désertique». Sa poésie spirituelle est le fruit d’une «contemplation-prière» du monde, une «Adoration» dans une société qui rejette la poésie, car beaucoup pensent que la poésie «sert à rien»… Le monde a perdu ce désir d’élévation, se trouve en crise. Daniela Sontica défend «son territoire lyrique, croit pour nous tous, dans la dimension de l’absolu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu