S-a născut în acelaşi an şi aceeaşi zi cu Radioul românesc. În copilărie, muream de dragul de a dormi la ea în serile de iarnă pentru că îmi spunea poveşti lungi, amuzante, în mare parte inventate pe loc sau în orice caz îmbogăţite cu tot felul de amănunte. Dacă ar fi ştiut Geo Saizescu care erau adevăratele păţanii ale lui Păcală, ar fi luat-o scenaristă pe mătuşă-mea. A trăit mult timp singură, copiii îi plecaseră pe la casele lor. Abia mai târziu a apărut şi nenea Şerbănică lângă ea, om bun, pe care, dacă nu i-l adusese prima tinereţe, iată că i-l hărăzise vârstnicia.
Era încă în putere mătuşa aceasta din partea tatei când eu nu intrasem încă la şcoală şi a început să-mi predea meşteşugurile. Mai întâi împletitul la andrele, învăţându-mă să fac unul pe faţă, unul pe dos, până când a ieşit un model cu găurele de mai mare dragul în bucata de lână roşie. Pe urmă a venit ştiinţa ciorapilor de lână lucraţi cu cinci andrele mici concomitent. Pe urmă al datului firelor pe "rişchitor", instrument ţărănesc de făcut scule pentru a fi vopsite şi ţesute ulterior. Se mândrea cu mine în iarna aceea căci, minune mare, "copila asta a învăţat aşa repede să lucreze de toate!". Eu priveam cum îi fugeau mâinile pe suveică şi pe bătător, apoi pe pedalele de sub războiul de ţesut şi aveam un gând cât casa de mare: la iarnă o să ştiu să şi ţes! Zelul însă m-a părăsit când am dat de dragul buchisitului în abecedar în anul următor. Era un fel de geniu tanti Safta mea. Cred că operele populare de artă au luat naştere din mâinile şi minţile unor oameni ca mătuşa mea. Dacă vedea un pulover deosebit pe la biserică sau când ieşea prin comună, alerga acasă într-un suflet să scoată repede modelul ca să nu-l uite. Avea o sacoşă cu astfel de petice din împletituri. Îşi câştiga viaţa din lucrul mâinilor. Cosea la maşină, croşeta, scotea un pulover la andrele cât nu te aşteptai de repede. Îmi amintesc cu precizie că o dată a croşetat din lână subţire un set întreg de pat, cuvertură, scoarţă, perne-fantezi. Femeia care i le comandase însă nu le-a mai vrut.
O ţin minte venind cu crosnia de lemne de la pădure şi cu un buchet de sunătoare înflorită ori cu alte plante de leac pe care le aduna de sub umbrişul copacilor. Bea straşnic ceaiuri. O scăpaseră de la moarte, spunea ea. Şi-i dăduseră şi putere, cred. Altfel cum se explica faptul că trecuse de 70 de ani şi tot mai trăgea brazde bune de coasă pe dealurile unde avea fâneaţă? O văd şi acum aducând apă cu cobiliţa, plecată în zori până nu se făcea lumină şi se golea fântâna. În anii de secetă scăzuse aşa de mult apa din fântânile de pe la deal, că era o tragedie pentru gospodăriile cu multe animale.
La tanti Safta am auzit eu prima dată rugăciunile de dimineaţă, şi nu pentru că m-ar fi obligat să asist la ritualul ei de discuţii particulare cu Cel de Sus, ci pentru că trăgeam cu urechea când se retrăgea în camera alăturată. Auzeam frânturi şoptite pe care mai târziu le-am învăţat şi eu: "Împărate ceresc"... "Sfinte Dumnezeule"... "Cuvine-se"... Cum le-o fi ţinând minte? Eu ştiam Îngeraşul, nu prea îmi păsa de lungile înşiruiri de vorbe de la icoană. Crucile mătuşii erau mari, ca şi credinţa ei. Nu lipsea de la biserică, dădea mereu pomelnice şi rotea numele în listă ca să apuce toţi cei din neam mila slujbelor plătite din bănuţul ei. Mai târziu, în destul de rarele ocazii când vorbeam la telefon cu ea, îmi povestea cum m-a trecut şi pe mine la sărindar sau pe lista ctitorilor de la noua biserică, să-i trimit eu când pot banii, că deocamdată a pus ea pentru mine...
Am iubit-o mereu, chiar dacă în timp am uitat să-i mai trimit câte o vedere sau vreo felicitare la evenimentele importante din viaţa ei. Când reveneam în vacanţe la casa părintească în care ea se mutase - părinţii mei plecând în alt sat - o regăseam la fel de bună şi cu sacul tot plin de poveşti. De-acum, îmi povestea despre oameni adevăraţi. Îmi spunea despre strămoşi, despre rudele pe care nu le-am prins în viaţă. Îmi spunea cam cu cine semăn eu şi mi se părea o comoară să aflu aşa ceva. Aveam vreo 16 ani când mi-a spus că dimineaţa până se face lumină cântă o privighetoare mai la deal de grădina noastră de ţi se rupe inima de frumuseţe. Trezeşte-mă şi pe mine, n-am auzit niciodată privighetoarea! Şi aşa mi-am îmbogăţit eu vacanţa aceea cu trilurile din zori.
M-a impresionat întotdeauna la ea cum ştia să fie de ospitalieră chiar şi atunci când nu era pregătită cu mari bunătăţi... Indiferent cine şi când ajungea în casa ei, îl punea la masă. Cât clipeai, trântea o mămăligă şi o răsturna pe masă alături de două ochiuri şi o bucată de brânză. Fie şi numai atât. Avea o vorbă: "Să nu plece nimeni fără fărâmituri în barbă din bătătura mea".
Am iertat-o că mi-a spus prea devreme adevărul despre Moş Crăciun, deşi atunci, pe loc, am plâns revoltată. Asta a fost de mult, când Păcală era un flăcău de prin satele vecine, pornit cu iapa lui nărăvaşă în lume, trecând grăbit şi peste gârla noastră sărată... Acum, cu voia dumneavoastră, în loc de vedere, i-am scris mătuşii mele aceste rânduri ca să-i spun că n-am uitat-o.
Publicat in Ziarul Lumina,luni, 10 mai 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu