Întoarcerea la Hristos a poetului risipitor

Marius Ianuş este poate cel mai cunoscut poet român lansat după 1989. A creat modă cu versurile sale anarhiste, şocante, nihiliste, triste. A condus cenacluri literare şi a publicat mai multe volume de poezii, a fost imitat şi adulat, a devenit lider de generaţie literară. De curând, s-a schimbat radical. L-a descoperit pe Dumnezeu şi este alt om.


Ca să ai succes în lumea literară contemporană, trebuie să faci valuri, cum se spune. Să scrii ceva atât de percutant şi de şocant încât să te faci auzit, iar după ce ochii şi urechile sunt asupra ta, poţi să te numeşti autor. Nevoia de teribilism şi de exprimare liberă era atât de mare după căderea comunisului la noi, încât apariţia lui Marius Ianuş s-a pliat exact pe aceasta. Teribilismul lui a fost iubit, adulat, pus în reviste şi cărţi. A fost numit "părintele fracturismului", alături de un alt scriitor, Dumitru Crudu. A început să fie copiat atât de mult încât s-a plictisit el însuşi de curentul inventat. Dar nu o evaluare critică doresc să fac prin acest articol, ci să relatez o minune. Da. Cuvântul este mare, ne este teamă să mai numim astfel un lucru evident din sfera aceasta. Ce s-a întâmplat însă cu Marius Ianuş este chiar o minune. Dacă un om care a scris versuri depresive, cu imagini scabroase şi şocante - cu mult talent, este adevărat - dacă un astfel de om lasă totul şi spune într-o zi: "Regret tot ce am scris, eu l-am aflat pe Hristos!"- nu vi se pare o minune?


Renegarea

Intrasem într-o zi pe internet şi căutam pe diverse bloguri literare să citesc noutăţi în domeniu. Găsesc un anunţ pe blogul lui Marius Ianuş care suna astfel: "De astăzi, 20 aprilie 2010, îmi reneg toate scrierile pe care le-am publicat până azi, cu excepţia celor pe care le-am postat

sau le voi posta pe blogul: http://yanush.wordpress.com. Îmi cer iertare tuturor celor cărora versurile mele de până acum le-au fost prilej de sminteală şi iau păcatele la care i-au împins vorbele mele scrise şi spuse pe alţi oameni asupra mea. Nu voi continua povestea hyperliteraturii, pentru un motiv simplu: e o poveste necreştină. (…) Îi avertizez pe toţi cei care au trecut prin cenaclurile mele sau care m-au citit că, în afară de sinceritate, i-am împins numai la drăcovenii. Îi avertizez că există Iad. Îi chem pe toţi pe drumul către Iisus Hristos, să înfrunte prigoana satanei şi să-şi salveze sufletele".

Starea inimii care a devenit taină

Deşi s-a retras din Bucureşti, având nevoie de mai multă interiorizare şi discuţii cu Dumnezeu în singurătate şi linişte, Marius a acceptat totuşi un interviu. Cum s-a produs schimbarea radicală cu el? "Acum trei-patru ani s-au întâmplat mai multe lucruri pe care acum le interpretez ca nişte semne. De exemplu, faptul că locuiam în apartamentul unui scriitor, Alexandru Monciu Sudinscki, un scriitor român care a plecat în Suedia şi care a devenit apoi foarte credincios şi s-a transformat într-un fel de pelerin-cerşetor, a plecat pe străzi... După aceea, am avut o răbufnire în faţa unor lucruri care se întâmplau la mine, la ziarul la care lucram, şi mi s-a răspuns într-o formă foarte dură. Am vrut să mă apăr, dar nu am ştiut cum. Am fugit la Chişinău să fac o revistă, "Starea de urgenţă". Dumnezeu a lucrat şi acolo. De fapt, a trebuit să ajung acolo ca să lucreze. Un poet călugărit, părintele Savatie Baştovoi, pe care îl ştiam de mai multă vreme... l-am întâlnit din nou acolo. Şi mi-a cântat o piesă foarte frumoasă care mi-a mers la inimă şi a lucrat. Eram mai mulţi scriitori adunaţi acolo, iar eu, ca oaspete, i-am cerut insistent să-mi cânte la chitară o piesă pe care o ştiam. Are nişte versuri foarte frumoase: "Aş vrea să-ţi spun ce nu se poate spune,/ Şi-aş vrea să-ţi dau ce nu se poate da,/ Există-o stare a inimii anume,/ Şi-aş vrea s-o împart cu dumneata". Sunt versurile lui Savatie şi mi-au plăcut atât de mult că l-am pus să cânte piesa asta de vreo 20 de ori. Am înţeles starea asta, taina asta, că eu de acum îi spun taină, este vorba despre starea din timpul rugăciunii lui Hristos când ţi se înteţesc bătăile inimii... E ceva extraordinar, neobioşnuit, mult dincolo de firesc", mărturiseşte Marius Ianuş.

Aceasta a fost începutul. Taina a început să lucreze în inima lui. Se afla la Chişinău, unde se chinuia să scoată revista "Starea de urgenţă", se zbătea mult pentru găsirea banilor şi pentru a lansa şi a vinde revista. Frământările lui erau însă în direcţie greşită. "M-am gândit foarte mult la cum m-am schimbat, cum m-a schimbat acea întâlnire cu părintele Savatie. Privind înapoi, eu mă gândesc că făceam revista asta dar eu căutam altceva, căutam de fapt liniştea şi fericrea. Căutam ce căutăm noi toţi. Noi, oamenii, ne prindem într-o capcană din asta a lumii şi nu ne dăm seama că noi căutăm fericirea de dincolo de lume. Acesta a fost lucrul pentru care am fost eu la Chişinău. Să mă văd cu Savatie Baştovoi. Aveam nevoie neapărată de ajutor, de vindecare divină. Ştiam. Mai e un text pe care mi l-a transmis înainte să-l cunosc, mi l-a scris pe cartea lui "Elefantul promis": "Lui Marius Ianuş, un cer senin deasupra capului". Am stat mereu şi m-am gândit ce-a vrut să spună părintele Savatie. Am aflat de rugăciunea inimii, recent, şi am înţeles despre ce vorbea Savatie atunci. Credeam că atunci când vorbeşte de o stare a inimii este vorba despre iubire aşa, în general, dar apoi am aflat că este ceva concret pe care îl simţi personal şi acut. Atunci a pus seminţele credinţei în mine".

"Când îl găseşti pe Dumnezeu nu mai eşti depresiv"

Îi pare rău că n-a crescut într-o familie mai dusă la biserică. Noroc cu una dintre bunici, care îi vorbea de Iisus, îi citea din Biblie. Ţine minte că în adolescenţă avea o ruşine să facă anumite lucruri, simţea că îl vede Dumnezeu. Apoi, a venit perioada răzvrătirii. Puţină lume a observat cât de tristă este de fapt poezia lui Marius Ianuş, cea de până la "întoarcere". Marius crede că scrisul lui Emil Cioran

i-a făcut mult rău sufletesc. Şi Bacovia. "Eram într-o depresie, nu-l găseam pe Dumnezeu. De la Cioran aveam revolta şi aplecarea spre nihilism. Când îl găseşti pe Dumnezeu nu ai cum să fii depresiv. Te rogi, ai un ajutor, nu poţi să fii disperat. Atunci nu îl vedeam clar pe Dumenzeu. Eu am fost aplecat mereu spre credinţă, în felul meu, spuneam mereu că Iisus este modelul meu. Mereu spuneam că Iisus este un mare poet, un mare om, dar Îl vedeam doar din perspectivă umană".

Îi admiră foarte mult pe poeţii Ştefan (Savatie) Baştavoi, Adrian Urmanov şi Andrei Peniuc care au lăsat lumea şi s-au călugărit şi care trag după ei alţi tineri din sfera scrisului. "Sper să reuşesc şi eu să trag după mine pe alţii. Pentru că eu nu intenţionat am împrăştiat nişte lucruri rele, depresive".

"Până acum a fost o joacă cu viclenia sentimentelor"

Cum vede scrisul de acum încolo? "Din perspectivă creştină. Eu mi-am renegat toate scrierile. Poate la un moment dat, peste cinci-zece ani, o să mă uit peste cărţile mele şi o să mai găsesc ceva bun, dar nu cred. Acum le văd împotriva lui Dumnezeu astfel de scrieri. Am fost influenţat în rău de ce am citit. La rândul meu cred că am înfluenţat în rău pe alţii, dar sper ca Dumnezeu să îmi dea putere să îndrept lucrurile. Vreau să scriu despre credinţă, despre Dumnezeu, despre lucrările care merită. Tot ce am făcut eu până acum a fost un fel de joacă cu viclenia sentimentelor celoralţi. Poţi să-ţi provoci nişte sentimente îndurerate şi să le spui într-un mod viclean. Dar Dumnezeu vorbeşte clar, nu aşa".

