Lecturi

În spaţiul online este mereu vremea excesivei
expuneri. Şi, sătul de atâtea postări referitoare
la animalele de companie, farfurii cu mâncare,
urări de bune dimineţi şi alte nimicuri
pozate din toate colţurile, cineva s-a decis că e vremea
ca marea reţea de socializare să fie umplută cu un lucru
demn de o revistă literară. Aşa a luat naştere
„leapşa literară“ constând în întocmirea unei liste cu
„10 cărţi care te-au marcat în viaţă“. Şi a funcţionat
bine de tot, încât vreo două-trei săptămâni toată
lumea cât de cât intelectuală (sau care măcar a vrut
să pară astfel) a postat propria listă, invitând alţi prieteni
să facă asemenea. O activitate „virală“, la limita
intoxicării, bazându-se pe încrengătura de rigoare şi
pe creşterea exponenţială a numărului de alte postări
de acest fel. Nimic de luat în serios, zic unii, foarte frumos,
spun alţii - în funcţie de obişnuinţa de a privi
lumea cu lentilă binevoitoare sau înceţoşată.
Multe persoane din lista mea de prieteni au scris
despre cărţile importante din viaţa lor.
Au existat şi unele remarci pe ici, pe colo, unele
texte de protest ale câtorva care n-au dorit intrarea
„în pluton“, dar impresia generală a fost de euforie
nemaiîntâlnită la altă iniţiativă de acest gen.
(În trecut au mai fost nişte provocări în reţea, o dată privitor la
pictorul şi lucrarea preferată, altă dată era vorba de
poezie, dar nici una nu a cunoscut amploarea poveştii
cu listele de cărţi despre care vorbim acum.)
Este clar, oamenii se bucură să poată vorbi şi despre
altceva decât despre ce au mâncat la restaurant,
unde au fost în vacanţă şi ce boală a mai făcut pisica.
{i tot clar apare şi faptul că este esenţial cu cine te
aduni, chiar şi în spaţiul virtual, atât de blamat pentru
uşurătatea lui, atât de hulit pentru pierderea de
vreme. Unii au dat explicaţii sentimentale legate de
fiecare titlu în parte, alţii au fost exacţi, cei mai mulţi
considerând că topul de 10 este constrângător, multe
alte volume i-au marcat.
Dincolo de micile neajunsuri ale acestei mobilizări
„prieteneşti“, de ce să fie rău că un om de litere, un
ziarist, un preot, o profesoară sau oricare alt intelectual
face o listă cu titlurile cărţilor care au însemnat
atât de mult în devenirea lui ca om - poate mai mult
decât persoanele din viaţa reală când acestea nu au
reuşit să se ridice la nivelul de model? Care ar fi argumentele
celor care consideră o banalitate sau un
snobism să arăţi ce ai citit? Bucătarii au voie să se
pozeze lângă turnuleţele de carne garnisite cu sosuri
franţuzite, coafezele pot să ne arate ce mai e nou de la
inventarea permanentului încoace, dar omul pentru
care lectura este o activitate constantă nu poate să
spună altora ce-i place în materie de citit? Am convingerea
că listele acestea pot constitui adevărate bibliografii
pentru mulţi dintre cei care sunt la vârsta lecturilor
esenţiale - şi când se încheie această vârstă?...
Fie şi numai pentru că există atâta debusolare în
învăţământul românesc de astăzi, fie şi numai pentru
că materia de limba şi literatura română este predată
în general într-un stil neatractiv, iar dragostea pentru
lectură nu este un punct strategic de atins de
către cei îndreptăţiţi să le-o inducă elevilor - fie doar
şi pentru atât şi listele cu cele mai influente 10 cărţi
din viaţa noastră au avut motive bune să circule ca
un virus înflorit pe internet.
(Apărut în Lumina literară şi artistică, septembrie 2014).
 

O recenzie de Paul Aretzu la Insemnări...

