Tudor Cicu despre "Însemnări din pridvor"

Câteva însemnări la Însemnările mele a scris Tudor Cicu pe blogul său (12 iulie 2014):

Deși mi-aș fi dorit să fie un volum de poezie, cartea pe care o deschid pe plaja de la Nei Pori (Grecia), îmi amintește de vorbele lui R. Kipling: „Fă-ți timpul, Acum! Să știi:/Zadarnic ai să plângi/Comoara risipită a vieții n-o mai strângi!”. Cartea, care se numește „Însemnări din pridvor”, îi aparține unei autoare născută prin părțile Buzăului, pe numele ei Daniela Șontică și a apărut la ed. Trinitas, 2013. O carte publicată cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel (Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române) ce conține o serie de tablete publicate de Daniela Șontică în ziarul „Lumina”, de-a lungul vremii. Textele Danielei Șontică au încărcătura unei „spovedanii jurnalistice” rostite cu multă smerenie bisericească. Mă las pradă acestor texte și gândul meu zboară la vremurile copilăriei, pentru că întâlnesc în aceste tablete și multe texte având ca subiecte trimiteri și imagini la nostalgiile copilăriei, la învățăturile mamelor care înainte de a-și vedea porniți copiii de acasă, în lume, le transmit cam tot ce-i sfânt și creștin în „biserica sufletelor” lor. Cititorului i se transmite, de către autoare, încă de la început, un mesaj care-l va urmări pe tot parcursul lecturii: „Poate că mai avem o șansă și încă nu e totul pierdut” și, într-un fel, suntem datori să ne ridicăm fără menajamente împotriva celor ce brodează imprudent în marginea esteticii și a necuviinței aduse la adresa poporului nostru, la adresa conduitei noastre ca cetățeni crescuți în spirit ortodox-creștin. Amintirile sale despre copilăria trăită prin zona locurilor de la Vintilă Vodă (localitate din munții Buzăului), poate părea unora, trăitori doar la oraș, năluci ale unor iubiri neîntâmplate. Copil născut în inima câmpiei dobrogene, înțeleg perfect de ce Daniela Șontică așterne un spic al melancoliei peste acea lume a miracolelor. În blagocestivul neam al jurnaliștilor români, Daniela Șontică a intrat, prin această carte, cu surâsul fermecător al „spunerii”, unde, adevărul (de cele mai multe ori) se confundă mai mult cu căutarea lui decât cu imaginea ce ne-am făcut-o despre el. Multe dintre tabletele din carte au cam ceea ce se chiamă dorința de „a visa mereu o altă viață”, cum își exprimă speranța și credința într-un titlu de tabletă. Dar, la „Dumnezeul fericirii” nu se ajunge decât „trăind durerile cu răbdare, până la capăt„ – sugerează autoarea. Așadar, la pomul cunoașterii și fructele sale, prin intermediul acestor texte, necesare și folositoare, prin rostul acestor fascinante înțelesuri din ele, cititorului nu-i rămâne decât să ridice ciutura de la fântâna parabolelor ridicate de autoare și, după ce-și va potoli setea, să pornească la drum, cât încă „nu e totul pierdut” pentru noi toți, ca popor. Stilul simplu, claritatea expunerii și morala fiecărui text ideatic îl conduc pe cititor, dinspre miracolul răbdării înspre miracolul lecturii.

 

http://tudorcicu.blogspot.ro/2014/07/550-despre-cartile-citite-pe-plajele.html 

Îi mulţumesc domnului Cicu, un cititor avizat, atent şi generos, care ţine şi un blog interesant.  