Cum să fii scriitor în ziua de azi? "Trebuie să ne vedem locul, care este al furnicii faţă de Dumnezeu. Noi putem face lucruri mari cu cuvântul, dar să mergem cu smerenie, în zona asta a scrisului, să nu punem numele nostru în faţă. Să scriem lucruri frumoase şi bune. În cuvânt este o putere extraordinară. De spre asta ne-a vorbit Iisus când ne-a spus că El este Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul are în el matricea realităţii. Cuvântul are o putere aparte. De asta se şi spune într-o rugăciune despre ferirea de grăirea deşartă".

Mă bucur că l-am cunoscut pe adevăratul Marius Ianuş. Un om care ştie că Dumnezeu potriveşte lucrurile spre binele nostru. Iar continuarea minunii mi-ar plăcea să fie ca generaţia aşa-zis fracturistă să se întregească imitându-l în credinţă pe Marius Ianuş, acum, când el este al lui Hristos.

Pod de aur peste apele suferinţei lui Radu Gyr

I-o fi făcut oare Domnul din suferinţă "pod de aur, pod înalt"? Suferitorului pentru vers şi credinţă, Radu Gyr, poetului condamnat la moarte pentru o poezie. "Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!", poezia care a fost tradusă în frica proaspăt instalaţilor la putere comunişti drept un manifest, o instigare la revoltă. Nu pentru aceasta a fost scrisă, dar poporul din care, iată, s-au mai ridicat şi martiri, avea nevoie de o astfel de trezire, căci somnul care a urmat a fost plin de suferinţă.




Mă tot gândesc: o fi ajuns Radu Gyr să aibă o velinţă călduroasă din zefirul Raiului după ce a strâns în oase atâta umezeală şi frig de teminţă încât nici verile toride din libertate nu l-au mai încălzit? Toate întrebările acestea mi se scurg mereu spre "da"-ul răsplătirilor lui Hristos. Şi iar îmi roiesc în minte, după ce am intrat recent în casa fiicei poetului, la împlinirea a 35 de ani de la plecarea dincolo a poetului. 29 aprilie 1975. Atunci i-au tăcut inima şi pana puternicului şi sensibilului Radu Gyr, după ce anii de repetate închisori - aproape 20 - i-au grăbit sfârşitul pământesc.

În urma lui, o viaţă de scris şi de povestit, dar şi o operă uriaşă, necunoscută pe deplin nici astăzi de publicul larg. Câţi ştiu oare că Radu Gyr a fost un scriitor atât de prolific încât a lăsat în urmă peste zece volume? Voce polifonică, a abordat nu doar tema durerilor carcerale în care a excelat, ci şi poezie pentru copii, de dragoste, religioasă, de război, balade. A scris, de asemenea, dramaturgie, articole de presă, cronici de teatru şi eseuri de un extrem rafinament.

Recitalul

Primăvara se înstăpânise complet peste cartierul bucureştean Drumul Taberei şi peste strada Cetatea Histriei când am ajuns acasă la fiica lui Radu Gyr. Acolo, într-un apartament de bloc, am avut bucuria de a face o vizită ca un pelerinaj. De câte ori, trecând pe străduţa aceea spre locuinţa mea, situată până nu de mult la doar câteva sute de metri, n-am trecut fără să mă fi gândit că pot călca pe unde altădată a călcat Radu Gyr! Poetul îşi vizita fiica, ginerele şi nepotul la sfârşit de săptămână şi chiar lucra în casa lor.

Doamna Simona Popa - Mona, cum îi spune soţul - întâmpină anotimpul cu o uşoară astenie, dar pe noi, cu multă ospitalitate şi căldură sufletească. Ne introduce în atmosfera rememorărilor prin poemele pe care are plăcerea să ni le recite. Parcă auzim o actriţă cu voce gravă exersându-şi rolul chiar înainte de spectacol. Inflexiunile vocii cad uneori pe cuvinte dureroase: "lacrimă", căderi", crepuscul stins în piept"... În ochii soţului, Demostene Popa, surprind nişte lacrimi. Se gândeşte probabil la suferinţele socrului, la copilăria dureroasă a soţiei, la câte o fi trăit personal în sânul acestei familii încercate de soartă.

Un mucalit după gratii

Amintirile copilăriei îi sunt însă confuze doamnei Simona Popa, mai ales dacă este vorba să povestească ceva legat de tată. Avea doar şase ani când acesta a fost arestat şi închis prima dată. Avem parte însă de alte frânturi de amintiri: "Tatăl meu era o fire foarte mucalită. Era foarte vioi, avea o putere de muncă extraodinară, se aşeza dimineaţa la masa de lucru, la ora 8:30, şi scria până seara târziu. Dar în ultima perioadă din viaţă a fost tracasat, fiindcă, având nevoie de bani, a trebuit să publice o traducere a baladei germane sub un alt nume. Nu avea voie să publice nimic după eliberarea din 1964, decât în revista "Glasul Patriei". Şi asta l-a supărat, l-a măcinat interior. Cred că i-a grăbit şi sfârşitul. A mai scris şi un articol despre Ion Pillat, pe care i l-au deformat, i-au scos anumite fraze şi i-au adăugat altele şi s-a mâhnit foarte tare atunci. Apoi a mai fost şi apariţia unei antologii în care un autor răutăcios a spus că Radu Gyr "s-a tăvălit prin iarbă verde", spunând cu aceasta că nu are valoare ca poet". Intervine domnul Demostene Popa: "De ce nu spui că atunci când te-ai născut a vrut să-ţi dea numele Luminiţa? Nu mai avea nimeni numele acesta!". "Aşa este, a scris şi o poezie pentru mine: "Are tata o fetiţă,/ Pas de vis şi mănunchi de crăiţă", îşi aminteşte fiica poetului. Apoi povesteşte despre închisori, atât cât are în străfundul inimii, care vrea mai mult să uite decât să-şi amintească: "Aveam şase ani când a fost închis prima dată, în 1937. L-au dus întâi la Malmaison, apoi la Jilava şi la Braşov... Aici a fost oarecum mai liniştit, l-am şi vizitat pentru că dădeau voie copiilor să-şi vadă taţii. Avea dreptul la hârtie şi creion. Scria multă literatură, ne scria şi nouă, acasă. Să ştiţi că acolo a scris celebra poezie "Azi noapte Iisus". La Braşov l-am vizitat o dată sau poate de două ori...".

Vara, după Aiud

Ginerele lui Radu Gyr aduce albume de fotografii, scoate la iveală afişe cu lansări ale cărţilor socrului său. Privim poze cu poetul abia eliberat de la Aiud, slab, purtând un fes dungat. Pe spatele ei scrie: "Vara, 1956, după Aiud".

Confesiunile se leagă firesc: "La eliberarea definitivă din închisoare, tata era foarte slab. A rămas cu obiceiul să culeagă şi firimiturile de pe masă, se gândea la lipsa de mâncare suferită. Dar mai ales a suferit de frig. Nici la 40 de grade nu spunea că îi este cald".

Radu Gyr, trist, între fiică şi soţie. În altă poză e cu soţia. Întreb despre aceasta şi mi se povestesc lucruri frumoase, care, în decursul unui destin liniştit, fără sincope, ar fi condus la perpetuarea unei tradiţii muzicale în familie. "Mama se numea Florentina, era o femeie foarte frumoasă, l-a adorat pe tata. Cânta la pian. Şi-a sacrificat viaţa pentru el şi pentru noi, de fapt, l-a aşteptat tot timpul cât a fost în închisoare... Tata era asistent universitar la catedra de estetică şi filosofie a lui Mihail Dragomirescu, iar mama era studentă când s-au cunoscut. S-au căsătorit destul de repede după aceea, chiar dacă n-a avut avere nici unul dintre ei. Ea era foarte frumoasă... Tata a iubit-o foarte mult. Tatăl meu, deşi s-a născut la Câmpulung Muscel, se considera oltean pentru că la trei ani familia lui s-a mutat la Craiova, iar acolo a fost şcoala lui de pregătire. S-a format la cenaclul literar condus de Elena Farago. A vrut să studieze vioara, avea talent, toţi cei din familia lui pe linie maternă aveau talent, au fost muzicieni. Coco Demetrescu, bunicul, era actor, mama lui era profesoară de pian şi avea şi o voce frumoasă de mezzosoprană", povesteşte cu drag Simona Popa.

"Afară, fiii de deţinuţi politici!"