Revista Viaţa Românească, nr. 5-6/ 2014

ARTA RELAŢIONĂRII - PAUL ARETZU
Daniela Şontică este poetă (autoarea volumelor Arlechini într-o pădure sălbatică şi Uitaţi-vă prin mine) şi jurnalistă. Face parte, însă, din categoria celor discreţi, nestrăduindu-se în niciun fel să atragă atenţia. Volumul Însemnări din pridvor (Editura Trinitas a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2013, cuvânt înainte de Pr. Nicolae Dascălu) reuneşte textele publicate în ultimii ani, în ziarul Lumina, al cărui redactor-şef este, şi în săptămânalul Lumina de Duminică. Sunt scrieri cu tematică diversă, relaţionând, aşa cum se deduce din titlu, lumea mireană din afară, cu sacrul din biserică. Un numitor comun l-ar putea constitui încercarea de a desprinde câteva trăsături distinctive ale poporului ortodox. Una ar fi, numită chiar de la început (în Românii nu merg la moaşte ca la muzeu), evlavia, cinstirea moaştelor, la care, de praznicele sfinţilor respectivi, se fac pelerinaje, cu credinţă şi nădejde. Înrudită cu ruşinea de a fi români, cu care ne-am pricopsit (prin comportamentul unor conaţionali), este atitudinea clişeistică, defăimătoare şi dispreţuitoare, pe care a adoptat-o televiziunea faţă de credincioşii care se îmbulzesc cu desperare la agheasmă sau la sărutarea moaştelor: „Ce nu se înţelege referitor la îmbulzeală este faptul că oamenii ‹‹se silesc›› să intre în Împărăţia cerului, se grăbesc de dragul sfântului, vor să-i spună mai curând o rugăciune, o mulţumire. Nu trebuie să vedem aici o lipsă de civilizaţie ori vreun egoism.” (Neînţeleasa îmbulzeală, p. 12).

Textele tratează subiecte desprinse direct din cotidian, unele stringente. Astfel, la acuzele aduse de Herta Müller atitudinii apatice şi laşităţii intelectualilor români faţă de regimul comunist, li se răspunde cu exemplul rezistenţei prin credinţă, cu prigoana la care au fost supuşi preoţii, monahii, drept-credincioşii. Neavând, cum spune Monica Lovinescu, vocaţia fericirii, românii ar putea-o avea pe cea a mântuirii. Constantin Noica socotea, ca trăsătură definitorie a poporului nostru, îndurarea (şi din punct de vedere moral, şi din punct de vedere fizic).

Tot ceea ce ţine de om ţine de Dumnezeu şi, desigur, ceea ce ţine de Dumnezeu ţine şi de om. Problemele zilnice, aspectele sociale, precum şi cele sufleteşti se află în atenţia bisericii, a duhovnicului, în special. Autoarea relevă sinergismul care funcţionează în lume, armonia existentului. Omul este chipul lui Dumnezeu, iar, prin Hristos, a fost ridicat la taina Sfintei Treimi. Daniela Şontică nu face deloc teologie. Ea are înţelegerea şi blândeţea (duhovnicească) menite a cuprinde fragilitatea şi vulnerabilitatea omului, dar şi tăria acestuia (prin credinţă, prin înomenire), regăsindu-şi adevărata înfăţişare. Nu una hieratică fiindcă aceasta ţine de vocaţia sfinţeniei, ci una autentică, leală Prototipului, dar supusă greşelii şi iertării. Sunt observate în carte, cu atenţie, desprinse din realitatea concretă, defecte, abateri, denaturări ale modelului uman. Este deplânsă emigrarea, din motive economice, a tinerilor valoroşi, lipsa cunoştinţelor minime cu privire la credinţa ortodoxă, fariseismul celor care vor să-şi creeze o imagine evlavioasă, din motive străine credinţei (în special politicienii). În schimb, este elogiată abnegaţia medicilor de la urgenţă, mereu treji, neobosiţi în jurul celor aflaţi în suferinţă. Boala, suferinţa nu sunt numai pedepse pentru păcate, ci şi remedii pentru suflet: „Dintre toate vieţuitoarele, numai omul este capabil să sufere de bunăvoie, să-şi asume durerea pentru ca, trecând prin boală ca printr-o asceză, să iasă mai curat” (Cu faţa spre Doctorul de sus, pp. 46-47). Sunt înfăţişate metehne ale omului de azi: abuzul de telefonie mobilă, asaltul permanent al zgomotului şi muzicii nedorite (cişmeaua cu manele), agresivitatea nelipsitelor reclame, grija exagerată a oamenilor pentru câinii fără stăpân, în pofida dezinteresului pentru semenii defavorizaţi, recurgerea, fără procese de conştiinţă, la avort.

Multe texte rememorează cu afecţiune evenimente ale copilăriei de pe meleagurile Buzăului: este amintită o mătuşă, meşteră în poveşti şi pricepută la rugăciuni, de asemenea, desfăşurarea Liturghiei în bisericuţa de ţară, în vreme de iarnă, cu imaginea bătrânei venite la sfânta slujbă, dintr-un sat apropiat, înfruntând stihia: „Bătrâna aceasta nu este trecută în nicio carte despre succesul şi reuşita în viaţă, nu apare în topul celor mai frumoase femei ale ţării, nu a făcut decât să vină la biserică, înfruntând iarna, cu un buchet de tufănele în mâna degerată.” (Purtătoarea de aur, p. 17).

