Cronica din revista Arca

Sirena şi capacul de bere

Felix Nicolau

Daniela Şontică este un instrumentist care îşi desăvârşeşte arta prin exerciţii de stil constante. Ca în cazul oricărui virtuoso, e important să îi urmăreşti nuanţele din frazare în ”Iubita cu nume de profet”, Editura Tracus Arte, 2014. Scopul scriitoarei este nu atât să inoveze, cât să îşi exprime sensibilitatea şi imaginaţia – ambele romantice şi religioase – în forme poetice cât mai rafinate. Poeta iubeşte poeticitatea, dar cum vieţuieşte într-un mediu populat cu poeţi contemporani, ea nu cade în desuetudine stilistică. Redactor-şef la ziarul ”Lumina”, ea diriguie şi ”Suplimentul cultural” al ziarului cu pricina. Reuşita de a înnobila publicaţia Patriarhiei cu un astfel de ”Supliment” îi aparţine în întregime.
Mai întâi, poeta compune poveşti, dar mai mult în sensul feericului decât în cel al epicului: „Această iubire mă trece dincolo de Sahara/ pe spatele unui crocodil secret şi blând,/ mă duce în ţara/ visată de fetiţa celor trei zâne cu dantele şi coifuri,/ întinde poduri, sârme şi autostrăzi/ [...]/ De pe strada mea îngustă/ această iubire se vede foarte mare” (”Poveste de pe strada mea”). Legăturile cu urâtul, dereglările şi înceţoşările schizoide ale artei contemporane sunt puţine, dar asta nu înseamnă că sufletul romantic al poetei pulsează poetic doar de prin livezi. Nu sămănătorism este aici, ci romantism profund şi deschis către actual: „în ultima vreme coplărimea din Lunca Dunării/ pleca la scăldat cu sentimentul/ că scrisorile noastre/ erau bune de făcut pluta,/ unii chiar le credeau gumă de mestecat sau bilete de intrare la film” (”Trupa mea de artificii”). Simţul generării de limbă nouă se împleteşte excelent cu tandreţea rememorărilor biografice.
Thriller feeric
Feminitatea onirică este coloana vertebrală a volumului: „Mărite rege-grădinar,/ visul tău se tâlcuieşte aşa:/ femeia cu ochii albaştri este sfânta care îţi creşte copiii,/ florile de câmp sunt fecioarele zvăpăiate/ ale minţii tale,/ iar pletele vălurite sunt lacrimile vărsate de femeia neştiută,/ care nu înţelege ploaia niciodată”. Uneori delicateţea în această direcţie egalează paginile de tinereţe ale Hortensiei Papadat-Bengescu. Suavitatea şi gentileţea sunt văluri peste durităţi şi imagini absurde. Efectul este unul de feerie cu fundal muzical de thriller: „în miezul zilei îşi scoate păianjenii din ochiul drept,/ îi aşază în tabachera de aramă,/ îi va dărui vecinei, are o fetiţă dulce care merită un cadou,/ întinde o cută a obrazului ca pe cearşaful ei din casa/ cu mulţi copii/ bărbatul i-a plecat de mult,/ de asta are ea părul oţelit,/ îl mângâie cu un capac de bere” (”Femeia cu palma oglindă”).
Cu cât se păşeşte mai adânc în lectură, cu atât se străvede durerea nostalgică elegant fardată. Şontică şi-a asimilat lecţia din ”Decăderea minciunii”, eseul lui Oscar Wilde: arta nu trebuie să fie sinceră; autenticitatea ei decurge din refracţie, sugestie şi simbol. Poetizările stoice alternează cu paradisurile sustenabile: „Apoi câteva zile de miere sălbatică,/ ochii ne-ar rămâne fără contur/ în după-amiezile neştiute de contabili,/ am hoinări prin mahalale,/ am arunca bani vechi în curţile/ cu bătrânei fericiţi bând ceaiuri între ierburi dulcege” (”Iar oamenii”). Uneori aceste paradisuri chiar repercutează frumuseţi ce nu se află la îndemâna oricui, paradisuri nedemocratice: „Noi, care lăsăm dâre pe fiecare orizont,/ i-am ierta,/ am coborî din lume/ şi am vâsli la nesfârşit/ în cutia de argint moale, de forma presupusei inimi” (”Argint moale”).
Artistă de excepţie este Daniela Şontică atunci când îi reuşesc metaforele. Toată înstrunarea ei tinde către metaforă, sărind, din fericire, peste celelalte figuri de stil. Ca o sirenă delfică, ea îşi toarce cântecul şi când nu te aştepţi intonează o arie care te face să dai drumul la catarg si să te arunci în valuri: „Rămâi o vreme,/ din privirea ta enormă/ să-mi croiesc rochii” (”Revedere”).