Florin Dochia, Revista Urmuz, iulie 2014

Cea de-a treia carte de poezie a Danielei Şontică (după „Arlechini într-o pădure sălbatică”, Vinea, 1995, şi „Uitaţi-vă prin mine”, Brumar, 2007), apărută la Trascus Arte, în mai 2014, şi lansată la Salonul Bookfest, se hrăneşte din aceeaşi magmă generatoare de sensuri misterioase, metafizice, dar pare a câştiga în lirism fără a pierde din forţa evocatoare. Poemele sunt interpretări ale realului dintr-o vagă perspectivă mi(s)tică, vagul fiind înţeles aici ca în expresia nichitiană „logica ideilor vagi”, adică ţinând de o indeterminare de la marginea inteligibilului, în care poetul nu recurge la contemplaţie, ci ia o poziţie de reflecţie asupra cunoaşterii poetice. În fapt, avem de-a face cu o repovestire a realului pentru a-l face suportabil, real pus în alte sisteme de referinţă, parcă pentru alte simţuri, mai empatice. „Sunt o Sheherezadă nepersuasivă” – scria altădată Daniela Şontică, şi dacă îl credem pe Friedrich Nietzsche când spune că „diavolul locuieşte în detalii” şi pe Ludwig Mies van der Rohe când spune că „Dumnezeu locuieşte în detalii”, atunci va trebui să căutăm esenţa poeziei acesteia tot în detalii. Pentru că  lectura superficială a versurilor din „Iubita cu nume de profet” nu ne va conduce prea departe, cel mult ne va subjuga oarecum cu ritmurile ascunse ale silabelor, cu acea muzică a cuvintelor armonios compunând frazele. Daniela Şontică nu este deloc blândă cu lectorul leneş, dezabuzat, ea provoacă, cere ataşament, cunoaştere, credinţă.

Dacă titlul volumului ne trimite lesne la etimologia numelui Daniel(a) - din „dan” - a judeca şi „el” - Dumnezeu, puternic. – „Dumnezeu este judecătorul meu” vezi „Cartea lui Daniel” din vechiul Testament – de unde şi o oarecare propensiune înspre afirmarea orgoliului de creator -, „Cartea Danielei” ne pare mai degrabă un erotikon sublimat la frontiera cu transcendentul. Autoarea levitează undeva, între Pământ şi Cer, caută o cale de împăcare a celor două tentaţii, a celor două dorinţe de locuire. Poemul titular este chiar ars poetica, o declaraţie a profetului rătăcitor care spune adevăruri dureroase: „Sunt alungată mereu din oraşe / pentru că tălmăcesc vise care nu plac oamenilor”. Parabola cuprinsă aici, a prevestirii pentru un rege al abandonului („am aruncat înţelesuri în grădina părăginită / la picioarele tale / sub ochii tăi nedormiţi de un veac”), este despre darul de creator de lume („o întâmplare te-a dus pe drumul / femeii cu seminţe / ai primit să-i fii grădinar, florile semănate de tine nu cunosc anotimp.”) şi ratarea împlinirii menirii prin fuga de responsabilitate („vrei să fugi peste ani de sub vraja femeii cu seminţe, / după ce-i vei fi rânduit grădina / vrei să ajungi din urmă necunoscuta, / să-i spui că numai pe ea ai iubit-o”). Finalul dezvăluie semnificaţia general umană a prevestirii: „am descărnat aceste seminţe de vis / într-o seară de nisan [luna eliberării, exodul din Egipt, în Tora! – n.m.] /…/ de dorul pădurii în care întrevezi dragostea şi moartea / cum stau la taifas.”