Daniela Şontică observă, cu acuitate, în lumea de azi, distorsiuni morale. Asceza devine, astfel, formală, fără conţinut, atunci când postitorul mănâncă pe săturate înlocuitori de carne, de brânză, de ciocolată, înşelându-şi simţurile şi conştiinţa. Se practică tot mai mult, mai ales la televiziune, dar şi în presa scrisă, o mistificare şi o comercializare a imaginii îngerilor: „Nu ne întreabă nimeni dacă dorim să vedem ‹‹îngerinţe›› cu decolteuri ample, cu picioare dezvelite, dar cu aripioare albe lipite de spate” (Despre îngerii omului de azi, p. 94). Textele nu sunt simple articole de ziar, autoarea fiind, fără îndoială, şi literată. Are un discurs afectiv, un umor discret, o argumentaţie cursivă şi bine structurată, dar şi un stil atractiv. Tabloul chilipirgiilor lipsiţi de scrupule este elocvent. Iată cum este prezentată categoria câştigătorilor de premii: „Se înscriu la concursuri ciudate, trimit cupoane răzuite, capace de sticle de suc, etichete de biscuiţi. În final, este posibil să primească ceva pentru străduinţă şi fidelitate, un premiu cât de infim, şi sunt exaltaţi de izbânda lor şi le-o povestesc tuturor, aşteptând laudele.” (Ce preţ are chilipirul, p. 104).

Sunt observate porniri nefireşti ale oamenilor, cum ar fi atracţia pentru monstruos, pentru urât, pe care şi-o satisfac prin vizionarea filmelor hollywoodiene de gen: „Un amănunt: cam tuturor creaturilor acestora le curg balele, mereu sunt unsuroase şi le picură un lichid urât din gură şi de pe tot corpul cu aspect de leş scos din bălţi cu petrol noroios” (Monştrii din filmele americane, p. 116). Alt text este preocupat de avantajele, dar mai ales de riscurile folosirii internetului de către elevi. Emoţionant este cel numit Troiţele copilăriei. Întorcându-se în satul natal, autoarea îşi aminteşte mulţimea crucilor şi troiţelor care menţineau credinţa cea adevărată. Erau aşezate la intrarea în sat, lângă fântâni, la răspântii, în locuri de popas, în faţa şcolii: „Satul era înţesat de cruci şi, vrei-nu vrei, te rugai şi te închinai aproape tot drumul. Nu aveai cum să călătoreşti fără Dumnezeu, te obligau troiţele.” (p. 132). Atmosfera sărbătorilor religioase este evocată tot prin recursul la copilărie. Se deplânge mercantilizarea şi amestecarea acestora cu importuri, stricând tradiţii cu încărcătură sufletească, mărginind sacralitatea. De altfel, viaţa trepidantă a omului de azi îl face să se despartă de sine, să-şi piardă natura originară, să se înstrăineze. Însă, tainica noapte a Crăciunului a rămas vie în mintea copilului de odinioară, adormit mereu înaintea venirii Moşului aducător de daruri jinduite.

Temele tratate, oferite din plin de contextul social, sunt nesfârşite: lipsa de politeţe a românilor, manifestarea violenţei, grija pentru aproapele, drama îmbătrânirii la femei. Sunt evocaţi, prin portrete concise, duhovnici sau scriitori pe care autoarea i-a întâlnit: Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa, Fănuş Neagu, Adrian Păunescu.

Textele cuprinse în carte, deşi editoriale la origine, demonstrează o reală vocaţie literară, având o uşoară intenţie didactică, însă fără tendinţe prozelitiste. Sunt prezentate paradoxurile lumii de azi, când convieţuiesc săraci şi bogaţi, virtuoşi şi libertini, credincioşi şi atei. Daniela Şontică este o ziaristă dublată de o scriitoare. Este sensibilă, are har şi, se înţelege, limpezime. Textele sale conţin o atitudine creştină firească, fiind captivante prin cordialitate.

Tudor Cicu despre "Însemnări din pridvor"

Câteva însemnări la Însemnările mele a scris Tudor Cicu pe blogul său (12 iulie 2014):

