Dan Tomozei, un jurnalist roman in China

Dan Tomozei, un jurnalist cu experienţă pe care îl cunosc de câţiva ani buni, cu care am fost şi colega la Jurnalul naţional (era corespondent de Sibiu - cu texte faine!) a luat calea Chinei de ceva timp. M-a mirat această decizie, dar am fost sigură că va ieşi ceva frumos din această legătură. Şi aşa se întâmplă: o serie de interviuri interesante pe care le-a publicat recent sub titlul “Dialoguri la Beijing”.

Sunt 22 de interviuri realizate pentru secţia română a Radio China Internaţional, interlocutori fiind miniştri, ambasadori şi reprezentanţi de rang înalt ai României şi Republicii Moldova aflaţi în misiuni oficiale la Beijing şi care au acceptat să vorbească despre relaţiile de cooperare cu Republica Populară Chineză.

Pe blogul lui http://dantomozei.ro puteti citi tot felul de chestii interesante despre China.

Pasărea de neuitat

 

Unde eşti pasăre

unde eşti?

Penele tale verzui îmi amintesc 

cum ochiul lui îşi făcea cuib lângă tine

şi mă întreba:

Primeşti să ai trupul verde?

Primesc.

Ne opream la marginea pădurii

să aruncăm o piatră mică în apă.

Să nu uităm să mai trecem pe aici

când vom îmbătrâni

îmi spunea.

Printre copaci

creştea o dună de nisip ca o îndoială

acolo stăteam la soare

printre şopârle îndrăzneţe.

Câte o adiere caldă

ne tulbura fugar filele cărţii

din care citeam împreună flămânzi.

O să-ţi prind vântul pe inelar

îmi spunea

aruncând altă piatră în apă.

Să nu uităm să mai trecem pe aici.

Şi ochiul lui

era cuibul păsării verzi

din care zburau în zare viitoarele regrete.

Recenzii, Referinţe, Semnalări

Dumitru Manolache, Ziarul Lumina

Loreta Popa, site-ul revistei  Jurnal Spiritual

Carmen Anghel Dobre, revistafelicia.ro





Lumea şi cerul privite din pridvor

(Notele de lectură ale lui Dumitru Manolache, Ziarul Lumina, 23 septembrie 2013)

Pridvorul bisericii este locul ce face legătura între lumea-lume şi lumea cerului. „Pragul“ peste care omul păşeşte dinspre profan spre sacru. Aici, în acest spaţiu tranzitoriu, a intrat colega noastră, Daniela Şontică, redactor-şef al „Ziarului Lumina“, spre a privi, a medita, cu bucurie, cu înţelegere, dar şi critic, caustic, întotdeauna însă cu bună credinţă, despre relaţia omului cu lumea şi cu cerul. Rezultatul? Un număr de însemnări pe care, de-a lungul anilor, le-a publicat în cotidianul Patriarhiei Române, multe din ele reunite în volumul „Însemnări din pridvor. Lumini din Ziarul Lumina“, tipărit de Editura Trinitas, în colecţia „Media Christiana“, seria „Lumina“, apărut cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi prefaţat de pr. Nicolae Dascălu, directorul publicaţiilor „Lumina“ şi coordonatorul Centrului de Presă Basilica.

De la început, trebuie spus că actul în sine este unul curajos, având în vedere faptul că ideea de a aduna într-o carte o serie de editoriale şi alte materiale deja publicate, deci citite, cunoscute de public, presupune un risc: acela de a nu mai interesa. Daniela Şontică şi-a asumat acest risc, pe care l-a rezolvat printr-o atentă selecţie şi rânduire în pagină a materialelor, mizând nu numai pe frumuseţea scriiturii în sine, ci şi pe rolul formator, educativ, al multora din aceste texte care, prin valoarea lor, se „aşază“ în timp. Adică, îşi păstrează nealterată valoarea, indiferent de epocă. În plus, astfel gândite, textele capătă consistenţă, coeziune, unitate stilistică, întrupând un volum unitar, valoros, la care cititorul va apela, va reveni, cu siguranţă, atunci când sinele său simte nevoia unei anume raportări la lumea-lume sau la lumea cerului.
Citind şi recitind acest volum, extraordinar de expresiv, aerisit şi frumos scris, aproape că nu ştii la ce anume să te opreşti. De pildă, impresionant sunt prezentaţi freganii, membrii unui curent american, generat de antiglobalism şi grijă pentru mediu, care trăiesc din gunoaie, care, în analiza autoarei, sunt „semnul vizibil că lumea desacralizată de astăzi simte dureros nevoia de a fi bună, de a căuta şi altceva în afară de simplul consum de plăceri, de a se întoarce în cele din urmă la scopul pentru care a fost creată“. Sau aducerea la Bucureşti a unei părţi din lemnul Crucii pe care Domnul S-a răstignit îi trezeşte autoarei nostalgice amintiri despre troiţele satului natal, pe care trecătorul „le saluta omenos..., căci nu aveai cum să călătoreşti fără Dumnezeu“, pentru „că te obligau troiţele“. În „Diamantul lui Dumnezeu“, descoperirea oamenilor de ştiinţă a unei stele de diamant în constelaţia Centaurus îi provoacă autoarei o adâncă şi semnificativă meditaţie: „Dintr-odată, pică în derizoriu orice inel cu diamant, când ştii de existenţa uriaşei pietre preţioase plutind în marele hău cosmic, nedorită de nici o inimă lacomă, ci oglindind în transparenţa ei doar măreţii celeste...“