Venind vorba de talent şi profesii, o întreb pe Simona Popa cât de greu i-a fost ca fiică de deţinut politic. "Mama a avut o soră care ne-a luat la ea, vopsea nasturi, din asta trăia. Ne-a mai ajutat şi o soră mai mare a mamei, doctoriţa Petrescu, care era dentist. Am stat la ea în perioada aceea grea când tata era închis. A fost greu... Eu n-am putut să fac nici o facultate, m-a dat afară Alexandra Sidorovici (secretar general al Ministerului Minelor şi Petrolului între 1948 şi 1958 - n.r.) din anul întâi de la Geologie petroliferă. "Afară, toţi burghezii, fiii de deţinuţi, de moşieri şi de preoţi, afară!" Am fost apoi la pictură, la ceramică, am avut talent, mi-a plăcut şi să desenez. Am stat acolo la pictură câţiva ani şi pe urmă am intrat la Uniunea Compozitorilor unde am făcut cartografie muzicală. Am putut să fac asta pentru că avusesem îndrumări muzicale solide de pe vremea liceului făcut la Râmnicu Vâlcea. Eu voiam să studiez pianul, studiasem cu o profesoară foarte exigentă, doamna Ritzki. Dar am avut şi voce frumoasă, de mezzosoprană, am moştenit-o pe mama, aşa am putut să îmi găsesc un loc în Corala Patriarhiei. Am intrat cu examen în 1953", povesteşte Simona Popa.

Solistă în corala Patriarhiei

Dar comuniştii n-au trecut-o cu vederea pe fiica deţinutului politic, mai ales că voia să cânte la slujbele de la Patriarhie. Securiştii au sugerat să fie dată afară din cor. Atunci, Nicolae Lungu, celebrul dirijor al corului, a mers la patriarhul Justinian şi i-a spus despre problemă. Patriarhul a răspuns că atâta vreme cât este el patriarh fiica lui Radu Gyr nu va fi dată afară. Şi aşa a fost. A cântat în cor vreme de 40 de ani. "În corul Patriarhiei l-am cunoscut pe soţul meu. Muzica ne-a unit. Iar tradiţia muzicală şi dragostea de muzică s-au transmis mai departe, pentru că şi fiul nostru, Radu-Valentin, este muzician. Are 41 de ani şi este prim-dirijor al Filarmonicii Banatul din Timişoara", mai spune fiica lui Radu Gyr.

Domnul Dinu vine cu două desene făcute în peniţă de părintele Arsenie Papacioc, pe spatele cărora sunt nişte dedicaţii foarte frumos scrise, un mesaj prietenesc pentru soţii Popa. În urmă cu câţiva ani, cei doi au fost la Techirghiol şi au mers şi la mănăstire. Au spus cine sunt, iar o măicuţă l-a înştiinţat pe părinte, care a venit în pridvor, bucuros să-i cunoască pe fiica şi ginerele lui Radu Gyr. I-a chemat în chilie, le-a citit o rugăciune, au vorbit, iar la sfârşit le-a dăruit desenele acelea.

"Aşteptăm ediţia critică"

"Aşa suntem noi, bătrânii, trăim din amintiri...", spune domnul Demostene Popa. De bătrâni, nu sunt bătrâni soţii Popa, dar amintiri au destule. Unele mai dureroase, altele mai plăcute. Rudenia cu marele poet al temniţelor o duc cu bucurie şi mândrie. Putem să adăugăm, şi cu responsabilitate. S-au străduit şi au reeditat toată opera lui Radu Gyr. Nu totdeauna condiţiile editoriale au fost favorabile, pentru că nici măcar un poet de talia lui Gyr nu este scutit de sistemul greoi şi anapoda al publicării din România. "De acum, aşteptăm să apară o ediţie critică serioasă, aşa cum merită tatăl meu", ne spune Simona Popa, iar noi îi dăm dreptate.

Uneori, circulă poeme uşor trunchiate, cu versuri mai şchioape şi asta îi mai supără pe urmaşii poetului. "Sunt acele poezii învăţate pe de rost în anii de închisoare de deţinuţi. S-a

mai deformat câte un vers, dar acum, că e toată opera lui publicată aşa cum a scris-o cu mâna lui, am vrea să fie în circulaţie poeziile corecte", spune doamna Popa.

Moştenirea

Casa familiei Popa păstrează ca un sipet moştenirea lăsată de poetul care şi-a luat numele de la Dealul Gruiului, purtat apoi pe buzele atâtor condamnaţi a căror singură alinare era recitatrea poeziilor lui. Printre libărci, gândaci şi păduchi de foc, printre lacăte şi zăbrele, Radu Gyr a dat un sens durerilor, încrustând pe pereţii sufletelor versuri de revoltă, dar mai ales de îmbărbătare şi de speranţă.
Am închis uşa acelei case cu sentimentul că vreme de un ceas şi mai bine am fost suspendaţi pe un pod deasupra apelor de aur ale vieţii lui Radu Gyr.

Închisorile lui Radu Gyr

În 1937 a fost închis prima oară în lagărele din timpul dictaturii carliste. În 1941 a fost condamnat la 12 ani închisoare corecţională, sub Antonescu. Apoi a fost trimis forţat pe front într-o unitate activă iar după aceasta, din nou arestat, dus în penitenciarul Braşov, eliberat şi trimis din nou pe front. Între 1942 şi 1943 a fost dus în lagărul de la Târgu-Jiu,iar în 1944, condamnat cu tot lotul ziariştilor la 12 ani detenţie riguroasă. Când ar fi beneficiat de un decret de graţiere, i s-a deschis un nou proces la Tribunalul Militar Regional, o reeditare a procesului din 1941 din timpul lui Antonescu, şi abia în 1956 a fost eliberat. La scurt timp a fost din nou arestat, iar în 1958 a fost condamnat la moarte, pedeapsă comutată la 25 de ani de muncă silnică, capăt de acuzare fiind poezia "Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane !". A fost eliberat în 1964.

Antume şi postume

Poezie: Linişti de schituri (1924); Plânge Strâmbă-Lemne (1927); Cerbul de lumină (1928); Stele pentru leagăn (1936); Cununi uscate (1938); Corabia cu tufănici (1939); Poeme de război (1942); Balade (1943); Studii şi eseuri: Învierea, de Tolstoi, Bucureşti, 1928; Evoluţia criticei estetice şi aspectele literare contemporane, 1937; Conferinţe: Făuritorii unui ideal, Bucureşti, 1932; Studenţimea şi Idealul Spiritual, Bucureşti, 1935; Femeia în eroismul spiritual, moral şi naţional, Bucureşti 1936; Prefeţe: Emil Muracade, Pulbere de stele (poeme), Bucureşti, 1937; George Şoimu, Popas în lacrimi Bucureşti, 1937; Petre Duţă, Poezii patriotice, Bucureşti, 197; Alte scrieri: Scufiţa roşie, 1937; Corabia cu tufănici, 1939; Eposul popular iugosvav, 1935 (în colaborare cu Anton Balotă); Volume publicate postum: Poezii din închisori, Cuvântul Românesc, Canada, 1982; Poezii, vol. I-III (Sângele temniţei, Balade, Stigmate, Lirica orală), Marineasa, 1992-1994; Anotimpul umbrelor, sonete şi rondeluri, Vremea, 1993; Ultimele poeme, Vremea, 1994; Calendarul meu: prietenii, momente şi atitudini literare, Ex Ponto, 1996; Baba Cloanţa Cotoroanţa. Povestiri pentru copiii cuminţi, Ex Ponto, 1997; Bimbirică automobilist, Ex Ponto, 1998; Bimbirică aviator, Ex Ponto, 1998; Crucea din stepă. Poeme de răsboiu, ediţie îngrijită şi note de Ioan Popişteanu, Constanţa, Editura Ex Ponto, 1998; Pragul de piatră, poezii, Vremea, 1998; Balade, Ex Ponto, 1999; Era o caşa albă, Ex Ponto, 2000; Linişti de schituri, Vremea, 2000; Sângele temniţei, stigmate, Vremea, 2003.

Reportaj publicat in Lumina de Duminica/ 16 mai 2010

Crucile mari ale mătuşii

S-a născut în acelaşi an şi aceeaşi zi cu Radioul românesc. În copilărie, muream de dragul de a dormi la ea în serile de iarnă pentru că îmi spunea poveşti lungi, amuzante, în mare parte inventate pe loc sau în orice caz îmbogăţite cu tot felul de amănunte. Dacă ar fi ştiut Geo Saizescu care erau adevăratele păţanii ale lui Păcală, ar fi luat-o scenaristă pe mătuşă-mea. A trăit mult timp singură, copiii îi plecaseră pe la casele lor. Abia mai târziu a apărut şi nenea Şerbănică lângă ea, om bun, pe care, dacă nu i-l adusese prima tinereţe, iată că i-l hărăzise vârstnicia.