Deși mi-aș fi dorit să fie un volum de poezie, cartea pe care o deschid pe plaja de la Nei Pori (Grecia), îmi amintește de vorbele lui R. Kipling: „Fă-ți timpul, Acum! Să știi:/Zadarnic ai să plângi/Comoara risipită a vieții n-o mai strângi!”. Cartea, care se numește „Însemnări din pridvor”, îi aparține unei autoare născută prin părțile Buzăului, pe numele ei Daniela Șontică și a apărut la ed. Trinitas, 2013. O carte publicată cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel (Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române) ce conține o serie de tablete publicate de Daniela Șontică în ziarul „Lumina”, de-a lungul vremii. Textele Danielei Șontică au încărcătura unei „spovedanii jurnalistice” rostite cu multă smerenie bisericească. Mă las pradă acestor texte și gândul meu zboară la vremurile copilăriei, pentru că întâlnesc în aceste tablete și multe texte având ca subiecte trimiteri și imagini la nostalgiile copilăriei, la învățăturile mamelor care înainte de a-și vedea porniți copiii de acasă, în lume, le transmit cam tot ce-i sfânt și creștin în „biserica sufletelor” lor. Cititorului i se transmite, de către autoare, încă de la început, un mesaj care-l va urmări pe tot parcursul lecturii: „Poate că mai avem o șansă și încă nu e totul pierdut” și, într-un fel, suntem datori să ne ridicăm fără menajamente împotriva celor ce brodează imprudent în marginea esteticii și a necuviinței aduse la adresa poporului nostru, la adresa conduitei noastre ca cetățeni crescuți în spirit ortodox-creștin. Amintirile sale despre copilăria trăită prin zona locurilor de la Vintilă Vodă (localitate din munții Buzăului), poate părea unora, trăitori doar la oraș, năluci ale unor iubiri neîntâmplate. Copil născut în inima câmpiei dobrogene, înțeleg perfect de ce Daniela Șontică așterne un spic al melancoliei peste acea lume a miracolelor. În blagocestivul neam al jurnaliștilor români, Daniela Șontică a intrat, prin această carte, cu surâsul fermecător al „spunerii”, unde, adevărul (de cele mai multe ori) se confundă mai mult cu căutarea lui decât cu imaginea ce ne-am făcut-o despre el. Multe dintre tabletele din carte au cam ceea ce se chiamă dorința de „a visa mereu o altă viață”, cum își exprimă speranța și credința într-un titlu de tabletă. Dar, la „Dumnezeul fericirii” nu se ajunge decât „trăind durerile cu răbdare, până la capăt„ – sugerează autoarea. Așadar, la pomul cunoașterii și fructele sale, prin intermediul acestor texte, necesare și folositoare, prin rostul acestor fascinante înțelesuri din ele, cititorului nu-i rămâne decât să ridice ciutura de la fântâna parabolelor ridicate de autoare și, după ce-și va potoli setea, să pornească la drum, cât încă „nu e totul pierdut” pentru noi toți, ca popor. Stilul simplu, claritatea expunerii și morala fiecărui text ideatic îl conduc pe cititor, dinspre miracolul răbdării înspre miracolul lecturii.

 

http://tudorcicu.blogspot.ro/2014/07/550-despre-cartile-citite-pe-plajele.html 

Îi mulţumesc domnului Cicu, un cititor avizat, atent şi generos, care ţine şi un blog interesant.  

Florin Dochia, Revista Urmuz, iulie 2014

Cea de-a treia carte de poezie a Danielei Şontică (după „Arlechini într-o pădure sălbatică”, Vinea, 1995, şi „Uitaţi-vă prin mine”, Brumar, 2007), apărută la Trascus Arte, în mai 2014, şi lansată la Salonul Bookfest, se hrăneşte din aceeaşi magmă generatoare de sensuri misterioase, metafizice, dar pare a câştiga în lirism fără a pierde din forţa evocatoare. Poemele sunt interpretări ale realului dintr-o vagă perspectivă mi(s)tică, vagul fiind înţeles aici ca în expresia nichitiană „logica ideilor vagi”, adică ţinând de o indeterminare de la marginea inteligibilului, în care poetul nu recurge la contemplaţie, ci ia o poziţie de reflecţie asupra cunoaşterii poetice. În fapt, avem de-a face cu o repovestire a realului pentru a-l face suportabil, real pus în alte sisteme de referinţă, parcă pentru alte simţuri, mai empatice. „Sunt o Sheherezadă nepersuasivă” – scria altădată Daniela Şontică, şi dacă îl credem pe Friedrich Nietzsche când spune că „diavolul locuieşte în detalii” şi pe Ludwig Mies van der Rohe când spune că „Dumnezeu locuieşte în detalii”, atunci va trebui să căutăm esenţa poeziei acesteia tot în detalii. Pentru că  lectura superficială a versurilor din „Iubita cu nume de profet” nu ne va conduce prea departe, cel mult ne va subjuga oarecum cu ritmurile ascunse ale silabelor, cu acea muzică a cuvintelor armonios compunând frazele. Daniela Şontică nu este deloc blândă cu lectorul leneş, dezabuzat, ea provoacă, cere ataşament, cunoaştere, credinţă.