Nu există text în acest volum care să nu lumineze ceva, să nu întrebe, să nu îndrepte sau să nu aşeze în normal, în firesc şi bună credinţă perceperea creaţiei lui Dumnezeu. Experienţa de peste 20 de ani de „condeiere“ în fila scrisă a jurnalismului românesc, precum şi munca de artizan ce şlefuieşte paradoxul şi chipul metaforei în versul poemelor pe care le scrie Daniela Şontică fac din volumul de faţă şi un plăcut, reconfortant şi profund incurs artistic în lumea sinelui autoarei, ce se priveşte, se judecă şi se proiectează pe sine ca om, doar în mişcare verticală, dinspre pământ spre cer, dinspre lume spre Dumnezeu, dinspre pridvor spre altar, responsabil şi curat, ca o sărbătoare. „Din pridvor se aude slujba şi se vede iconostasul, dar tot din pridvor poţi privi către casele din jurul bisericii şi vezi norii care se învăluie pe bolta cerului. Uneori înmiresmate, alteori sentenţioase sau meditative, cu imagini în care se îmbină încercările vieţii cu nostalgiile copilăriei, textele Danielei Şontică denotă preocuparea de a-i înţelege pe oameni în lumina credinţei, de a mărturisi cu mijloace jurnalistice bucuriile vieţii duhovniceşti trăite cotidian“, spune părintele consilier Nicolae Dascălu în „Cuvântul înainte“ ce deschide acest volum, sintetizând conţinutul şi starea unui product cultural pe care vă invităm să-l „degustaţi“ la vreme de întrebare, căci, cu siguranţă, în el puteţi descoperi răspuns la multe din frământările zilei şi ale lumii căzute de astăzi.

„Însemnăriledin pridvor” ale Danielei Şontică

(Semnalare pe site-ul revistei “Jurnal Spiritual” - autoare Loreta Popa)

La Biblioteca Naţională a României din Bucureşti a avut loc la 12 septembrie 2013, ora 18.00, în sala „Mircea Vulcănescu“, lansarea volumului de publicistică „Însemnări din pridvor“ al jurnalistei Daniela Şontică, apărut la Editura Trinitas a Patriarhiei Române. Invitaţi să vorbească despre carte au fost pr. consilier patriarhal Nicolae Dascălu, directorul general al Ziarului Lumina, pr. consilier patriarhal Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, jurnalistul Remus Rădulescu de la Radio România Actualităţi, dar şi jurnalistul şi scriitorul Dumitru Manolache.

Volumul reuneşte 70 de editoriale şi alte câteva texte publicate în perioada 2010-2012 în Ziarul Lumina, unde Daniela Şontică este redactor-şef. Printre cei prezenţi s-au numărat prieteni şi colegi din presă, scriitori cunoscuţi şi slujitori ai bisericii.

„Textele Danielei Şontică denotă preocuparea de a înţelege oamenii în lumina credinţei, de a mărturisi cu mijloace jurnalistice bucuriile vieţii duhovniceşti trăite cotidian. Stilul simplu, eleganţa exprimării şi înşiruirea, de multe ori surprinzătoare a ideilor, fac din «Însemnările din pridvor» o lectură agreabilă, pe care o recomandăm cu căldură tuturor jurnaliştilor creştini. Chiar şi celor din mass-media laice, pentru că vor găsi astfel şi o parte din frământările lor spirituale şi, poate, răspunsuri la întrebări pe care nu şi le-au pus încă”, aşterne cu delicateţe şi bucurie în prefaţa sa pr. Nicolae Dascălu.

Doar experienţa pe care a căpătat-o de-a lungul a douăzeci de ani în presă a reuşit să-i ofere Danielei Şontică forţa de a cerne şi discerne. Stilul Danielei este sincer, direct, totuşi cuminte, deloc incisiv, deloc iscoditor sau dur. Da, arată cu degetul o rană, dar o face cu gingăşia specific feminină, da, este demonstrată o nedreptate, dar se fereşte să pună etichete.

Anii petrecuţi în redacţia Jurnalului Naţional i-au oferit şansa de a-şi pune amprenta pe Ediţiile de Colecţie ale acestuia, poate cea mai frumoasă idee care s-a născut vreodată în presa din România. Şapte ani de poveşti pe care echipa Jurnalului a găsit de cuviinţă să-i toarcă firele pe fusul a trei volume numite Colecţia Colecţiilor.

Să redescoperi şi să scrii istoria de suflet a poporului român, nu e puţin lucru. Daniela Şontică a scris cu sufletul ei, pentru că face parte dintre jurnaliştii care cunosc preţul unui text bine scris: omenescul din el. Dacă un text nu are trăire în el, nu e text. Pentru că sufletul Danielei Şontică era mereu atras de domeniul credinţei, nu avea cum să nu fie cooptată în colectivul Ziarului Lumina al Patriarhiei Române. Era inevitabil.

Nu a mutat povara pe umerii altcuiva, a relatat jurnalistic necazuri şi bucurii culese la cald, spuse de-a dreptul. Daniela Şontică are o forţă pe care doar credinţa i-o poate dărui deplin. Ştie din experienţă că oamenii nu vor să plângă, ci se vor mângâiaţi, alinaţi, astfel încât prin tot ceea ce face reuşeşte să îmbine rostul ei pe lume cu măsura talentului. Talent pe care l-a primit de sus, fără doar şi poate, căci poezia este zâmbetul ei.

A debutat în revista „Convorbiri literare” din Iaşi în 1989. A obţinut Premiul I la ediţia a VI-a a Festivalului Naţional de Poezie Ion Vinea în 1995 pentru „Debut editorial” cu volumul de versuri „Arlechini într-o pădure sălbatică”, Editura Vinea, 1995. A primit premiul pentru poezie pe anul 2006 acordat de revista „Luceafărul”. Al doilea volum de poezii, „Uitaţi-vă prin mine!” a apărut în 2007 la Editura Brumar. 

„Fiecare are măsura lui sufletească, puterea lui de a îndura, dar chiar în vremea bolii această măsură se poate adânci, căci atunci i se dă omului şansa să vadă cât e de mic, să constate că nu în oameni trebuie să-şi pună nădejdea, ci în Doctorul de sus. Durerea din timpul bolilor, care nu este altceva decât prevestirea durerii morţii, este nefirească, aşa cum nefirească este şi moartea. Ştim că nu pentru moarte a fost creat omul. Dar mai ştim şi că durerea fizică şi sufletească, dacă le suportăm cu răbdare, au un rol curăţitor,” spune Daniela Şontică într-unul dintre textele din carte numit „Cu faţa către Doctorul de sus”.