Era încă în putere mătuşa aceasta din partea tatei când eu nu intrasem încă la şcoală şi a început să-mi predea meşteşugurile. Mai întâi împletitul la andrele, învăţându-mă să fac unul pe faţă, unul pe dos, până când a ieşit un model cu găurele de mai mare dragul în bucata de lână roşie. Pe urmă a venit ştiinţa ciorapilor de lână lucraţi cu cinci andrele mici concomitent. Pe urmă al datului firelor pe "rişchitor", instrument ţărănesc de făcut scule pentru a fi vopsite şi ţesute ulterior. Se mândrea cu mine în iarna aceea căci, minune mare, "copila asta a învăţat aşa repede să lucreze de toate!". Eu priveam cum îi fugeau mâinile pe suveică şi pe bătător, apoi pe pedalele de sub războiul de ţesut şi aveam un gând cât casa de mare: la iarnă o să ştiu să şi ţes! Zelul însă m-a părăsit când am dat de dragul buchisitului în abecedar în anul următor. Era un fel de geniu tanti Safta mea. Cred că operele populare de artă au luat naştere din mâinile şi minţile unor oameni ca mătuşa mea. Dacă vedea un pulover deosebit pe la biserică sau când ieşea prin comună, alerga acasă într-un suflet să scoată repede modelul ca să nu-l uite. Avea o sacoşă cu astfel de petice din împletituri. Îşi câştiga viaţa din lucrul mâinilor. Cosea la maşină, croşeta, scotea un pulover la andrele cât nu te aşteptai de repede. Îmi amintesc cu precizie că o dată a croşetat din lână subţire un set întreg de pat, cuvertură, scoarţă, perne-fantezi. Femeia care i le comandase însă nu le-a mai vrut.

O ţin minte venind cu crosnia de lemne de la pădure şi cu un buchet de sunătoare înflorită ori cu alte plante de leac pe care le aduna de sub umbrişul copacilor. Bea straşnic ceaiuri. O scăpaseră de la moarte, spunea ea. Şi-i dăduseră şi putere, cred. Altfel cum se explica faptul că trecuse de 70 de ani şi tot mai trăgea brazde bune de coasă pe dealurile unde avea fâneaţă? O văd şi acum aducând apă cu cobiliţa, plecată în zori până nu se făcea lumină şi se golea fântâna. În anii de secetă scăzuse aşa de mult apa din fântânile de pe la deal, că era o tragedie pentru gospodăriile cu multe animale.

La tanti Safta am auzit eu prima dată rugăciunile de dimineaţă, şi nu pentru că m-ar fi obligat să asist la ritualul ei de discuţii particulare cu Cel de Sus, ci pentru că trăgeam cu urechea când se retrăgea în camera alăturată. Auzeam frânturi şoptite pe care mai târziu le-am învăţat şi eu: "Împărate ceresc"... "Sfinte Dumnezeule"... "Cuvine-se"... Cum le-o fi ţinând minte? Eu ştiam Îngeraşul, nu prea îmi păsa de lungile înşiruiri de vorbe de la icoană. Crucile mătuşii erau mari, ca şi credinţa ei. Nu lipsea de la biserică, dădea mereu pomelnice şi rotea numele în listă ca să apuce toţi cei din neam mila slujbelor plătite din bănuţul ei. Mai târziu, în destul de rarele ocazii când vorbeam la telefon cu ea, îmi povestea cum m-a trecut şi pe mine la sărindar sau pe lista ctitorilor de la noua biserică, să-i trimit eu când pot banii, că deocamdată a pus ea pentru mine...

Am iubit-o mereu, chiar dacă în timp am uitat să-i mai trimit câte o vedere sau vreo felicitare la evenimentele importante din viaţa ei. Când reveneam în vacanţe la casa părintească în care ea se mutase - părinţii mei plecând în alt sat - o regăseam la fel de bună şi cu sacul tot plin de poveşti. De-acum, îmi povestea despre oameni adevăraţi. Îmi spunea despre strămoşi, despre rudele pe care nu le-am prins în viaţă. Îmi spunea cam cu cine semăn eu şi mi se părea o comoară să aflu aşa ceva. Aveam vreo 16 ani când mi-a spus că dimineaţa până se face lumină cântă o privighetoare mai la deal de grădina noastră de ţi se rupe inima de frumuseţe. Trezeşte-mă şi pe mine, n-am auzit niciodată privighetoarea! Şi aşa mi-am îmbogăţit eu vacanţa aceea cu trilurile din zori.

M-a impresionat întotdeauna la ea cum ştia să fie de ospitalieră chiar şi atunci când nu era pregătită cu mari bunătăţi... Indiferent cine şi când ajungea în casa ei, îl punea la masă. Cât clipeai, trântea o mămăligă şi o răsturna pe masă alături de două ochiuri şi o bucată de brânză. Fie şi numai atât. Avea o vorbă: "Să nu plece nimeni fără fărâmituri în barbă din bătătura mea".

Am iertat-o că mi-a spus prea devreme adevărul despre Moş Crăciun, deşi atunci, pe loc, am plâns revoltată. Asta a fost de mult, când Păcală era un flăcău de prin satele vecine, pornit cu iapa lui nărăvaşă în lume, trecând grăbit şi peste gârla noastră sărată... Acum, cu voia dumneavoastră, în loc de vedere, i-am scris mătuşii mele aceste rânduri ca să-i spun că n-am uitat-o.

Publicat in Ziarul Lumina,luni, 10 mai 2010

Purtătoarea de aur

Era duminică şi prima ninsoare din iarna aceea se instala cu furie peste satul mic de câmpie cu nume de animal rătăcit. Mânzu. Un vânt năprasnic, venind parcă tocmai din Siberia, spulbera omătul şi abia puteai merge. Nu te puteai aştepta ca la Liturghia din acea dimineaţă să se adune prea mulţi oameni. Cu toate acestea, biserica nu era goală. Ceea ce m-a marcat însă în acea zi de iarnă a fost o scenă pe care o rememorez mereu când am impresia că am făcut tot ce puteam într-o anumită direcţie. Dintr­un sat vecin veneau destul de des câteva persoane la biserica noastră, pentru simplul fapt că ei nu aveau propria biserică. Satul lor, format în jurul unei gări, luase fiinţă în comunism prin stabilirea acolo a celor care munceau la ferma de stat fie ca îngrijitori de animale, fie ca muncitori ai imenselor tarlale cultivate cu cereale, fie la siloz. Orânduirea atee le fusese potrivnică, nu le dăduse voie să-şi construiască lăcaş de cult, aşa cum visau. De fel de prin părţile de munte, unde credinţa este mai viguroasă, avuseseră şi ei în primii ani dorinţa de a merge mai des la slujbe, dar neavând la îndemână decât bisericile din alte sate, dorinţa lor de slujbe se mai estompase în ani. Ajunseseră să mai calce pragul bisericii doar la Paşti şi la Crăciun. Erau însă printre ei şi câţiva oameni mai evlavioşi. Mai ales o femeie în vârstă, cam la 70 de ani. Purta ochelari cu lentile groase, era puţintică la trup şi uneori venea singură peste câmpuri când nu găsea un alt tovarăş de drum spre casa lui Dumnezeu. În duminica aceea de iarnă în biserică era frig, micuţul godin nu făcea faţă viscolului, cei zece-cincisprezece credincioşi trăiau însă liniştiţi atmosfera de rugăciune, când s-a auzit uşa scârţâind. A apărut bătrânica din satul vecin. Înfofolită cu broboada ei neagră, plină de zăpadă, cu ochelarii aburiţi, abia vedea pe unde călca. Probabil era amorţită de ger, căci era şi roşie la faţă.