Dacă titlul volumului ne trimite lesne la etimologia numelui Daniel(a) - din „dan” - a judeca şi „el” - Dumnezeu, puternic. – „Dumnezeu este judecătorul meu” vezi „Cartea lui Daniel” din vechiul Testament – de unde şi o oarecare propensiune înspre afirmarea orgoliului de creator -, „Cartea Danielei” ne pare mai degrabă un erotikon sublimat la frontiera cu transcendentul. Autoarea levitează undeva, între Pământ şi Cer, caută o cale de împăcare a celor două tentaţii, a celor două dorinţe de locuire. Poemul titular este chiar ars poetica, o declaraţie a profetului rătăcitor care spune adevăruri dureroase: „Sunt alungată mereu din oraşe / pentru că tălmăcesc vise care nu plac oamenilor”. Parabola cuprinsă aici, a prevestirii pentru un rege al abandonului („am aruncat înţelesuri în grădina părăginită / la picioarele tale / sub ochii tăi nedormiţi de un veac”), este despre darul de creator de lume („o întâmplare te-a dus pe drumul / femeii cu seminţe / ai primit să-i fii grădinar, florile semănate de tine nu cunosc anotimp.”) şi ratarea împlinirii menirii prin fuga de responsabilitate („vrei să fugi peste ani de sub vraja femeii cu seminţe, / după ce-i vei fi rânduit grădina / vrei să ajungi din urmă necunoscuta, / să-i spui că numai pe ea ai iubit-o”). Finalul dezvăluie semnificaţia general umană a prevestirii: „am descărnat aceste seminţe de vis / într-o seară de nisan [luna eliberării, exodul din Egipt, în Tora! – n.m.] /…/ de dorul pădurii în care întrevezi dragostea şi moartea / cum stau la taifas.”

Asemenea „naraţiuni nepersuasive” sunt peste tot în carte, unele mai lesne de descifrat, altele mai degrabă ţinând de o kabala poetică, destinate iniţiaţilor. De multe ori, persistă impresia unei lecturi din Sylvia Plath, de familia poetică a căreia, psihologic, autoarea ar putea fi apropiată, prin forţa şi delicateţea expresiei. Un poem precum „A crezut că / fără regrete / mă lasă / în câmpia bătură de vânt, / statuie / luminată de îngerii cu săbii lungi, / păzitori de sare. / Şi a plecat / purtând / o vină / care avea să-i strângă / în menghină / dimineţile / scriindu-i / cu fier înroşit / pe fiecare bătaie de inimă / numele meu” nu se numeşte „Sara”, cum ar fi de aşteptat, pentru că ale ei sunt vorbele, ci poartă numele destinatarului, „Lot”, nepotul lui Avraam, cel obligat să-şi abandoneze soaţa care a privit înapoi. Este o altă imagine, din multele, a vinei tragice care traversează literatura lumii, trecând prin Oedip, Antigona, Electra, Hamlet, prinţul Mîşkin, Joseph K., Meursault. Tot Sara, la tragicul extrem, ar putea fi şi mărturisitoarea din „Mătasea frigului”: „În timp ce fugeam / mătasea frigului ne învelea, / avidă ne spunea despre surparea oraşelor / prin care abia trecusem - / şi înţelegeam că întreaga lume cădea / în urma noastră. // de-am fi avut loc să alergăm în inelul incandescent / ca-ntr-o pasăre cu braţele întinse / dar aşa, / dacă tu…    dacă eu…” Reţinem revenirea în mai multe poeme a motivului „mătăsii”, simbol al perfecţiunii şi rafinamentului (pandantivele cu cele 13 simboluri mistice se realizează din mătase naturală - mătase satinată, catifea din mătase, voal din mătase), dar şi al prosperităţii, până la un poem dedicat: „Lumea în falduri de mătase, / eu purtându-mi asprimea în cufere de zahăr. // O caravană / prin pustiul viermilor de mătase, / eu cu părul învârtit pe un stilet / ce ar putea croi / rochii stridente / fluturând pe şolduri visate, tot de mătase” („Falduri”). Delicatul erotism al poemului este evident, cum şi în poeme precum „Anatomie”, „Capot roşu”, „Aur”, „Semiramidă”, „Flori presate” ori „Cea mai”, în care atingerea stratului de transcendent este deliberat afirmată: «Cea mai frumoasă femeie care te-a iubit / se ducea la culcare rugându-se: / „Ajută-l, Doamne, să nu mă uite!” // Cea mai senină femeie care te-a iubit / intra în somn cu mâinile împreunate zicând: / „Ajută-l, Doamne, să nu se uite!” // Cea mei bună femeie care te-a iubit / construieşte gheme ovale din nopţile cât Mississippi: „Ajută-l, Doamne, să nu Te uite!”» Mai deschisă, slab sublimată, este atitudinea din poeme precum „Iar omenii” sau „Proprietarii îmi spuneau”: „Mă foiesc în insomnii, / caut răcoare în fiecare colţ de aşternut, / iau şerpii clocotitori şi îi arunc în sus, / urmărindu-le cu sadism zvârcolirea / peste plopii bătrâni de la ferestre. // îmi amintesc de casele în care am locuit / şi de crivăţul care le umplea, / proprietarii îmi spuneau: / De ce te vaiţi, zână impermeabilă? / Astupă crăpăturile pereţilor cu tine însăţi.” Ar fi de prisos să numesc simbolistica Şarpelui, a Peretelui…