O exprimare clară, fără ascunzişuri, atât de coerentă încât pare ciudată în peisajul jurnalistic actual. Daniela Şontică a ales echipa redacţională a ziarului Lumina pentru că aici exista pământ fertil pentru ca sufletul ei să poată da rod bogat.

Nu numai pentru că este un om frumos, curajos, tenace, bun şi blând, dar este un suflet viu ce ţine candela credinţei aprinsă clipă de clipă. 

Daniela este mai înainte de toate un om care îl iubeşte pe Dumnezeu, abia apoi jurnalist. Volumul lansat la Biblioteca Naţională este unul de care era nevoie.

Editorialele pe care Daniela Şontică le-a scris de-a lungul timpului în Ziarul Lumina meritau adunate între coperţile unei cărţi, astfel căpătând putere şi cu siguranţă va atinge multe suflete.

Iubită pentru stilul aparte în care a ales să-şi aşeze metaforele, Danielei Şontică i s-a furat promisiunea unui nou volum de poezie, nu de alta, dar nimeni nu vede atât de bine ceea ce ochiul ei a ales să vadă, nimeni nu aude ceea ce urechea ei a ales să audă. Şi nimeni nu poate da cortina la o parte mai bine precum o face poezia…

„Însemnări din pridvor. Lumini dinZiarul Lumina”.

(Semnalare pe site-ul revistafelicia.ro, autoare Carmen Anghel Dobre)

Titlul acesta îl poartă cel de al treilea volum semnat Daniela Şontică. Lansarea a avut loc săptămâna trecută, la Biblioteca Naţională. 

Am scris „lansare” pentru că aşa se cheamă actul acesta de a aduce pe lume „în legalitate” o carte. De fapt, a fost unul dintre cele mai frumoase şi calde evenimente la care am participat în ultimii ani. Şi asta nu pentru că Daniela îmi este prietenă şi fostă colegă de Jurnalul naţional. Ci pentru că oamenii care au participat în seara aceea la Biblioteca Naţională, la aducerera la cunoştinţa publicului a „Însemnărilor din pridvor”, au venit cu inima deschisă, cu bucurie. Au vorbit cu atâta căldură despre Daniela, despre textele sale – cartea este o „culegere” de texte, editoriale, din Ziarul Lumina, scrise din 2010 încoace. Daniela este prietena mea. A fost colega mea la Jurnalul Naţional. O mai spun o dată pentru că în scurta prezentare de pe ultima copertă a ultimului său volum stă scrisă o mărturie de mândrie: ”Cele mai multe realizări în presa laică le-am avut la Jurnalul Naţional, unde am scris în special pentru Ediţiile de Colecţie şi pe domeniul religios...”.

Din 2010, Daniela Şontică este redactor-şef la Ziarul Lumina. Am ales unul dintre textele din carte. Este un subiect „la modă”...

Despre îngerii omului de azi

Auzim adesea apelativul "îngeraş" adresat unui copil drăgălaş, cuminte şi ascultător. Şi despre o fată extraordinar de frumoasă, cu chip aparent sau cu adevărat nevinovat, oamenii sunt înclinaţi să spună că arată ca un înger, iar când cineva face mult bine cuiva, ajutându-l şi purtându-i de grijă, este catalogat drept îngerul păzitor. 

Toate acestea, pentru că ne imaginăm că numai îngerii pot avea asemenea atribute şi că ei sunt deasupra oamenilor, prin situarea în apropierea lui Dumnezeu şi prin aceea că nu pot fi ispitiţi trupeşte ca noi. Iubim îngerii pentru că sunt mereu porniţi să împlinească binele şi să întruchipeze frumosul. Sunt de înţeles anumite transferări de imagine şi trimiteri cu gândul şi vorba la îngeri, aceste făpturi create de Dumnezeu spre a avea doar duh şi a-şi împlini misiunea în virtutea acestei ipostaze. În paralel cu dreapta învăţătură despre îngeri, desprinsă din Sfânta Scriptură şi din Tradiţia Bisericii, s-a creat însă şi o falsă percepţie despre îngeri. În era cinematografiei, a televiziunii şi a intensei comunicări mediatice au apărut tot mai multe scenarii fantasmagorice şi rătăcite care lasă să se înţeleagă că îngerii sunt întruchiparea oamenilor buni care au murit şi au ajuns în cer. 

Este dăunător pentru sufletul unui copil să afle din filme, în special din cele americane, că "mama n-a murit, ea s-a transformat în îngeraş şi ne veghează de sus, din ceruri". Pe de o parte, copiilor li se creează un handicap de înţelegere a adevărului despre viaţă şi moarte, cu scuza de a evita un şoc la vârste prea fragede, iar pe de altă parte, le este sădită în suflet convingerea că toţi oamenii ajung în cer după ce mor, indiferent de viaţa pe care au trăit-o aici. În plus, nu se mai ştie ce sunt adevăraţii îngeri din amestecul unor astfel de cunoştinţe. 

Toate acestea vin din necunoaşterea învăţăturii creştine adevărate, din necitirea Scripturilor, din rătăcirea religioasă în care se află societatea zilelor noastre, ca efect al desprinderii din Biserica apostolică, dar şi din melanjul propriu mişcării New Age. Regizorii şi scenariştii promovează falsele teorii pentru că nici ei nu cunosc adevărul, dar şi pentru că filmele au mai mult succes când poveştile pe care le spun au o doză de mister şi ceva nou faţă de ceea ce este obişnuit. 