S-a îndreptat cu sfioşenia omului de la ţară care se simte jenat că-i deranjează pe cei din jur, s-a închinat la iconostas şi a aşezat lângă icoană un bucheţel de flori. Am simţit că am în faţa ochilor o persoană atât de curată şi de iubitoare de Dumnezeu, încât m-am ruşinat. Mi-am reprimat o lacrimă de emoţie şi mi-am stăpânit gândul de a mă duce să-i sărut mâna îngheţată care a ţinut pe drumul lung de trei kilometri, în pofida crivăţului şi a gerului, acel buchet de flori scăpate ca prin minune de sub stăpânirea iernii. Când este cazul să îmi dau un exemplu de femeie care a făcut ceva extraordinar, ceva emoţionant, mă gândesc la acea bătrână cu dorinţa ei de a nu lipsi de la Liturghie în zi de duminică, înfruntând iarna cu un buchet de tufănele în mâna degerată. Bătrâna aceasta nu este trecută în nici o carte despre succesul şi reuşita în viaţă, nu apare în topul celor mai faimoase femei ale ţării, nu a făcut decât să vină la biserică, dar este de-ajuns ca să mi-o amintesc mereu cu drag. Femeia purtătoare de flori. Poate că un suflet ca al ei este făcut dintr-un aliaj superior, aşa cum îmi închipui că au avut şi femeile purtătoare de mir. Dis-de-dimineaţă, alergând spre un loc în care bănuiau că trupul Domnului aşteaptă să fie uns cu mir. Dar au aflat înger pe piatră şezând vestindu-le bucuria. Bătrâna mea a murit între timp. Şi îmi place să cred că şi ei un înger i-a vestit bucurie.


Text apărut in Lumina de Duminică din 18 aprilie 2010

Inchinarea poetilor la Cruce si la Inviere

Inspiraţi de Dăruitorul talanţilor, poeţii au prins a scrie şi despre cutremurul Răstignirii şi despre transfigurarea Învierii, retrăind fiecare în felul lui momentele mântuitoare pentru omenire, reuşind să facă din cititorii lor nişte martori ai acestor momente.


Dacă în vremea comunismului nici nu bănuiam să existe astfel de poeme, orele de literatură română lăsând să scape cenzurii doar psalmii lui Arghezi - asta poate şi pentru că strecurau în ei îndoiala credinţei -, totuşi, astfel de scris exista. Cu vremea, au apărut la lumină scrieri literare având în centrul lor un autentic mesaj religios, sedimentându-se în conştiinţele noastre ca atare. Autorii fiind mulţi, nu-i putem aminti şi cita într-o pagină de ziar, dar încercăm să supunem atenţiei câteva versuri ale unora dintre ei, invitându-vă să descoperiţi poezia lor religioasă în particular şi a altor autori în general.

Propria Golgotă
Poetul medic Vasile Voiculescu a experimentat propria Golgotă, prin temniţa suportată la bătrâneţe, nevinovat în faţa lui Dumnezeu, dar nu şi în faţa comuniştilor care au găsit mare delict în poemele sale religioase şi în întâlnirile de la Rugul Aprins. Autorul "Poemelor cu îngeri" avea să trăiască în demnitate, ca un adevărat creştin, tot ceea ce Hristos, care îl iubea, îi pregătise ca o lămurire de aur sufletesc. Şi aur avea să ne lase şi nouă peste timp în versurile sale. Cum altfel am putea numi imagini, trăiri şi sentimente ce curg din poemul voiculescian "Pe cruce"?:

Iată: "Isus murea pe cruce. Sub arşiţa grozavă/ Pălea curata-i frunte ce-o sângerase spinii./ Pe stâncile Golgotei tot cerul Palestinii/ Părea că varsă lavă". Suntem introduşi plastic în atmosfera imediat următoare momentului crucificării, în care Maica Sfântă veghează la picioarele Fiului, iar mulţimea se retrage încet spre oraş. Pare că totul a intrat în adormire, deşi omenirea a trecut pe lângă momentul cel mai important al ei. Poemul se încheie magnific: "Pe cruce somnul morţii dormea de-acum sublimul/ Isus, vegheat de oaste!". Magnific, pentru că acesta este singurul somn din univers care a ascuns în el trezirea întru Înviere.

Comoara minţii

Puţină lume ştie că aşa-zisul poet frivol Ion Minulescu a scris şi poezie religioasă, chiar de profunzime. Pentru demonstraţie, cităm acest final de poem: "Dă-mi, Doamne, binecuvântarea Ta/ Să pot muri ca şi Christos, pe Golgota" ("Rugă pentru ultima rugă", din volumul "Strofe pentru Cel-de-sus", 1930). La mai puţin cunoscutul poet Mihai Codreanu, sensul Golgotei este transfigurat în conformitate cu adevărul propovăduit de Iisus. Chiar Domnul este acel mesager care vine în blonda primăvară şi îi transmite esenţa învăţăturii: "Atunci mi-a spus cu vocea lui cea clară/ Că oamenii sunt buni, deşi l-au dus / Să-l bată-n cuie pe Golgotha sus,/ Fiindcă i-a iubit din cale-afară", dar mai ales: "Comoara sufletului ca şi-a minţii/ E să iubeşti pentru a putea ierta".

Foarte sugestiv este descris de Ion Gheorghe momentul vânzării şi al prinderii Domnului: "Isus, bărbos ca un sihastru/ poartă doar un hanteriu albastru./ Iuda ca un negustor de coloniale/ are două rânduri de ţoale. (…) Îl iau apoi plângând soldaţii drăgani/ să-L mâie două mii de ani - pân-or ajunge să-I facă vânt,/ a doua oară - pe pământ". ("Prinderea").

Nu puteam trece cu vederea poeziile monahiei Teodosia Laţcu (Zorica). A scris multe poeme în care jertfa Domnului este subiect central, dar remarcabile sunt cele din ciclul "Via dolorosa", din care cităm o strofă cu rol de sinteză: "Aşa porneşti spre Golgota, pe calea de durere,/ Cu crucea tuturor şi-a mea,/ Spre moarte şi înviere". Despre sesnul Jertfei lui Iisus, scrie cum nu se poate mai sugestiv Florin Caragiu: "Fără cruce, lumea ne atârnă de gât/ ca o spânzurătoare, "da" şi "nu" sunt/ scrâşnetul foarfecii prin coala simţirii,/ iar trupul, puşculiţa în care zdrăngăne/ o stea hămesită".

Glasuri vuind de bucurie

Bucuria Învierii a fost cântată de Alexandru Vlahuţă: "S-au veselit necredincioşii/ C-au pus luminii stăvilar,/ Ci ea s-a întărit în focul/ Durerilor de la Calvar (...)/ Voi toţi ce-aţi plâns în întuneric/ Şi nimeni nu v-a mâgâiat,/ Din lunga voastră-ngenunchiere,/ Sculaţi... Hristos a înviat!".

Pentru a ne duce spre miezul nopţii în care Hristos a înviat, Mihai Eminescu ne poartă în atmosfera unei bătrâne mănăstiri: "Un clopot lung de glasuri vui de bucurie,/ Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor/ Cum din mormânt răsare/ Cristos mângâietor,/ Iar inimile toate s-unesc în armonie:/ (...) Cristos a înviat din morţi/ Cu cetele sfinte,/ Cu moartea pre moarte călcând-o,/ Lumina ducând-o/ Celor din morminte!".

În acord cu cântările din slujba nopţii de Paşti, Octavian Goga scrie: "E sărbătoare pe câmpie,/ Şi-n suflete e sărbătoare,/ Învie firele de iarnă sub ploaia razelor de soare.// Sunt Paştile cele frumoase,/ Şi-n fire zvonul lor străbate,/ Clopotniţa-şi îndoaie trudnic încheieturile uscate. (...) Ascultă mintea mea supusă, genunchii mei se pleacă-ncet/ Şi-aduc prinosul închinării celui de neam din Nazaret".

Autorul celei mai frumoase poezii dedicate limbii române, Alexie Mateevici, a scris şi o superbă poemă de inspiraţie pascală: "Cântaţi cu bucurie acelui ce-a scăpat/ Pe om şi omenirea de moarte sufletească./ E Paştele! Vieaţă! Hristos a înviat!/ Iubire între oameni şi pace să domnească".

Dan Verona are un discurs aparte, făcând o paralelă între trăirea în orânduirea atee şi trăirea într-o prelungă răstiginire: "Hristos a înviat din morţi/ Uluit să vadă câtă rană pe rană/ Are de vindecat la ruginitele porţi/ Din Europa Răsăriteană".

Încheiem acest rond de onoare prin poeziile unor poeţi români cu versurile lui Radu Cârneci: "Nu mă lăsa! - eu vin îngenunchind - / Altarul meu cu proaspătul jăratic!-/ E timpul trupului: a şaptea zi/ şi vreau să mă purific! Aleluia…".

Biserica este biruitoare

Despre studenţii din vremea comunismului şi cei de azi, despre intelectualii români faţă cu Biserica, despre dependenţe şi despătimire, despre încercările românilor în vreme de criză, despre rezistenţa prin credinţă a acceptat să ne vorbească maica Siluana Vlad.