Şi cum nu merge niciodată Eros fără Thanatos, este de citit mai cu seamă poemul „Pasărea cu cioc galben”, care „îmi fură mereu de sub coastă amintiri…”, precum vulturul fura din Prometeu.

„Iubita cu nume de profet” confirmă o direcţie bine accentuată a poeziei româneşti de după zburdălnicia douămiistă, cu refuzul minimalismului şi al mizerabilismului, cu accesul la lirismul de sorginte metafizică, interogativ, feministă cu măsură, Daniela Şontică fiind una dintre reprezentantele de vârf.  

Duminica strazilor inguste

N-o să uit prea curând

acel început de vară,

acea duminică a străzilor înguste

asediate de vânzători ambulanți de cireșe,

văsusem copii cu fețe transfigurate

de promisiunea unei vacanțe nesfârșite,

eu însămi trăiam sentimentul unei iminente plutiri,

nu știu cum se făcuse dar reușeam să levitez    

 la nivelul cuiburilor.  

Si totuși neconsolată m-a găsit

acel bocet ivit din cimitir

Daniel, Daniel, unde te-ai dus…

Orice moarte e mai tragică vara,

am apucat să gândesc 

și am căzut la rădăcina copacilor.

Poezia mă pedepsea

ori profeția se întorcea împotrivă-mi,

transformându-mi cordul într-o cireașă

pe care iubirea o scuipa cu sâmbure cu tot.

  

Anatomie

Aş vrea să-ţi descriu acest tors de femeie:

nişte falduri peste coaste,

acolo miocardul face tot ce vrea,

umbra ta de argon

îi luminează şi acum visele,

zâmbeşte când spui lună,

tace când treci cu unghia peste numele zilei,

bluza ei descheiată peste brânduşe.

Daniela Şontică, Iubita cu nume de profet, editura Tracus Arte, 2014.

Iubita cu nume de profet - lansare la Bookfest

Sâmbătă, 31 mai, ora 16.00, la Bookfest, la standul Editurii Tracus Arte (Pavilionul C2, stand B15), voi lansa cartea de poezie „Iubita cu nume de profet”.

Prezintă Cornelia Maria Savu şi Dan Mircea Cipariu.
Pe coperta a patra, Mihai Vieru mă recomandă astfel:
„O poezie care împarte universul cu percepţia copilăriei şi a gesturilor ei ne inspiră volumul de faţă al Danielei Şontică, Iubita cu nume de profet. În fapt pe această miză structurală se şi ridică construcţia lui. Adică între recursul la copilărie şi de acolo evadarea discursului în forme simple de unde poezia poate ieşi pînă şi dintr-o enumerare de animale, la bun exemplu. Mai odinioară menţionam un strat metafizic la poezia Danielei Şontică, care nu se referea la expresia poetică, ci la percepţia lumii pentru a putea să exprime din scrisul ei poezie, de unde şi confuziile ulterioare. Aşchii dinspre abstractul lui Barbu răsar pe parcursul volumului: „Evident că mai prelung îmi este gîndul la tine,/ dar prins după cortină cu un inel ultim, visatul” ca să reintre în jocul spumant al recursului la nostalgie fără urmă, însă, de frizare a imposturii: „Cînd am aflat că nu-ţi mai pot trimite/ triunghiuri lucioase din copilărie/ m-am îndurat să beau singura picătură de ploaie/ care a căzut în ultimii trei ani” (trupa mea de artificii). Aspectul simplu şi catapulta basmului îi înfăşoară poezia într-o tandreţe care uneori pare că este scutul unor mituri repovestite, necesare. Aduse în bătătura unde realităţile invazive, agresive să nu aibă posibilitatea de a le altera.

Daniela Şontică recultivă rolul apotropaic al basmului prin poezia bucuroasă, ca o luptă de onoare cu realitatea, pentru că realitatea trebuie alterată de simţurile tale ca să fie a ta şi numai a ta”.