Dacă privim şi în ograda noastră, constatăm că nu stăm mai bine la capitolul acesta. Imaginea îngerilor este supărător folosită, exploatată până la blasfemie în aşa-zisele emisiuni de divertisment ale televiziunilor comerciale. Nu există nici o legătură între domnişoarele despuiate şi îngerii zugrăviţi în icoanele noastre. Nu este deloc de dorit, dar se practică la noi alăturarea şi chiar suprapunerea unor lucruri diametral opuse pentru a se obţine fidelizarea unor telespectatori care altfel au mult bun-simţ, dar care nu sunt consultaţi. Nu ne întreabă nimeni dacă dorim să vedem "îngeriţe" cu decolteuri ample, cu picioare dezvelite, dar cu aripioare albe lipite de spate. Probabil că propagatorii culturii de masă s-au săturat să trăiască printre oameni cu defecte asemenea lui şi doresc traiul printre îngeri. Dar măcar dacă dorinţa le-ar fi curată, iar căutarea asiduă şi în concordanţă cu învăţătura despre îngeri. Şi măcar de ar exclama şi ei ca în psalmul arghezian: "Îngerii tăi grijeau pe vremea ceea/ Şi pruncul şi bărbatul şi femeea.// Doar mie, Domnul, veşnicul şi bunul,/ Nu mi-a trimis, de când mă rog, nici-unul...". 

Trupa mea de artificii

 Girafa, Heidi şi alte fetiţe
nu şi-au mai luat zborul spre tine
pentru că în surdina de mătase a câmpului
cu grâu şi maci roşii
am zis să mai rămân o vreme cu trupa toată
poate asistăm la minunea îngropării plânsului
poate vom vedea şi cum răsare din el un cireş copt
cu care să ne potolim singurătatea. ...
Acum ne plimbăm pe lângă maluri galbene
cu gândul la femeia din oraş care se priveşte mereu în propria palmă
încercând să-şi aducă aminte cum era cândva,
poate înainte de botez sau de moartea vreunui frate.

Evident că mai prelung îmi este gândul la tine
dar prins după cortină cu un inel ce ar putea semăna cu acela.
Ştii, când am aflat că nu-ţi mai pot trimite
triunghiuri lucioase din copilărie am însetat brusc
aşa m-am îndurat să beau singura picătură de ploaie
care a căzut în ultimii trei ani peste aceste locuri.
A devenit destul de uşor
să nu mai primesc scrisori din cele mai frumoase grădini ale lumii,
oricum în ultima vreme copilărimea din Lunca Dunării
pleca la scăldat cu sentimentul că scrisorile noastre
erau bune de făcut pluta, unii chiar le credeau gumă de mestecat
sau bilete de intrare la film.

Trupa mea de aruncat artificii a adormit visând
o piesă de teatru cu decor hibernal scos din jobenul
arhitecţilor peisagişti care vor fi atât de buni
să amenajeze chiar aici Grădinile Luxembourg
chiar acum.

Stăpânul frunzelor

Era într-adevăr un băiat foarte bun,

mi-am dat seama de asta

când a vomitat cordonul de mătase

din care s-a răspândit în jur atât de multă linişte

încât şi frunzele plopilor de pe marginea drumului 

s-au oprit din tremur -  

„e poate stăpânul frunzelor de plop”

m-am gândit.

În afară de asta

câinii se gudurau fericiţi

când îl vedeau de departe,

copiii de la sânul mamelor arătau spre el cu încredere,

iar în sinea mea

am văzut chiar un bolnav cum s-a atins de el optimist

şi cu privirea apoasă.

Drumul era aspru ca o scoarţă de copac

şi l-am luat de mână.

Orbilor mei

Ei nu se opresc niciodată,
abia dacă îşi întorc privirile,
retina lor abia dacă mai ţine minte
propriul colţ de ochi.
Ei nu sunt nefericiţi
nici atunci când nu sunt fericiţi,
ei privesc totdeauna înainte,
timpul lor nu are nimic în comun
cu cearcănele clipelor în care,
invizibilă, de dincolo de cortină,
eu aştept să se împiedice unul dintr ei,
pentru ca, ajutându-l să se ridice,
să mă poată vedea, în sfârşit,
iar eu să-l întreb:
 Suntem fraţi, nu-i aşa?

  Poem din volumul "Uitaţi-vă prin mine", Editura Brumar, 2007

De la ah! şi oh! la parodii şi ironie

Un interviu despre poezia de dragoste cu ironicul, recele şi tandrul scriitor Felix Nicolau. (Realizat şi publicat în Jurnalul Naţional în februarie 2008. Ce vremuri...)

  
Felix Nicolau, autorul a numeroase articole de critică literară, eseuri, poeme şi proză scurtă, precum şi al recentului roman “Tandru şi rece” de la Cartea Românească, ne-a răspuns la câteva întrebări referitoare la literatura românească de dragoste. Cum au scris de-a lungul vremii poeţii români despre iubire şi cum mai este iubirea redată în scrisul celor de azi.  


Daniela Şontică: Pentru început, te rog să faci câteva consideraţii generale despre poezia cultă românească de dragoste.