Maica Siluana de la Mănăstirea Sfântul Siluan Athonitul din Iaşi conduce Centrul de formare şi consiliere Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil al Arhiepiscopiei Iaşilor. Prin activitatea misionară de la centru, împreună cu câteva călugăriţe, le oferă celor din penitenciare, dar şi din afara lor consiliere pentru a renunţa la droguri, alcool şi prostituţie, arătându-le perspectiva de a deveni oameni liberi de păcate. Maica Siluana are un răspuns duhovnicesc pentru orice întrebare adresată pe site-ul www.sfintiiarhangheli.ro.

• Jurnalul Naţional: De ce credeţi că intelectualii se apropie mai greu de Biserică? Sunt mulţi care mărturisesc că ei cred, dar nu aprofundează mai mult relaţia cu Dumnezeu, nu merg la biserică, rămânând la stadiul teoretic al credinţei.

Maica Siluana Vlad: Eu nu sunt sigură că intelectualii se apropie mai greu de Biserică. Şi în rândul lor există cam acelaşi procent de credincioşi „practicanţi" şi „nepracticanţi", doar că, fiind numeric mai puţin în sânul comunităţii, ni se pare că sunt mai puţini în Bise­rică. Dacă am face un procentaj pornind de la cei prezenţi la sfânta Liturghie, cred că intelectualii, incluşi fiind şi cei în devenire, vor fi majoritari.

Cei care mărturisesc o credinţă în Dumnezeu fără să creadă în Biserică nu cred, de fapt, că Dumnezeu Fiul S-a făcut Om ca să ne dăruiască o viaţă pe care nu o avem în noi înşine, fiind Viaţa Lui, Viaţa dumnezeiască. Credinţa teoretică presupune o implicare a conceptului de Dumnezeu în lucrarea minţii pusă în slujba dorinţelor omului legate de confortul psiho-somatic prin obţinerea unor satisfacţii imediate şi cât mai rafinate în toate dimensiunile personalităţii sale: raţională, morală, estetică, afectivă, emoţională etc.
Omul care alege acest fel de credinţă seamănă cu un prizonier care nu-şi doreşte libertatea, ci îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă din lagăr.

De ce se întâmplă acest lucru? Există tot atâtea răspunsuri câţi oameni sunt. Fiecare se împotriveşte lui Dumnezeu şi ofertei Sale de a ne face dumnezei după har, în felul său şi din motivele sale. Dar în esenţa lor, toate aceste motive sunt expresii conştiente ale refuzului lepădării de sine necesare luării crucii şi urmării lui Hristos Cel Viu.

Pe lângă această împotrivire, intelectualul este şi împiedicat de o anumită extindere a metodei sale de cunoaştere ştiinţifică în domeniul credinţei. El e obişnuit să creadă numai ceva ce s-a dovedit adevărat după o îndelungă experimentare şi atentă confruntare de opinii. În lumea lui, mai întâi este experienţa, apoi cunoaşterea şi la sfârşit credinţa ca un set de opinii „si­gure". Acest demers cognitiv, folosit în relaţia cu Dumnezeu, va sfârşi într-un „crez de uz personal (vezi individual)", acea „credinţă a mea" care-l ţine pe om departe de Izvorul Vieţii care este Biserica.

Pentru a-şi „veni în fire" şi a se întoarce „în Casa Tatălui", acest tip de credincios are nevoie să trăiască o adevărată înnoire, răsturnare a minţii, o convertire, o metanoia. În relaţia cu Dumnezeu, ordinea este: credinţă, cunoaştere, experienţă. Experienţa duhovnicească este rodul cunoaşterii dobândite prin credinţa vie, ca relaţie faţă către Faţă şi ca împărtăşire cu Dumnezeu prezent şi lucrător în Biserica Sa. Şi nu puţine sunt astfel de răsturnări în zilele noastre. Cine are ochi de văzut le vede şi dă slavă lui Dumnezeu!

 • Aş dori să vă referiţi puţin la perioada de dinainte de 1989, când ateismul era o religie de stat. Cum au rezistat oamenii în faţa lipsei - cel puţin oficiale - a credinţei în Dumnezeu?

Maica Siluana Vlad: Rezistenţa spirituală a omului în vremuri de mare restrişte, care sunt vremuri de cernere a credinţei, este rezistenţa Bisericii. Dumnezeu a făgăduit că va fi cu noi până la sfârşit şi că puterile întunericului nu vor birui Biserica Sa. Mulţi judecă greşit în acest sens, pentru că nu s-au împărtăşit de Taina Bisericii. Oricât ar fi de prigoniţi sau ucişi, sau păcătoşi sau netrebnici fiii Bise­ricii, ea este Biruitoare pentru că este Trupul lui Hristos Cel Înviat.

Dacă am judeca după oameni şi după faptele lor, puţini credincioşi au rezistat în sensul adevărat al cuvântului în vremea dictaturii comuniste. Dar aceşti puţini i-au susţinut cu viaţa lor, cu rugăciunea lor şi cu jertfa lor şi pe cei care nu rezistau. Rugăciunile celor ştiuţi şi ale celor neştiuţi, ale celor ascunşi în „crăpăturile pământului", cum spunem în Biserică, au susţinut dinăuntru slăbiciunea celor mulţi.

Aceştia sunt cei care, cunoscând în Duhul Sfânt că „aproapele meu e viaţa mea", s-au rugat cu lacrimi, şi se roagă şi acum, după modelul Domnului, şi pentru iertarea celor care n-au rezistat, au trădat, au torturat, au ucis ori s-au lepădat de Dumnezeu din frica de chinuri sau neştiinţă. Iată puterea care ne-a susţinut şi ne va susţine şi prin care ne vom mântui dacă vom alege să rămânem în Bi­serică şi să ne pocăim pentru toate căderile suferite sub povara vremurilor grele.

Generaţii de studenţi

• Aţi cunoscut bine lumea studenţească înainte de călugărie, dar la fel de bine o cunoaşteţi şi acum, prin activitatea de la Centrul de consiliere, de la conferinţe, de oriunde mergeţi, dar şi prin intermediul site-ului unde răspundeţi multor întrebări. Aţi putea să faceţi o paralelă între problemele tinerilor din vremea comunistă şi ale celor de astăzi?

Maica Siluana Vlad: Înainte de călugărie, am cunoscut mai multe gene­raţii de studenţi şi fiecare avea specificul ei. Prima, ge­neraţia mea, era încă marcată de o rezistenţă lăuntrică la ateism şi incultură, având încă acces la izvoarele culturale şi spirituale de dinainte de război. Ea venea imediat în urma celor care au fost prigoniţi, torturaţi sau ucişi în închisorile comuniste timpurii şi avea deja posibilitatea să se distanţeze şi să se ferească de cei care au „aderat" la comunism, devenind activişti sau colaboratori. A fost o generaţie care forma o adevărată „pătură mijlocie", care, deşi ţinută sub observaţie, avea posibilitatea să evadeze în cultură, mai ales literatură şi muzică.

A urmat apoi generaţia perioadei „deschiderii" de după '68, care a absorbit cu sete fervoarea culturală şi spirituală care ne îmbăta pe atunci.

Din roadele ei s-au hrănit apoi, din ce în ce mai anemic, şi cei din generaţia „revoluţiei culturale"... Din '71 până în '89 au urmat generaţii de studenţi trişti, unii limitaţi la nevoia de diplomă, alţii torturaţi de dorinţa evadării în „lumea liberă"... Singurele scântei de viaţă din ochii lor erau aprinse de poveştile lor de dragoste şi de lungile conversaţii în jurul unui pahar de votcă... În rest, se lăsau striviţi de grija de a „face rost" de cele de trebuinţă pentru a supravieţui... Studenţii ultimilor ani ai dictaturii comuniste erau trişti, dar încă vii. Găseau mereu ceva pentru care să „se zbată"!

După '90 i-am cunoscut pe studenţi mai ales în căutările lor spirituale. A fost o vreme în care chiar trăiam sentimentul că toţi studenţii sunt sau vor deveni curând membrii ASCOR şi că toţi sunt flămânzi de spiritualitate. Relaţia mea cu ei se limita la întâlnirile din cadrul conferinţelor duhovniceşti, unde sălile pline şi întrebările profunde şi vii mă împiedicau să văd dincolo de aceşti „sculaţi din somnul de moarte al ateismului".

Şi acum cred că toţi studenţii sunt flămânzi de spiritualitate, de Dumnezeu, dar, din păcate, mulţi sunt inconştienţi de această foame de Absolut şi caută să şi-o satisfacă prin cele mai frivole forme de desfătare şi prin consum. Dorul de libertate al celor dinaintea lor a decăzut într-o fascinaţie în faţa libertinajului vremii. Ei sunt însă victimele, şi nu autorii, acestei decăderi. Autorii ei morali şi reali sunt familiile lor şi şcoala. Părinţii, rămaşi prizonieri ai mentalităţii importanţei unei diplome universitare pentru „viitorul copilului", îşi împing copiii să „facă o facultate cu orice preţ" şi chiar în pofida lipsei de vocaţie sau de competenţă.