Interviu cu Liliana Ursu în Lumina literară şi artistică

În Lumina literară şi artistică (nr.2/ mai 2014), scriitoarea Liliana Ursu a avut amabilitatea să-mi acorde un interviu. Redau un fragment din acesta. (Suplimentul se va găsi împreună cu Lumina de Duminică din 18 martie).  

 Păreţi mai cunoscută în lumea literară din străinătate decât în ţara noastră. Cum explicaţi acest lucru?

Liliana Ursu: Un important critic m-a numit “Steaua ascunsă a poeziei românești”. Eu am publicat în ţară mai multe cărţi de poezie şi de proză dar și traduceri bine primite de critica literară şi înainte de 1989, dar şi după aceea. E adevărat că, frecventând mai mult  spaţiul american şi predând acolo în ultimii 20 de ani, având traduse și publicate cărţi de poezie în ediții bilingve majoritatea lor în Statele Unite şi în Marea Britanie, mi-am neglijat poate prezenţa în spaţiul românesc. Cărţile publicate în străinătate au avut un ecou foarte bun în spaţiul respectiv, fiind întîmpinate cu numeroase cronici, am avut lansări și zeci de lecturi publice în marile lor universităţi, iar editorii, ca urmare a succesului, m-au invitat să le predau şi alte cărţi spre publicare. Dar orice scriitor, pentru a pătrunde într-o altă limbă, are nevoie de complicitatea genială a unui traducător, iar eu am aflat-o din plin în minunații mei traducători: poeții Tess Gallagher, Bruce Weigl și profesorii Adam Sorkin și Sean Cotter.

Câteva date biografice

Liliana Ursu s-a născut la 11 iulie 1949 la Sibiu şi a absolvit Facultatea de limba şi literatura engleză a Universităţii Bucureşti, unde este profesoară. Membră a Uniunii Scriitotrilor din România din 1980. Este poetă, prozatoare, eseistă şi traducătoare. A realizat emisiuni culturale la Televiziunea Română şi la Radio România. A fost bursier Fullbright la Universitatea de Stat din Pennsylvania şi profesor asociat la Universitatea Louisville, Kentucky. În 2003 a fost poet invitat la Stadler Center for Poetry, Lewisburg, SUA. Poeziile i-au fost traduse în engelză şi în alte limbi; este prezentă în mai multe antologii din spaţiul american şi britanic. A primit mai multe premii şi distincţii, între care Ordinul naţional Meritul Cultural în grad de Cavaler, în 2004.

Volume de poezie în limba română: „Viaţa deasupra oraşului”, Cartea Românească, 1977; „Ordinea clipelor”, Cartea Românească, 1978; „Piaţa aurarilor”, Cartea Românească, 1980; „ Zona de protecţie”, Eminescu, 1983; „Corali”, Eminescu, 1986; „Înger călare pe fiară”, Cartea Românească, 1996; „Sus să avem inimile”, Eminescu, 2001.

Volume de proză scurtă: „La jumătatea drumului”, Cartea Românească; „Visul”, Glasul.

Volume în limba engleză: „The Sky Behind the Forest”, volum tradus de Adam Sorkin şi Tess Gallagher, la editura britanică Boodaxe Books şi distins cu premiul Societăţii poeţilor din Marea Britanie pentru cea mai bună carte de poezie în traducere în 1997; „Angel Riding a Beast”, tradus de Bruce Weigl, apărut la editura Northwestern University Press din Chicago.

Frumoasele oraşe ale celor tăcuţi

De o vreme, locuiesc la ultimul etaj într-o clădire cu vedere generoasă asupra unei părţi din oraş. Dimineaţa privesc cu încântare bucata imensă de cer descoperit, neumbrită de nici un bloc, în timp ce seară de seară văd luminile colorate ale Capitalei până departe, spre centru. Dar cu şi mai multă încântare mă uit spre cimitirul din vecinătate, trimiţând un salut fără cuvinte spre „blajinii“ care locuiesc vremelnic cu rămăşiţele lor trupeşti acolo, într-un oraş numai al lor, tăcut, într-o pilduitoare cuminţenie, ordine şi armonie. Seara, înainte de culcare, ultimul lucru pe care îl fac este să mai arunc o privire spre morminte. De fiecare dată mă înduioşez şi mă bucur văzând multe candele aprinse. Roşietice, luminiţele pâlpâie lângă crucile care duc numele defuncţilor mai departe, dar duc şi nădejdea mântuirii lor, pentru că, atâta vreme cât cineva se străduieşte să le aprindă lumini pe locul (impropriu spus) „de veci“, această nădejde există.
Mi-aduc aminte ce emoţionant era în copilărie când, în Vinerea Patimilor, înconjuram biserica după tradiţie şi vedeam miile de lumânări aprinse în cimitirul aşezat pe un loc mai înalt lângă sfântul lăcaş. Iar de Înviere, nu mai spun ce mare de lumină se revărsa de pe dealul cu morminte, pentru că nimeni din cei duşi nu rămânea fără lumină, ba chiar oamenii aprindeau lumânări şi la căpătâiele celor fără rude în viaţă ori absenţi de la slujbă.
Frumuseţea cimitirelor îmi pare nu doar validată teologic atât de profund, prin legătura pe care o avem cu cei plecaţi dintre noi, şi nu este una venită din superstiţia că, dacă nu vom îngriji noi de memoria celor de dinainte, nici cei care ne vor urma n-o vor face pentru noi - deşi exemplul pe care îl dăm este important. Frumuseţea cimitirelor vine şi din liniştea care te inundă atunci când le calci pragul, din bucuria pe care ţi-o dă înfrumuseţarea cu flori şi copaci din care auzi păsări cântând, prin care reproducem în miniatură omenească raiul cu dorinţa ca strămoşii să ne fie odihniţi şi cu sufletele în raiul cel de sus. Te mai impresionează plăcut şi vechimea crucilor, dar şi armonia aleilor, frumuseţea monumentelor funerare în sine, deşi nu în asta ar trebui să constea grija principală.
În plus, poţi să mergi într-un cimitir frumos ca într-un loc de pelerinaj, ca într-un parc, dar şi ca într-un muzeu. Cimitirul Bellu din Bucureşti este o lecţie mare de istorie şi cultură, Cimitirul Vesel din Săpânţa îi încântă pe mulţi prin epitafurile amuzante şi originale, în timp ce bine cunoscutul Montparnasse din Paris este un loc în care sunt îngropaţi mulţi oameni celebri, fiind împodobit cu sculpturi valoroase. Un alt cimitir celebru este Highgate din Londra, foarte vizitat, iar Arlington National Cemetery din Washington DC este cimitirul unde sunt înhumaţi peste 360.000 de veterani americani.
Aşadar, nenumărate motive să îndrăgim cimitirele şi să ne raportăm la ele ca la ceva firesc şi plăcut. Locuri de înţelepţire prin cugetarea la moarte şi locuri de încântare estetică. Şi nu ne putem gândi la cimitirele noastre, ortodoxe, fără să avem în minte imaginea femeilor care îngrijesc locurile îngropării celor dragi.
Ca nişte mironosiţe sunt toate femeile care au grijă de morminte, nelăsându-le în paragină. Şi, precum în textul scripturistic referitor la Învierea Domnului, femeile noastre vin la morminte dis-de-dimineaţă şi aprind lumânări, tămâiază şi pun flori, spunând rugăciuni la groapa celor duşi dintre cei vii. Ele nu uită pe nimeni din trecut, crezând cu putere într-un viitor împreună fericit.

S-a născut "Lumina literară şi artistică"

"Lumina literară şi artistică" este bucuria mea din aprilie 2014.
Bucurie pe care o voi trăi lună de lună în redacţia "Ziarului Lumina", acolo unde îi voi concepe planul, unde mă voi gândi la oameni de litere şi artă pe care îi voi coopta să scrie şi să răspundă întrebărilor pentru a fi publicaţi.
Aşadar, un supliment color de patru pagini (deocamdată), care se va distribui o dată pe lună cu săptămânalul "Lumina de Duminică".
Primul număr este de aşteptat în 6 aprilie.
Eu zic că aveţi un motiv bun să daţi pe la biserică, dragi iubitori de literatură, pentru că numai aşa îl găsiţi. Dar nu cred că vă deranjează asta (oricum, dacă nu mergeţi, nici nu aveţi de ce să citiţi "Lumina liteară şi artistică").
În cochetul supliment - veţi vedea că nu mă laud, chiar e frumuşel paginat - vor fi publicaţi autori care scriu în afinitate cu valorile creştinismului. De fapt, orice poezie, fragment de proză sau eseu îşi va găsi spaţiul în paginile publicaţiei în măsura în care este de calitate şi are un mesaj cel puţin umanist. Mă rog, cuvinte mari - rezumatul ideii este ce spunea Hristos: "Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea".
În numărul 1 apar nume de scriitori valoroşi:  Cassian Maria Spiridon - poezie, pr. Nicolae Dascălu - eseu, un interviu cu Paul Aretzu, cronica lui Florin Caragiu la un volum al lui Ioan Pintea, Felix Nicolau - eseu, Elena Dulgheru - cronică de film. 

Sper că "Lumina literară şi artistică" va fi o bucurie pe care o vom împărtăşi foarte mulţi dintre cei care citim. Şi scriem.