Cronică publicată în revista Arca, nr. 10-11-12, 2014.

Cronica in Convorbiri literare

Daniela, Iubita cu nume de profet

 

Emanuela Ilie

 

În prelungirea imperativului care dădea titlul unui op mai vechi, Uitaţi-vă prin mine (Editura Brumar, 2007), cel de-al treilea volum de versuri al Danielei Şontică ne lansează o nouă invitaţie la întîlnirea, via carminis, cu Iubita cu nume de profet (Editura Tracus Arte, 2014). Ceea ce se traduce, ca de obicei, printr-o îmbiere cu poezie limpidă şi delicată, de o puritate imagistică şi o cuminţenie tematică pe cale de dispariţie. O poezie care, nesuportînd „hidoşenia” şi „neruşinările”, aşadar desubstanţializarea lumii actuale (v, spre exemplu, Seri prevestitoare, încheiată cu un sumbru avertisment: „în curînd/ cuminţenia va părea oricui un şarpe bubos,/ de care toţi ar trebui să fugă înfricoşaţi./ Atunci zeloşii se vor mînia/ şi vor arăta spre fecioare strigînd: « Omorîţi-le !/ Omorîţi-le! »”), o întoarce, o transformă în reversul ei, graţie unei impresionante capacităţi de învestire a existenţialului cu o încărcătură considerabilă de mitic şi mistic. Procesul poetic care face posibilă această metamorfoză este dezvăluit în finalul unui poem încărcat de semnificaţii, intitulat chiar Iubita cu nume de profet: „Sînt Daniel,/ iubita cu nume de profet,/ mai frumoasă cu seminţe şi cu ierburi/ decît hrănită cu multe desfătări./ Sînt alungată mereu din oraşe/ pentru că tălmăcesc vise care nu plac oamenilor,/ dar tu vei şti că tot ceea ce îţi voi spune/ este adevărat.//...//Mărite rege-grădinar,/ visul tău se traduce aşa:/ femeia cu ochi albaştri este sfînta care îţi creşte copiii,/ florile de cîmp sînt fecioarele zvăpăiate/ ale minţii tale,/ iar pletele vălurite sînt lacrimile vărsate de femeia neştiută,/ care nu înţelege ploaia niciodată.// Iar eu sînt Daniel/ şi am descărcat aceste seminţe de vis/ într-o seară de nisan,/ am aruncat înţelesuri în grădina părăginită/ la picioarele tale,/ sub ochii tăi nedormiţi de un veac,/ de dorul pădurii în care întrevezi dragostea şi moartea/ cum stau la taifas”.