Şcoala? De fapt, şcolile? Din ce în ce mai numeroase au şi ele nevoie „cu orice preţ" de studenţi... Acum, mulţi studenţi şi mulţi profesori universitari sunt trişti de moarte, chiar dacă încă mai neagă sau ascund asta.

Cum ar putea fi un profesor care întâlneşte în lucrările unor studenţi la psihologie expresiile: „psihologişti" în loc de „psihologi", „psihiatrişti" în loc de „psihiatri" şi „artişti terapişti" în loc de „art-terapeuţi"? Cum pot fi studenţii aceştia altfel decât trişti de moarte că-şi pierd anii tinereţii minţindu-se şi minţindu-şi familiile? Cred că această lipsă de motivaţie sau capacitate de a studia este cea mai dureroasă problemă a studentului român de astăzi. De aici urmează nu doar degradarea vieţii de student, ci şi a celei morale şi umane.

Slavă Domnului, aceşti studenţi nu sunt o majoritate, dar faptul că sunt câţi sunt şi că promovează totuşi este o destulă durere.


• Care sunt cele mai mari încercări ale românilor de azi? Dar cele mai mari riscuri la nivel sufletesc?

Maica Siluana Vlad: Eu aş împărţi românii în două mari categorii: cei care Îl cunosc pe Dumnezeu şi se silesc să trăiască după voia Lui şi cei care nu-L cunosc şi nici nu pot sau nu vor să-L cunoască şi trăiesc după voia lor. Pentru prima categorie, încercările sunt multe şi nu uşoare, dar prin fiecare nouă încercare ei se unesc şi mai strâns cu Domnul în Biserica Lui. Riscurile lor sufleteşti sunt legate de posibilitatea de a nu mai discerne care este voia lui Dumnezeu în anumite situaţii şi de a neglija sau ignora Puterea pe care ne-o dă Domnul prin Sfintele Taine ale Bisericii Sale.

Pentru cea de a doua categorie, încercările cele mai grele atacă familia şi copiii şi vin din fuga după bani, plecarea în străinătate fără întreaga familie, desfrâu, patima beţiei, dependenţa de jocuri de noroc sau de pornografie şi violenţa în familie. Suferinţele copiilor noştri în aceste vremuri „de libertate" sunt cutremurătoare pentru cine are urechi să le audă plânsul...

Riscurile lor sufleteşti: moartea sufletului, bolile cumplite ale trupului şi o viaţă de iad încă de aici. Doamne, pentru rugăciunile Sfinţiilor Tăi, dăruieşte tuturor pocăinţa, ca să se întoarcă şi să fie vii!

Vindecătorul trupurilor

• Dintre toate dependenţele de care ajung oamenii să sufere, care credeţi că este cea mai grea?

Maica Siluana Vlad: Sunt câteva care pot intra în categoria „cele mai grele", şi anume: dependenţa de jocuri de noroc, dependenţa de pornografie şi cea de droguri, inclusiv de alcool. Grele atât pentru degradarea fiinţei umane şi suferinţele pe care le provoacă şi celor din familie, cât şi pentru că ieşirea din robia lor pare cu „neputinţă pentru om".

La început, omul cade pradă lor din cauza puterii pe care o are plăcerea adusă de ele de a-i da omului iluzia că depăşeşte, că iese din durerile şi neputinţele vieţii. Ele oferă la început o întreagă paletă de desfătări prin care ispititorul, urâtorul de oameni diavol, îi atrage pe cei care nu L-au cunoscut pe Dumnezeu şi bucuria de a fi cu El.

Abia apoi, patima, boala dependenţei îşi arată colţii ucigaşi prin destrămarea, stricarea vieţii începând de la cea morală până la cea biologică. Omul îşi pierde valorile, morala, sensul vieţii şi, mai încet sau mai repede, trupul intră într-o adevărată distrugere, începând cu creierul. Dacă ieşirea din boala patimii, din dependenţe ar presupune doar lepădarea de desfătare, mulţi robi ai lor s-ar elibera la un anumit moment dat al robiei lor.

Dar ei au de înfruntat suferinţe în trup, datorate degradării acestuia, care li se par de neîndurat. Este ceea ce numesc specialiştii „sevraj". Aici omul are nevoie de Dumnezeu, pentru că numai El este Vindecătorul trupurilor şi sufletelor noastre şi Dătător de viaţă nouă. Aici are nevoie şi de comunitate, pentru că omul nu poate fi cu Dumnezeu de unul singur.

Fie ca Domnul să ne ajute pe toţi să intrăm cu credinţă şi nădejde prin uşile pocăinţei deschise de Sfântul şi Marele Post, pentru a ne curăţi, vindeca şi lumina cu mila Lui cea mult prisositoare! Nu există păcat pe care Dumnezeu să nu-l poată ierta şi nici neputinţă pe care să n-o poată îndrepta când omul alege Viaţa pe Care ne-o dăruieşte în Sfânta Sa Biserică!

Interviul a fost publicat in Editia speciala "Postul Pastilor", Jurnalul national, 15 februarie 2010.

Poezie colegiala

Colegului meu de la Jurnalul National, Bebe Patrascu, secretar de redactie, omul care ne streseaza enorm dar numai in interesul ziarului, din dorinta de a fi totul facut la vreme, i-am scris aceasta poezioara.

Generalul stresului

El este stresul nostru cel de toate zielele,
îşi vâră capul pe uşa întredeschisă,
latră spre textele
care nu mai vin,
se izbeşte de pereţii ziarului,
îşi aşează genunchiul pe fotografii,
calcă apăsat un reportaj prea lung,
rotula îi sare şi şchiopătează,
dar se redresează din mers pe holurile lungi
şi până la şedinţa de seară e fresh,

el este generalul înarmat cu riglă şi termene de predare,
răstoarnă invariabil sacul în mijlocul redacţiei
şi are dreptate, vedem cu toţii că e gol,
răbdarea i s-a terminat.
Hai o dată cu textele alea, fraţilor!
Pleacă şi dă bunul de tipar,
bunul pe viaţa noastră strânsă în paginile de duminică.

Editia pentru Postul Pastilor

Daca e prima zi de Post, la Junralul National avem editie speciala pentru asta, editie pe care am si coordonat-o si pe care va invit sa o cititi fie pe site-ul ziarului, fie sa o cumparati, pentru ca fizic editia este superba (nu pentru ca am lucrat la ea! ci pentru ca asa este), are fotografii extraordinar de frumoase, sunt reportaje la manastiri, subiecte pe ideea de rezistenta la imoralitate si incercarile vietii si istoriei prin credinta. Este acolo si un interviu cu Maica Siluana Vlad care spune totdeauna lucruri frumoase, dupa cum stim. Restul mai descoperiti dvs.

Iata editorialul meu la aceasta editie:


Rezistenta prin credinta

Suntem supuşi vremurilor, cum spune cronicarul. Iar vremurile sunt când mai bune, când mai rele. Nouă, românilor, ne place să spunem că trăim mereu vremuri vitrege. Ne tot trezim ba pustiiţi de aurul străvechi, ba aruncaţi la porţile Orientului trebuind să apărăm lumea de păgâni cu sabia noastră, ba rămaşi pe un mal de prăpastie faţă în faţă cu fiara roşie rânjindu-ne o jumătate de secol.
În astă vreme de pe urmă, câţiva dintre români, câteva sute sau poate câteva mii, s-au opus direct, riscând totul, formând o rezistenţă împotriva comunismului. Nu a contat pentru ei că au pierdut tot ce aveau, că tinereţea li s-a scurs în închisori şi lagăre, că au fost chiar omorâţi, iar trupurile lor au ajuns la groapa comună, a contat doar rezistenţa lor sufletească, interioară.
Din seva ei martirică s-au hrănit, chiar fără s-o ştie, cei mulţi, mili­oanele de români rămaşi afară, mai închişi şi mai constrânşi decât ar fi fost după gratii. Ceva i-a legat tainic şi pe unii şi pe alţii, dar mai ales pe toţi cei care nu au dat icoanele jos din suflet chiar dacă din şcoli, din instituţii, da. Chiar dacă se vorbea de un „tătucă", ei ştiau că există un Tată în cer. Aşa suntem noi, ca popor. Ne plângem de milă, ne oblojim rănile, dar mergem mereu mai departe. Iar drumul nostru nu poate fi altul decât acela care duce la Hristos.
Este posibil ca mulţi să se piardă pe drum, dar atât timp cât martirii ne-au însămânţat pământul încă de prin anul 303, cât ortodocşii ni se întorc într-o biserică precum Densuşul, unde potrivnicii au răzuit ochii sfinţilor pictaţi, cât turismul la Mănăstirea Voroneţ mai înseamnă încă pelerinaj, cât rugăciunea se mai spune în dulce vers nu e totul pierdut. Toată această rezistenţă vine de la Dumnezeu, care dă odată cu ispitirile şi tăria.
Cât rămânem în Biserică, avem şansa biruinţei. Iar postul care ni se aşterne acum în faţă nu e decât o uşă către ea.