Felix Nicolau: Deşi dragostea este aceeaşi în toate timpurile, felul în care este ea “cântată” diferă de la o epocă la alta. Într-un fel o vedeau Văcăreştii, diferiţi ei înşişi de la o generaţie la alta, în alt fel postpaşoptiştii, apoi Eminescu, apoi Macedonski, moderniştii şi, în cele din urmă, postmoderniştii. Unii poetizau “nurii” femeii în poeme încărcate de simboluri petrarchiste, preluate adesea de la idiliştii francezi minori de secol XVIII. Şi la noi au “desenat” portrete oarecum arcimboldiene Ienăchiţă Văcărescu, Barbu-Paris Mumuleanu, Costache Conachi, Grigore Alexandrescu. Iubita era când o stea, când un boboc de trandafir, când o privighetoare. Imagini convenţionale ale unei frumuseţi ingenue de sub care, uneori, răzbat ameţitorii nuri. Marele poet al dragostei, dar şi al amorului şi al senzualităţii rămâne Eminescu. Interesant este că Arghezi nu excelează în direcţia aceasta. Blaga are o voinţă de profunzime care îl ţine departe de sentiment. De abia Nichita Stănescu, un şaizecist deci, în “Sensul iubirii”, regăseşte explozia patimii. Tot dintre şaizecişti au scris versuri de dragoste sensibile Constanţa Buzea şi Ana Blandiana. Înainte de ei a scris versuri emoţionante şi simple Magda Isanos (“Logodnicul vine-n amurg,/ Vesele pletele-i curg./ Puneţi-mi rochii albastre, flori./ N-auziţi paşii biruitori?”, “Logodnă”). Cu cât ne apropiem de modernismul optzecist, ironia îşi intră în rol şi dragostea va fi abordată în consecinţă, aşa cum se poate vedea la Mircea Cărtărescu: “într-o zi chiuveta căzu în dragoste/ Iubi o mică stea galbenă din colţul geamului de la bucă-tărie/ Se confesă muşamalei şi borcanului de muştar/ Se plânse tacâmurilor ude./ În altă zi chiuveta îşi mărturisi dragostea:/ - Stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine şi moara dâmboviţa/ Dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine”, (“Chiuveta”). Nouăzeciştii sunt dedicaţi parodiei şi un Florin Iaru va scrie despre frumuseţea care te face să muşti din asfalt, din tapiţerie. În sfârşit, un şaptezecist perseverent, cum este Emil Brumaru, încă mai cântă nurii femeii cu un patos copios, hazliu şi pornografic. O poetă a dorinţei înfocate, adesea netranspusă în faptă, este Ruxandra Cesereanu. O să-mi închei consideraţiile, cum le spui tu, cu nişte versuri puse pe muzică de Alexandru Andrieş: “Dacă-i soare afară,/ Vrea în parc imediat,/ Vrea la film şi la teatru,/ Vrea cu barca pe lac,/ Vrea îngheţată şi vată de zahăr/ Şi tort cu blat de bezea,/ Vrea tot anul vacanţă,/ De-aia îmi place ea!”.  

Care ţi se pare cea mai frumoasă poezie de dragoste de la noi?

 Când discutăm despre frumos, nu prea putem vorbi de “cel/cea mai”. Oricât de mult am educa gusturile, plăcerea estetică este strict individuală. Ştim amândoi că mania asta cu topurile e enervantă. Eu i-aş numi pe cei obsedaţi de aşa ceva topi (italianul pentru “şoareci”). Dar mi se pare superbă strofa aceasta din “De ce nu-mi vii” a lui Eminescu: “În lumea asta sunt femei/ Cu ochi ce izvorăsc scântei.../ Dar, oricât ele sunt de sus,/ Ca tine nu-s, ca tine nu-s!”  

Care este cel mai frumos vers din poezia românească de iubire?

Cel mai frumos e acela care îi place unuia dintre noi la un anumit moment dat. Uite, cred că mie îmi place acum ceva de Florin Iaru, poate şi pentru că sunt într-o dispoziţie mai curând gripată decât foarte sentimentală: “Ne vom iubi ne vom iubi/ În tristul high fidelity/ Tu vei pleca, eu voi trăi/ Urlând în high fidelity” (“high fidelity”).  

Când vine vorba de literatură, clasamentele păgubesc. Şi totuşi te rog să faci un top al celor mai frumoase poezii româneşti de dragoste.

E un top absolut relativ: “M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire”; “Ah, mierea buzei tale”; “Basmul ce i l-aş spune ei”, de Mihai Eminescu, “Leoaică tânără, iubirea”; “Către Galateea”, de Nichita Stănescu, “Clementina, ţi-am dat dragostea mea”; “Femeie, femeie, femeie”, de Mircea Cărtărescu, “Glezne fragile”, de Marin Sorescu, acele “jeux d’amour” ale lui Cezar Ivănescu.

Dă-ne exemple de versuri pe aceaste teme care te-au marcat...

Atunci să fie ceva de Nichita Stănescu: “Leoaica tânără, iubirea/ Mi-a sărit în faţă./ Mă pândise-n încordare/ Mai demult./ Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,/ M-a muşcat leoaica, azi, de faţă” (“Leoaică tânără, iubirea”). Sau tot Nichita: “E o întâmplare a fiinţei mele/ Şi atunci fericirea dinlăuntrul meu/ E mai puternică decât mine, decât oasele mele,/ Pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare/ Mereu dureroasă, minunată mereu” (“Ce bine că eşti”). Dar l-aş cita şi pe Mircea Cărtărescu: “Eram student, era studentă/ Eram eminent, era iminentă/ Şi erau steluţe în genele ei./ Aerul era rece, tramvaiele reci/ Maxi-taxiurile abia înfiinţate/ Mergeau toate pe patru roate/ Şi erau steluţe în genele ei”. (“Steluţe în genele ei”).

Suntem mai bogaţi noi ca alţii la acest capitol?

Mai bogaţi nu suntem în nici un caz, dacă ne gândim că la noi poezia de oh! şi ah!, de Liubov a fost născocită abia în secolul al XIX-lea. În comparaţie cu occidentalii, noi nu am avut nici trubaduri, nici curţi ale dragostei (cours d’amour), nici dulce stil nou. Dacă le-am avut, ele au fost folclorice, deloc de lepădat, dar mai pudice şi mai convenţionale. Ce să mai zic de arabi, unde şi azi şoferii de taxi le recită clienţilor din poezia arabă clasică? Mie nu mi-a recitat nici un şofer de la Cobălcescu ceva din Minulescu, să zicem, nici măcar din Păunescu...  

Ai recitat sau scris vreodată versuri de-ale altora unei iubite sau ai recurs la creaţii proprii?

 “Când eram mai tânăr şi la trup curat”, cum ar zice Cezar Ivănescu, am apelat la creaţii proprii. Acum le prefer pe ale altora. Mi se pare mai amuzant şi mai eficient. Ar fi nasol să-mi spună o zână postmodernă: “Sper că nu sunt ale tale!”. Cred că ultima oară am apelat la versuri de Ilieş Gorzo – versuri de dragoste la care, dacă nu te blochezi, râzi cu poftă. Dar de recitat, nici vorbă! Mi-ar fi plăcut să le cânt. Cum însă nu mai cânt decât în baie, prefer Yahoo! messenger-ul...

Cultele permise în România în vremea comunismului

În statul socialist român activau 14 culte recunoscute oficial: Biserica Ortodoxă Română, Biserica Romano-Catolică, Biserica Ortodoxă de Rit Vechi, Biserica Armeană din Ro¬mâ¬nia, Cultul Evanghelic de Confesiune Augustană, Cultul Evanghelic Luteran Sinodo-Presbiterian, Cultul Reformat, Cultul Unitarian, Cultul Creştinilor după Evanghelie, Uniunea Bisericilor Baptiste din România, Cultul Penticostal sau Bise¬rica lui Dumnezeu Apostolică, Cultul Adventist de Ziua a Şaptea, Cultul Mozaic, Cultul Musulman. 
"Cultele permise au fost suprave¬gheate în permanenţă de o unitate controlată de Securitatea Statului, şi anume de Departamentul de Stat pentru Culte. Controlul era extrem de riguros, fiecare slujitor al unui cult era supravegheat, la fel şi fiecare cetăţean care urma să fie recunoscut ca sacerdot al unui cult era mai întâi verificat de acest departament. De exemplu, în momentul în care Biserica Ortodoxă intenţiona să hirotonească un tânăr teolog ca paroh pentru o biserică, înainte de a se face numirea şi slujba necesare, trebuia făcută o adresă care ajungea împreună cu dosarul complet, cuprinzând cererile şi toate formularele prevăzute în vremea aceea, la Departamentul de Stat pentru Culte. Până nu venea răspunsul «Am luat act» nu se făcea nimic. Ei verificau în bazele lor de date, toţi oamenii bisericii erau luaţi în evidenţă, sunt sigur că nu era unul să nu aibă dosar de urmărit, pentru că erau persoane prea importante pentru a fi lăsate în pace", a spus pr. David Pestroiu, lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. Spre sfârşitul regimului comunist din România, catolicii înregistraţi în ţara noastră erau în jur de 1.000.000, religia catolică prinzând rădăcini în Transilvania, în secolul al XIII-lea, pe filieră maghiară, de unde ulterior s-a răspândit şi în alte regiuni, mai ales în Moldova.
 Cea mai veche biserică armeană din ţara noastră a fost construită în 1350 la Botoşani, iar în Transilvania se crede că armenii au ajuns în secolul al X-lea. De asemenea, mulţi armeni s-au aşezat în Cetatea Albă în jurul anului 1000, de unde au emigrat în alte regiuni, printre care şi Moldova. Dacă în vechime erau zeci de mii de armeni la noi, treptat, numărul a scă¬zut, ajungând la aproximativ 2.000 în Bucureşti şi în jur de 1.000 în Constanţa, şi mult mai puţini în Moldova.
 În ceea ce-i priveşte pe creştinii de rit vechi, adică lipovenii din Delta Dunării, aşa-zişii "rascolnici", nesupuşi faţă de hotărârile sinodale ale Bisericii Ortodoxe Ruse din secolul al XVII-lea, alungaţi din ţara lor, ei au plecat în exil. La noi au pătruns după 1730 în zona Iaşiului şi a Sucevei, apoi s-au tot organizat şi peregrinat în funcţie de situaţia politică, până s-au stabilit în nouă judeţe româneşti. În 1989 erau în jur de 30.000 de astfel de credincioşi. În rândul lor s-a produs o sciziune, aşa încât "boglopopovţii", cum au fost numiţi cei desprinşi din ei, după 1940 au fost interzişi.
  Evanghelicii de confesiune augustană au păstruns în Transilvania şi Moldova în timpul Reformei. “În perioada 1944-1989, populaţia germană din Ardeal şi-a păstrat credinţa şi tradiţiile, rezistând presiunilor social-politice ale regimului", se arată în "Atlasul religiilor şi al monumentelor religioase din România", de dr Constantin Cuciuc. Conform lucrării citate, în 1987, erau în România 137.000 de membri ai acestui cult, care aveau 275 de lăcaşe şi 148 de preoţi. După Unirea din 1918, s-a impus necesitatea organizării unei eparhii evanghelice a luteranilor de confesiune sinodo-presbiteriană, dar recunoaşterea oficială a lor a venit abia în 1948, când erau înregistraţi circa 30.000 de adepţi de etnie maghiară. Spre sfârşitul perioadei comuniste, aceştia erau însă mai puţini. Ideile lui Calvin au pătruns în Transilvania în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, împrăştiate fiind de etnicii maghiari. În 1930 se declarau calvine 710.706 persoane şi se presupune că în 1989, deşi nu a existat un recensământ al lor, ar fi putut fi ceva mai mulţi, dacă în 1992 erau 801.577 de adepţi. Unitarienii, cei care afirmă că Dumnezeu este unul şi indivizibil, nerecunoscând Sfânta Treime, au fost recunoscuţi în Ardeal în 1578. Adepţii acestei noi religii au fost destul de hărţuiţi în Transilvania, deoarece ei nu credeau că Iisus este Fiul lui Dumnezeu.