Majoritatea izvoditurilor poetice ale Danielei Şontică se articulează, practic, pe acelaşi tipar – extras direct din opurile de sorginte sacră – graţie căruia orice referent existenţial sau poetic este transferat imediat în spiritual. Aceasta este, în fond, exigenţa absolută a unei scriituri ce nu se sfieşte deloc să utilizeze convenienţele genului de extracţie mistică: formulele psalmodice, recuzita liturgică, aluziile la diverse naraţiuni fondatoare, invocarea unor figuri arhetipale şcl. Dimpotrivă, Iubita cu nume de profet mizează lucid pe repertoriul de amvon, transcriind direct sau parafrazînd versete evanghelice („Cine să vă-nţeleagă oasele, strămoşi ai mei?”; „Încă puţin şi va merge pe apă.”; „fericiţi cei ce plîng.” etc.), cînd nu se confesează prin intermediul unor construcţii lexicale aromite sacerdotal: „smaraldul cuvîntului”, „drumul mătăsii”, „concubinele din Joseon”, „statuie/ luminată de îngerii cu săbii lungi,/ păzitori de sare”, „ocrotiţii deşertului”, „iarba credinţei”, „micile animale din Sumatra”, „solzii mici ai şarpelui de casă” etc.  Nici o stridenţă lexicală, nici o îndrăzneală figurativă, nici o atracţie faţă de tot ceea ar putea fi tradus drept interdict (în materie de senzorial, corporal ori spiritual) nu sparge rama poemelor astfel construite, prin care ni se re-configurează tabloul aproape idealizat al unei iubiri totale. Inevitabil, cu trena de convenţii textualiza(n)te ştiute – însă poeta ştie să acordeze notele specifice fabulaţiilor sau misteriilor creştine după ritmurile unei sensibilităţi rafinate, ce-şi trăieşte proiecţiile cu rost compensatoriu într-o mistuire iarăşi totală a sinelui: „această iubire mă trece dincolo de Sahara/ pe spatele unui crocodil secret şi blând,/ mă duce în ţara/ visată de fetiţa celor trei zâne cu dantele şi coifuri,/ întinde poduri, sârme şi autostrăzi,/ îmi povesteşte cum/ peste oceane vom călători/ ca peste bălţile plânsului,/ vom învinge Nilul,/ vom lupta cu stihiile,/ vom salva bibliotecile de la incendiu.// Din fire de nisip vom face doi tigri/ care vor hăitui amintirea,/ îşi vor lepăda blănurile la piciorul Olimpului -/ acolo ereticii ne-au zărit într-o vară.// De pe strada mea îngustă/ această iubire se vede foarte mare.” (Poveste de pe strada mea). Fără excepţie, limbajul este al devoţiunii totale, de expresie aproape cultică, faţă de o exterioritate plurimorfă, dincolo de sau prin care se revelează în permanenţă alteritatea radicală. Fireşte, singura care are puterea de a umple orice gol, de a anula orice absenţă: „Între noi se aglomerau hărţile lumii,/ vameşii, păcătoşii, maşinile de tuns iarba,/ nebunia femeii pe care o cunoaşte,/ nebunia băiatului pe care l-am iubit la 20 de ani şi a murit tînăr,/ toţi aceşti oameni care fac ceva şi pleacă din noi,/ dar ne rămîn scrişi pe oase,// aceste vieţi, patrii de liturghii neînţelese/ şi trupuri care nu mai nasc decît/ o imensă lacrimă/ în care mi-am făcut casă./ Astăzi, eu, pentru mine:/ Iubitule cu nume în vocabule străine,/ am crezut mereu în tine,/ am aşteptat întotdeauna/ să rosteşti cuvintele/ cu înfrigurarea care urcă seva în plop/ şi jur că nu cunoşteam alte garanţii ale gîndului că există viaţă/ pe planeta locuită de oameni” (Nici o promisiune).