Veneţia mea

Sunt o Sheherezadă nepersuasivă
dacă povestindu-ţi toate acele lucruri
ai ajuns să mă iubeşti
putreda cetate medievală
abandonată
de cuceritori de mucava

Mă visez viitoarea fecioară despletită
de sentimentul de carnaval
alunecând ilicit
pe lagună spre peronul la care tu
aşteptându-mă
să ştii totul despre tine
din senin, în plină noapte veneţiană
o eră a nebunilor
a amanţilor sticloşi ca diamantul
în colţul de ochi ce priveşte
trupul zvârcolit în corida dorinţelor;
o eră a homless-ilor universali
galaxia şi aşa în extindere lentă
neconsemnată
în jurnale de sex
editori jubilând
ce scot untul din colbul mirosind a vechi
praf ciocolatiu de pe buzele tale

Veneţia pe care o rod viermii neadormirii
în Madagascar
ceasuri elveţiene sunt roase de cari
o eră a pragmatismului ne traversează
microcosmosul domestic
nervii
ocheanul de urmărit scene intime din balcon

O eră de imposibilităţi
ori totul este posibil
fug virusurile
din trupul meu spre lacustre părăsite
eu sunt generaţia de aur a propriei mele fiinţe
o eră a descuminţirii pământului
suntem cinici
sub unghii este proba
pentru studentul la criminalistica plăcerii de a-ţi pune întrebări
la care nu contează răspunsul
sateliţii cu aură de circ reuşesc adaptarea

In vara asta o să vedem Veneţia.

Eminescu, in oglinda retrovizoare

Jurnalul National de azi, 20 ianuarie, apare cu volumul Poezii, de Mihai Eminescu.
Cu o cronologie serioasa, o prefata semnata de Dan C Mihailescu si zeci de pagini de critica ale unor oameni grei ai literaturii noastre, volumul merita sa fie prezent in biblioteca oricarui eminescofil, daca nu a oricarui roman.
Tot in Jurnalul de azi, am publicat un interviu pe care i l-am luat lui Iulian Costache, un eminescolog pertinent. Iată textul:


Mihai Eminescu ar putea fi redescoperit de generaţia tânără pornind de la reconsiderarea biografiei sale în lumina corespondenţei inedite, tipărită nu de mult. Neobiografismul ar putea atrage reîmprietenirea cititorilor cu opera poetului, este de părere criticul Iulian Costache, autor al cărţii "Eminescu. Negocierea unei imagini", apărută la Cartea Românească în 2008. Autorul amintitului studiu, foarte apreciat de specialişti, a avut amabilitatea să ne acorde un interviu privind receptarea operei eminesciene în zilele noastre.


- De ce le este teamă unora să spună că le place Eminescu, în timp ce alţii îl consideră un caz clasat, un scriitor demodat, de necitit?

Iulian Costache: Nu cred că distincţia este una de natură psihologică, întrucât nu poate fi tratată în termeni precum "teama" sau (dacă ar fi să îi bănuim un echivalent simetric) "dezinhibarea" interpretărilor, ceea ce ne-ar conduce la un anumit behaviorism cultural, ci mai curând pare să fie o problemă de interpretare a actualităţii unui mare scriitor. Privind în oglinda retrovizoare a ultimilor 20 de ani, lucrul cel mai semnificativ pentru schimbarea înţelegerii lui Eminescu a fost revelarea faptului că despre un mare creator este practic imposibil să se vorbească folosind singularul. Sigur, creaţia rămâne un eveniment unic, căreia nu îi pot fi epuizate sensurile şi tainele, astfel încât avem un singur Eminescu, un singur Goethe, Dante ori Cervantes. Lectura este însă multiplă şi ea face să avem, graţie implicării creative a criticilor sau istoricilor literari, ce inovează în interiorul tradiţiei interpretative, întocmai ca la o partidă de şah simultan, mai mulţi "Shakespeari", mai mulţi "Emineşti" etc. În acest context, vestitului număr din Dilema (265/1998) cred că i se poate recunoaşte meritul "dezgheţului" prin aducerea în dezbatere publică a ideii de patrimoniu cultural românesc. Dincolo de unele inadecvări astăzi evidente de ton ori argumente, articolele respective semnalau necesitatea apariţiei unei viziuni împrospătate despre Eminescu, care să facă sesizabilă actualitatea scriitorului într-un nou context deopotrivă istoric, dar şi epistemologic. Era semnul unei urgenţe privind necesitatea reinventării relaţiei cu un scriitor canonic, ce părea golit de autenticitate pentru unii, din cauza rulării până la supra-saţietate a unor stereotipuri, dar şi din pricina "încremenirii" în respect a manualelor (unice) faţă de o bibliografie obligatorie şi uniformizatoare, care întârzia să se împrospăteze. După aproape încă un deceniu, Observatorul cultural a publicat un număr tematic, care arăta că între timp se mai schimbase câte ceva. Un nou val de critici, mai tânăr cu aproape 10 ani decât cel al Dilemei, ce nu apucase să fie "intoxicat" de şcoală cu tot felul de clişee, a intrat în viaţa literară, fiind dispus să caute "altceva" în opera lui Eminescu: scriitorul.

Cu ce poate atrage opera eminesciană tinerii cititori de azi?

Probabil că o nouă contextualizare biografică, a cărei cale a fost deschisă de marea revelaţie datorată Christinei Zarifopol- Illias, corespondenţa inedită dintre Eminescu şi Veronica Micle, reprezintă o ofertă importantă în acest sens. Neobiografismul ar putea să reprezinte o cale de reîmprietenire cu opera. Este important să înţelegem că, sub ochii noştri chiar, s-a modificat esenţial imaginea cuplului Eminescu - Veronica Micle, reapropiindu-se de izvoarele pure ale marelui romantism tragic. De aceea cred că volumul lui Dan C. Mihăilescu "Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu" (2009), poate fi o cale de acces extrem de provocatoare pentru tinerii cititori, căci pentru ei verbul "a iubi" nu s-a desemantizat până la a eşua în relativism.

V-aţi atras prietenii sau adversităţi în urma publicării cărţii dumneavoastră "Eminescu. Negocierea unei imagini"?

Dacă e să judecăm după numărul destul de însemnat de cronici pe care le-a prilejuit cartea (care a fost, la origine, o teză de doctorat, coordonată de profesorul Paul Cornea şi susţinută cu o comisie rară, formată din Nicolae Manolescu, Livius Ciocârlie şi Alexandru Călinescu), aş spune mai curând că a fost deosebit de norocoasă. A fost primită cu o frumoasă solidaritate de idei, încă de la început, aşa cum, recunosc, nu mi-aş fi închipuit că poate fi răsplătită o teză la care ai muncit, cu destul stoicism, vreme de mai bine de 10 ani. Dar nu m-am trufit, ştiind că o carte este mult mai interesantă în lectura atentă a criticilor, iar cronicile au confirmat forţa de semnificare a viziunilor critice. Trebuie să mulţumesc cu gratitudine celor ce şi-au rupt din timpul lor pentru a citi şi scrie despre o carte care, mai ales ca volum de debut, nu se afla pe nici o listă a priorităţilor de lectură. Au venit apoi câteva premii şi nominalizări deosebit de onorante, care pentru autor pot fi riscante, dacă sunt prea multe, dar pentru o carte care încerca să schimbe ceva erau benefice, arătând că înnoirea era plauzibilă şi că s-a evitat căderea în erezie. Dacă această carte a încurcat pe cineva nu am ştiinţă, cu excepţia a două-trei împunsături gazetăreşti, care fac bine la tonus. Însă cartea, deşi neconvenţională în fond, nu a ocazionat desfăşurări negative, precum numărul din Dilema. Din "adversităţi", multe-puţine, trebuie învăţat, pentru că întotdeauna există loc pentru viziuni diferite, dacă, bineînţeles, există argumente. Diferenţa trebuie preţuită, iar argumentele fac întotdeauna sarea şi piperul culturii.