 La Dej au fost exilaţi şi ucişi mulţi unitarieni în anul 1638. Stânjeniţi în activitatea lor şi cenzuraţi de autorităţi, unitarienii s-au împuţinat până când, la în¬ce¬putul secolului al XIX-lea, au rămas pe jumătate faţă de numărul lor iniţial. Revigoraţi după 1861, în 1915 aveau deja Academie de Teologie Unitariană la Cluj, dar aceasta a durat numai până în 1948. În timpul regimului comunist, şco¬lile lor au devenit de stat, iar Academia Unitariană a fost integrată Institutului Protestant de la Cluj. La puţin timp după căderea comunismului erau peste 70.000 de credincioşi. Pentru prima dată în Bucureşti, în 1856, a început să activeze o comunitate de baptişti germani. Ei ajungeau în Transilvania, aflată sub ocupaţie austro-ungară, dinspre Viena şi Budapesta, col¬por¬tând Biblii, fiind angajaţi ai Societăţii Biblice Britanice. Ei vindeau şi explicau Biblia refor¬ma¬ţilor maghiari şi germani din acea parte de ţară, o parte din reformaţi alipindu-li-se. Mai târziu, au trecut în rândul baptiştilor şi etnici români. În 1917, erau în Transilvania 23.000 de baptişti, dintre care 11.000 maghiari, 10.000 români, 1.000 germani şi 1.000 slovaci. Prin legile date în 1942 şi 1943 le era interzisă manifestarea, dar altă lege din 1944 i-a pus în legalitate, fiind atunci 100.000 de baptişti în România. În 1989, numărul crescuse cu câteva mii.
  Creştinii după Evanghelie, care se consideră "creştini liberi", s-au manifestat în România începând cu 1880, când au pătruns ca misionari din Germania în zona Braşovului, veniţi aici în vizită la rudele lor. Mici comunităţi apar la începutul secolului al XX-lea tot în Ardeal. Primul război mondial a stânjenit activitatea lor, iar între cele două războaie mondiale activitatea lor era supravegheată cu severitate, unii evanghelişti fiind arestaţi, bătuţi, întemniţaţi. Între 1942-1946 au fost în afara legii, spre sfârşitul anilor ’80 înregistrându-se în jur de 50.000 de adepţi. Lor li s-a alipit în 1939 o ramură desprinsă din ortodoxie, "tudoriştii" sau "creştinii după Evanghelie", cum s-au numit ei înşişi. Cele două orientări evanghelice, deşi adunate într-o uniune, şi-au desfăşurat activitatea independent până la căderea comunismului în România.
 În ţara noastră, ideile penticostale au pătruns la începutul secolului al XX-lea, la noua credinţă aderând la început unii baptişti, în Arad. După 1922 credinţa lor s-a răspândit şi în Moldova. În perioada de dictatură dintre cele două războaie, penticostalii au fost urmăriţi şi arestaţi, deşi tinerii lor mergeau la armată şi luptau pe front. De-a lungul timpului s-au divizat, apoi s-au reunit, iar în 1946 erau în jur de 20.000 de adepţi, în 1948 cu 10.000 mai mulţi, în timp ce în 1989 se esti¬mează că erau în jur de 200.000 de penticostali. Adventiştii, care consideră că ziua Domnului este sâmbăta, s-au manifestat pentru prima dată în ţara noastră în Dobrogea, când au ajuns aici coloniştii germani alungaţi din Rusia în 1891. După 1906 au cunoscut o ascensiune importantă în România, după botezarea la adventism a studentului medicinist Petre Paulini. Dacă în 1914 erau doar 624 de adventişti, în 1938 erau în evidenţă 21.992 adventişti de ziua a şaptea şi 2.446 de adventişti reformişti. În perioada comunistă au fost şi ei supravegheaţi şi urmăriţi, manifestarea credinţei fiindu-le de multe ori restricţionată. "În 1949, complexul şcolar de la Stupini (Braşov) împreună cu ferma şi dotările au fost preluate de stat. După 1962 au fost închise numeroase biserici, au fost desfiinţate două conferinţe şi interzis programul de educaţie religioasă a copiilor", se spune în lucrarea lui C. Cu¬ciuc. În 1989, erau în jur de 70.000 de adventişti. În secolele al XV-lea şi al XVI-lea erau la noi suficient de mulţi evrei, încât domnitorul Ţării Româneşti să aprobe formarea unei comunităţi evreieşti la Bucureşti, organizată şi din punct de vedere al cultului mozaic. Constituţia din 1923 a dat recunoaştere cultului, iar recensământul din 1930 arăta că erau 1.456.930 de mozaici în România. Vicisitudinile politice din timpul războiului au făcut ca numărul evre¬ilor să scadă: în 1949 erau 189.000, iar în 1959 mai erau 129.429. Emigrarea populaţiei evreieşti în Israel a făcut ca în 1987 să mai existe în România doar 25.000 de evrei.
Cultul musulman şi-a făcut apariţia între celelalte culte de pe teritoriul românesc în secolul al XV-lea, când în Dobrogea a fost introdusă administraţia otomană, care a instituit aici şi credinţa islamică. Au fost clădite moschei, şcoli religioase, clădiri administrative şi juridice tradiţionale musulmane. După reintegrarea Dobrogei în statul naţional român, s-au păstrat mult timp aspectele culturale şi administrativ-politice ale regiunii. Un recensământ din 1899 arăta că sunt peste 40.000 de musulmani în România, număr care a crescut uşor în timp. Articol publicat în Jurnalul Naţional, suplimentul Scinteia, la 27 Feb 2009.