Oricare i-ar fi catalizatorul aparent (compasiunea faţă de o figură greu încercată de soartă, precum Liftiera Mimi, admiraţia faţă de Căutătorul de argint ascuns în cărţile prăfuite din anticariate, amintirea unei iubiri încheiate dramatic, o altă despărţire în ritmuri Zai zai, dar mai ales dăruirea totală cu care noua Evă rătăcitoare nu face altceva decît să retrăiască la cote incandescente aventura celor „două păpuşi de lut roşu/ care se iubesc de la facerea lumii”), instrumentul de garantare unic la care apelează finalmente poeta – la fel ca şi publicista – Daniela Şontică este transcendenţa. Cel mai adesea, emblemele acesteia colorează discret carnaţia poemelor, aşa cum se întîmplă în Pustie: „Chiar acum, un cactus dintr-o specie rară/ înmiresmează calea/ fecioarelor fără frică, fără părinţi, fără lume”. În cîteva cazuri doar, echivalenţa eros lumesc – iubire sacră este chiar scheletul construcţiei lirice. Pe deplin elocvente, din această perspectivă, sînt cele trei (cum altfel?!) tristihuri intitulate Cea mai: „Cea mai frumoasă femeie care te-a iubit/ se ducea la culcare rugîndu-se astfel: / «Ajută-l, Doamne, să nu mă uite!»// Cea mai senină femeie care te-a iubit / intra în somn cu mîinile împreunate zicînd:/ «Ajută-l, Doamne, să nu se uite! »// Cea mai bună femeie care te-a iubit/ construieşte gheme ovale din nopţile cît Mississippi: «Ajută-l, Doamne, să nu Te uite!»”.

Credincioasă responsabilităţii primite odată cu severa etichetă nominală (ebr. Dāni’el, „Dumnezeu este judecătorul meu”), Daniela, Iubita cu nume de profet, îşi tălmăceşte singură viziunile lirice drept mărturii despre unica Prezenţă care converteşte aşteptarea în jubilaţie şi neliniştea în frison revelatoriu. Inclusiv pe teren po(i)etic. Căci, dacă e să-i dăm crezare, „Dumnezeu lucrează încă la noi”...

Text apărut în revista Convorbiri literare, ianuarie 2015.

 

 

 

Pagini de lecturat în tihnă

Nu rataţi numărul pe ianuarie al suplimentului „Lumina  literară şi artistică”, distribuit împreună cu  „Lumina de Duminică” din data de 18 ianuarie!
Veţi avea lucruri interesante de citit. Sub titlul „Nimeni din generaţia mea nu a dat cu pietre în clasici” sunt publicate mărturii ale venerabilului scriitor Daniel Drăgan, intervievat de mai tânărul poet Laurenţiu-Ciprian Tudor. Aflat la ora bilanţului creaţiilor sale (este autor a peste 25 de volume), Daniel Drăgan, născut în 1935, povesteşte despre anii „obsedantelor decenii” din comunism, dar şi despre libertatea de exprimare din ultimii 25 de ani.
„În poezie cuvântul este a doua natură a noastră”, afirmă poetul şi matematicianul Florin Caragiu într-un eseu cu tema artei ca prefigurare a realităţii restaurate. Cititorul de poezie va afla un grupaj de poeme suave de dragoste, semnat de Ştefan Scripcariu.
O recomandare de lectură o constituie cronica literară la volumul „Celălalt Consantin” al lui Consatntin Preda, care este în fapt o antologie a poemelor publicate din 1984 încoace de scriitorul retras „în sudul său patriarhal”, adică la Craiova, şi care se remarcă prin diversa tematică lirică.
Criticul literar Geo Vasile, cunoscut drept un erudit italienist, analizează pe larg poezia lui Ignatie Grecu, poet şi călugăr deopotrivă (trăitor la Mănăstirea Cernica), analiză prilejuită de recenta carte de sonete a acestuia, „Steaua mângâierii”.
O excelentă cronică teatrală semnează jurnalista Claudia Dăboveanu, referindu-se la piesa „Tartuffe”, de Molière, pusă în scenă la Teatrul de Comedie din Bucureşti, care face mereu deliciul publicului prin meşteşugita scriere a nemuritorului biciuitor de moravuri, dar şi prin jocul actoricesc de înaltă ţinută al actorilor.
Aşadar, un supliment cultural cu pagini de lecturat în tihnă, care n-ar trebui trecut cu vederea, pentru că oricine va ieşi îmbogăţit cu idei şi sensuri culturale din citirea lui.   

Marin Ifrim, la vals cu 12 scriitoare

O galantă „Invitaţie la vals literar” a lansat scriitorul Marin Ifrim către mai multe doamne din lumea scrisului.  

Nu l-a refuzat nici una, ba chiar au răspuns la rândul lor cu toată seriozitatea ce o impunea această convenţie socială, pentru că, până la urmă, şi interviul este una dintre convenţii. La fel ca şi valsul.

Aşadar, avem în faţă o carte de interviuri apărută la editura Omega în 2014, care are între coperte întrebările amfitrionului buzoian Marin Ifrim şi răspunsurile oferite de Passionaria Stoicescu, Marilena Lică-Maşala, Daniela Şontică, Carmen-Tania Grigore, Luminiţa Zaharia, Renate Muller, Ana Maria Gîbu, Elena Radu, Oana Camelia Şerban, Ioana Dobre, Ligyia Diaconescu, Diana Popescu.

Sunt scriitoare afirmate sau în curs de afirmare, fiecare dintre ele intersectându-se cumva în traiectul lor literar cu autorul cărţii, unora dintre ele fiindu-le mentor sau îndrumător pe calea jurnalismului sau a literaturii, iar doamnele mai în vârstă fiindu-i lui la un moment dat, poate, modele.

Cartea revelează, cu fiecare interviu citit, o nouă bucată de puzzle aşezată corect în imaginea de ansamblu pe care reuşeşte s-o închege fericit în final. Fiecare biografie şi parcurs literar dezvăluit aici arată, prin delicateţea întrebărilor şi prin complexitatea răspunsurilor, că este deplin justificată aducerea lor împreună în aceeaşi carte.

Dincolo de talentul în poezie, critică, publicistică şi  menageriat cultural, este de admirat la Marin Ifrim o generozitate înnăscută, dar şi asiduu cultivată, prin care promovează şi pune în valoare oamenii de lângă el, oamenii în care crede, neîncetând să lupte pentru a realiza fapte culturale care să dureze în timp.

Personal, prin aceste rânduri, îi aduc încă o dată mulţumirea mea faţă de tot ce a făcut cândva pentru devenirea mea în profesarea scrisului. 

Marin Ifrim poate fi citit şi pe blogurile sale, aici şi aici . 

Cartea care m-a fascinat în 2014

Camelia Carmen Cavadia, PR la Antena 1, deţinătoarea interesantului blog "Cărţi cu suflet",  a realizat o anchetă literară şi a publicat-o pe blogul amintit, anchetă la care m-a invitat şi pe mine să răspund, alături de Cristina Bugnar, Alina Sin, Ioana Dincă, Cristina Severin, Victor Arvunescu, Carmen Ştefancu, Horia Ghibuţiu, Vasilica Rogozanu, Mioara Tronaru, Patricia Diculescu, Alina Birman, Raluca Damian, Alina Bucsain, Andreea Neaună. Tema a fost: ce cărţi am citit în 2014 şi ne-au plăcut? De fapt, ce carte, doar una. Iată ce am avut de spus.  

„Sub gheţar”, Halldor Laxness 

Citesc cărţi ca să fiu impresionată, altfel, la ce bun, nu-i aşa? Dar unele lasă urme mai adânci decât altele, iar una dintre acestea, citită de mine în 2014, a fost „Sub gheţar”, de Halldor Laxness. Povestea islandezului n-are cum să te lase rece. Este o carte stranie, alcătuită ingenios, sub forma unei lungi scrisori (sau a unui raport), amintindu-ţi oarecum de romanele epistolare de secol XIX, deşi atât de diferită prin tematică şi scriitură. Se împletesc aici fantasticul, cu absurdul, comicul şi tragicul, atât de subtil că nu observi limita dintre acestea.

Suprarealista poveste este spusă de un emisar „teolog”,  trimis de episcopul său spre a cerceta neregulile ce se petrec departe de oraş, într-o micuţă comunitate creştină ce trăieşte la Gheţar. Tot ceea ce află emisarul este un amestec de vechi credinţe populare, obiceiuri stranii ale localnicilor, frânturi de legende nordice, apariţii şi dispariţii de personaje fabuloase, mai ales feminine, învieri din morţi, pe fondul unui sentiment de bulversare continuă şi de schimbare a firului logic al lucrurilor.  