Doua carti despre Muntele Athos

Despre Aghion Oros s-au scris atâtea cărţi de-a lungul vremurilor, încât nu le-am putea numi aici. Fiecare pelerin cu harul scriiturii a adăugat rânduri la zestrea de însemnări de peregrin athonit. Dumitru Manolache, Alexandru Rădescu şi Paul S. Grigoriu sunt trei autori care au lansat de curând volume pe această temă.

Cea mai recentă carte a scriitorului şi jurnalistului Dumitru Manolache este „Locuit de Athos“, publicată la Editura Episcopiei Giurgiului în 2012. Un volum inedit în peisajul editorial referitor la Muntele Sfânt, subintitulat „200 plus trei tâlcuiri şi revelaţii“, în care nu vom găsi descrieri de peisaje mirifice, nici bogate documentări cu istoria aşezămintelor, nici cuvinte înţelepte de la duhovnicii athoniţi. Vom găsi, în schimb, minunate străfulgerări apoftegmatice, împletite cu mărturisirea scriitorului pelerin, copleşit mai mult de tăcerea, rugăciunea şi duhul locului decât de un milion de cuvinte despre acesta. Cartea este uşor de citit, plăcută, plină de poematice cugetări şi de metaforă subţire. Dar de digerat este mai anevoios dacă nu ai o predispoziţie spre contemplare, dacă nu îţi faci un timp special pentru a intra în starea potrivită. „Nu m-am gândit niciodată serios până în Athos ce este regretul. Pe Munte am ajuns să înţeleg şi să accept, ca metamorfozare a remuşcării, durerile din umeri. Orizontala crucii unde, într-o noapte, în loc de oase ar putea să-mi încolţească zborul în cioturile albe ale unor aripi“ este una dintre cugetările athonite din carte. Călugări întâlniţi câteva clipe pe o cărare şerpuitoare prin bolovanii urcuşului, chipuri de sfinţi cu ochii scobiţi cândva spre neispitirea celor slabi în credinţă, un osuar ce înmiresmează prin sfinţenia celor ce au fost cândva trăitori pe acolo, gândul că, trecător printr-un asemenea loc, nici n-ai avea cum să mori, bucuria de a muşca dintr-o piersică ce s-a pârguit în mica livadă a unei mănăstiri athonite - câte şi mai câte prilejuri şi semne ce fac din sufletul atent o rampă spre dorul de mântuire. Mai greu de povestit despre o asemenea carte, dar foarte uşor de recomandat spre lectură. Mai ales că limpezirile de suflet aşternute de autor - care ne este şi coleg, spre mândria noastră! - sunt însoţite de frumoase schiţe grafice semnate de artistul Horia Ghelu. Volumul are o frumoasă „Precuvântare“ semnată de Preasfinţitul Ambrozie, Episcopul Giurgiului, şi o prefaţă edificatoare a scriitorului Dan Stanca.  

Doi ucenici, o carte

Cu totul alte maniere de scris au Alexandru Rădescu şi Paul S. Grigoriu, co-autorii micuţului şi elegantului volum „Jurnal Athonit. Pagini de ucenicie“, apărut în 2013 la Editura Filos. Nu cu mult timp în urmă, Alexandru Rădescu, ziarist la „Jurnalul Naţional“, îşi posta cu destul succes pe blogul personal însemnări şi impresii de la prima sa călătorie la Sfântul Munte, astfel încât nu mă miră faptul că, după aprecierile de la vremea respectivă şi după încurajările primite ca notele de pelerin să le încredinţeze tiparului, autorul a pornit în căutarea unui editor şi l-a găsit. Fascinat de vechimea aşezămintelor, de daniile domnitorilor din Ţările Române şi de vestigiile din vremea Imperiului Bizantin, Alex Rădescu pare însetat să descopere datele istorice cu aceeaşi aviditate cu care participă la ritualurile severe ale vieţii călugăreşti. Celălalt autor al cărţii, Paul S. Grigoriu, ne dezvăluie în paginile sale o a doua călătorie athonită, când lucrurile se pare că s-au mai sedimentat interior, iar acum a primat mai mult culegerea unor informaţii despre oameni şi locuri. Dacă din însemnările lui Rădescu mai răzbat pe ici şi colo şi câteva destăinuiri de suflet, la Grigoriu nu avem parte de confesiuni de acest gen, ceea ce este în suflet acolo rămâne. Partea sa de jurnal este de fapt un amplu reportaj care abundă în informaţii despre locuri, mănăstiri, dar şi frumoase portrete de călugări, fie ei tineri, fie bătrâni îmbunătăţiţi, de la care nu lipsesc cuvintele duhovniceşti. Cele două jurnale se completează reciproc, aşa încât cititorii care n-au fost încă la Athos, dar ar vrea, îşi fac o idee despre ce îi aşteaptă, iar cititoarele care nu vor ajunge, după cum ştim, niciodată au şi ele un tablou cât mai cuprinzător al acestui loc sfânt al creştinătăţii. „Amintirea Athosului este cumva precum aceea a raiului pierdut. E ca o rană dulce în sufletul oricărui pelerin“, scrie Silviu-Andrei Vlădăreanu în prefaţă. Îl credem pe cuvânt, am mai auzit asta...

Sfarsit crestinesc

Cu mintea zdruncinată şi sufletul bolnav, un om a intrat în sfântul lăcaş să ceară lămuriri preotului cu privire la nişte citate din Biblie. Nu ştim dacă avea sau nu dinainte scenariul prestabilit în sinea sa, dar rezultatul a fost cumplit, ca în filmele cu psihopaţi, ce par neverosimile când le vezi la televizor, dar care produc seisme când se întrupează în cotidianul de lângă noi. Poate omul cu versetele neclare o fi mers la mai mulţi slujitori ai Domnului, i-a întrebat pe toţi şi nici unul nu i-a dat îndreptăţire în ceea ce credea el singur că ar însemna. Poate. Poate şi-a zis că măcar acest preot mai în vârstă şi despre care multă lume i-a spus că e înţelept şi plin cu har îi va da răspunsul dorit. Dar uite că nici măcar el nu-i spune ce vrea să audă. Atunci, bolnavul se simte "dator" să facă dreptate: scoate cuţitul şi îl înfige în pieptul preotului din faţa sa, pe care dintr-odată nu-l mai vede nici venerabil, nici hăruit de Dumnezeu. În întunericul care s-a lăsat dintr-odată în jurul său nu mai este decât el singur, hăituitul de întrebări nelămurite. După câteva clipe smulse unui carusel nebun, întunericul începe să se spargă în urma sa, aude cum preotul se împleticeşte şi strigă firav după ajutor. O lasă pe femeia de la lumânări în frica şi mirarea ei să strige după el "Hoţul!", deşi el era un criminal. Dar oamenii din piaţă nu se sinchisesc, "lasă să se descurce fiecare", de ce să sară ei să o păţească?... Ambulanţa ajunge şi ea în scurt timp, dar preotul se stinge, oarecum mirat de propriul sânge care i se scurge din piept. Sângele său, amestecat cu Sângele lui Hristos, pe care tocmai L-a băut la Sfânta Liturghie pe care o slujise în acea dimineaţă, ca în fiecare sâmbătă, pentru cei adormiţi întru Domnul. Acum şi el se duce la Domnul şi va da socoteală de faptele sale. Şi azi se rugase pentru "sfârşit creştinesc", dar ce sfârşit mai creştinesc să fi dorit oare decât acesta? Doar a fost omorât când mărturisea cuvântul Domnului. Păcat de tânărul acesta rătăcit... Iartă-l, Doamne, că nu ştie ce a făcut!