Sunt fascinante basmele nordicilor, iar „Sub gheţar” m-a captivat în aceeaşi măsură în care m-au încântat întotdeauna basmele de orice fel. Este posibil ca Islanda să să aibă ceva magic, care face să izbucnească poveştile ca gheizerele. Nu degeaba este ţara cu cei mai mulţi scriitori din lume şi nu întâmplător Halldor Laxness a primit premiul Nobel în 1955.
Toată ancheta o puteţi citit aici.

  

Scorpie şi gheonoaie

Scorpie şi gheonoaie,

Zână de prin glod şi zoaie,

Cămilă cu trei cocoaşe,

Porc jegos cu şapte boaşe,

O răscruce fără cruce

Şi-un picior venind se duce,

Şarpe năpârlit, balaur,

Tinichea spunându-şi aur,

Otrăvită gheară blândă,

Burdihană prea flămândă,

Capricorn cu cornul rupt,

Ce la mumă rece-a supt,

Oglindă fără argint,

Urâţenii de alint

Ce în zori trezesc grădina,

Tremurând spre morţi sulfina,

Tot aşa până-n vecie,

Numai dragoste să fie

Când îmi spui cât sunt de rea,

Cuţite în catifea.

Arbalete şi scaieţi

Cele mai frumoase poete

Au în loc de inimi arbalete.

Cei mai nefericiţi poeţi

Au în loc de suflet un maldăr de scaieţi.

Stihuitori la picioarele humii,

Ei sunt sarea pământului şi buricul lumii.

Rotitoare ceruri cu sori uimitori,

Ar orbi într-o clipă de s-ar şti simpli muritori.

Aşa de tineri, aşa de dureroşi între cărţi,

Scoate din sângele lor moartea cu prea finele-ţi dălţi.

Dacă sunt goi pune pe ei vreo hlamidă,

Sunt flutruii tăi aurii, s-au lepădat de omidă.

Prea frumoşi, prea copii, prea poeţi,

Doamne, fă din lamele lor colivii pentru sticleţi.

  

citind marii poeţi

Ar trebui să mă opresc

din citit poezie

prea mă îndrăgostesc

de sufletele tuturor poeţilor mari

prea aş vrea să-i iau acasă pe toţi

dar ah mă potolesc repede

îmi aduc aminte

că la mine e mereu curăţenie generală

şi nici n-aş putea să le explic nimic vecinilor

din sonorele recitaluri nocturne ale noastre

dar care noastre

când eu n-am mai scris nimic de o mie de ani

de când citesc întruna marii poeţi pe care

aş vrea să-i iau la mine acasă dar

îmi amintesc de curăţenia generală

şi de vecini şi de faptul că n-am mai scris de mult.

  

Vindecare

Mă privesc de sus:
sunt fărâme de carne, de sticlă şi schijă,
Mă smulg durerii, mă lipesc lângă frunze pe tijă.

Animal de poveste pe sub geamuri îmi scurmă,
Steaua lui cade moale sub copite de turmă.

Mă reazem de ziduri, ca să uit cum se plânge,
Îmi culeg vindecarea din roiuri de sânge.

Pleoapele mele, fluturi de insomnie,
Se închid peste amintirile cu care mi-ai nins peste ie.

O să vii într-o vară, devreme o să vii,
Vom culege flori cu petale de sticlă şi alte grozăvii.

Credinţa inorogului

Tot ce-ţi trebuie

este o credinţă tare.

Credinţa este

forţa care aduce lupii

să-ţi lingă zahăr din palmă,

este firul de iarbă

care descuie lacătul ruginit,

ea-ţi scutură gluga

de zăpadă

pentru a-ţi goli trupul

de boli

şi de frici.

Nu trebuie decât să crezi

că în clipa aceasta

inorogul

pe care încaleci

te va aduce la mine.