Asemenea „naraţiuni nepersuasive” sunt peste tot în carte, unele mai lesne de descifrat, altele mai degrabă ţinând de o kabala poetică, destinate iniţiaţilor. De multe ori, persistă impresia unei lecturi din Sylvia Plath, de familia poetică a căreia, psihologic, autoarea ar putea fi apropiată, prin forţa şi delicateţea expresiei. Un poem precum „A crezut că / fără regrete / mă lasă / în câmpia bătură de vânt, / statuie / luminată de îngerii cu săbii lungi, / păzitori de sare. / Şi a plecat / purtând / o vină / care avea să-i strângă / în menghină / dimineţile / scriindu-i / cu fier înroşit / pe fiecare bătaie de inimă / numele meu” nu se numeşte „Sara”, cum ar fi de aşteptat, pentru că ale ei sunt vorbele, ci poartă numele destinatarului, „Lot”, nepotul lui Avraam, cel obligat să-şi abandoneze soaţa care a privit înapoi. Este o altă imagine, din multele, a vinei tragice care traversează literatura lumii, trecând prin Oedip, Antigona, Electra, Hamlet, prinţul Mîşkin, Joseph K., Meursault. Tot Sara, la tragicul extrem, ar putea fi şi mărturisitoarea din „Mătasea frigului”: „În timp ce fugeam / mătasea frigului ne învelea, / avidă ne spunea despre surparea oraşelor / prin care abia trecusem - / şi înţelegeam că întreaga lume cădea / în urma noastră. // de-am fi avut loc să alergăm în inelul incandescent / ca-ntr-o pasăre cu braţele întinse / dar aşa, / dacă tu…    dacă eu…” Reţinem revenirea în mai multe poeme a motivului „mătăsii”, simbol al perfecţiunii şi rafinamentului (pandantivele cu cele 13 simboluri mistice se realizează din mătase naturală - mătase satinată, catifea din mătase, voal din mătase), dar şi al prosperităţii, până la un poem dedicat: „Lumea în falduri de mătase, / eu purtându-mi asprimea în cufere de zahăr. // O caravană / prin pustiul viermilor de mătase, / eu cu părul învârtit pe un stilet / ce ar putea croi / rochii stridente / fluturând pe şolduri visate, tot de mătase” („Falduri”). Delicatul erotism al poemului este evident, cum şi în poeme precum „Anatomie”, „Capot roşu”, „Aur”, „Semiramidă”, „Flori presate” ori „Cea mai”, în care atingerea stratului de transcendent este deliberat afirmată: «Cea mai frumoasă femeie care te-a iubit / se ducea la culcare rugându-se: / „Ajută-l, Doamne, să nu mă uite!” // Cea mai senină femeie care te-a iubit / intra în somn cu mâinile împreunate zicând: / „Ajută-l, Doamne, să nu se uite!” // Cea mei bună femeie care te-a iubit / construieşte gheme ovale din nopţile cât Mississippi: „Ajută-l, Doamne, să nu Te uite!”» Mai deschisă, slab sublimată, este atitudinea din poeme precum „Iar omenii” sau „Proprietarii îmi spuneau”: „Mă foiesc în insomnii, / caut răcoare în fiecare colţ de aşternut, / iau şerpii clocotitori şi îi arunc în sus, / urmărindu-le cu sadism zvârcolirea / peste plopii bătrâni de la ferestre. // îmi amintesc de casele în care am locuit / şi de crivăţul care le umplea, / proprietarii îmi spuneau: / De ce te vaiţi, zână impermeabilă? / Astupă crăpăturile pereţilor cu tine însăţi.” Ar fi de prisos să numesc simbolistica Şarpelui, a Peretelui…

Şi cum nu merge niciodată Eros fără Thanatos, este de citit mai cu seamă poemul „Pasărea cu cioc galben”, care „îmi fură mereu de sub coastă amintiri…”, precum vulturul fura din Prometeu.

„Iubita cu nume de profet” confirmă o direcţie bine accentuată a poeziei româneşti de după zburdălnicia douămiistă, cu refuzul minimalismului şi al mizerabilismului, cu accesul la lirismul de sorginte metafizică, interogativ, feministă cu măsură, Daniela Şontică fiind una dintre reprezentantele de vârf.  

Duminica strazilor inguste

N-o să uit prea curând

acel început de vară,

acea duminică a străzilor înguste

asediate de vânzători ambulanți de cireșe,

văsusem copii cu fețe transfigurate

de promisiunea unei vacanțe nesfârșite,

eu însămi trăiam sentimentul unei iminente plutiri,

nu știu cum se făcuse dar reușeam să levitez    

 la nivelul cuiburilor.  

Si totuși neconsolată m-a găsit

acel bocet ivit din cimitir

Daniel, Daniel, unde te-ai dus…

Orice moarte e mai tragică vara,

am apucat să gândesc 

și am căzut la rădăcina copacilor.

Poezia mă pedepsea

ori profeția se întorcea împotrivă-mi,

transformându-mi cordul într-o cireașă

pe care iubirea o scuipa cu sâmbure cu tot.

  

Anatomie

Aş vrea să-ţi descriu acest tors de femeie:

nişte falduri peste coaste,

acolo miocardul face tot ce vrea,

umbra ta de argon

îi luminează şi acum visele,

zâmbeşte când spui lună,

tace când treci cu unghia peste numele zilei,

bluza ei descheiată peste brânduşe.

Daniela Şontică, Iubita cu nume de profet, editura Tracus Arte, 2014.

Iubita cu nume de profet - lansare la Bookfest

Sâmbătă, 31 mai, ora 16.00, la Bookfest, la standul Editurii Tracus Arte (Pavilionul C2, stand B15), voi lansa cartea de poezie „Iubita cu nume de profet”.

Prezintă Cornelia Maria Savu şi Dan Mircea Cipariu.
Pe coperta a patra, Mihai Vieru mă recomandă astfel:
„O poezie care împarte universul cu percepţia copilăriei şi a gesturilor ei ne inspiră volumul de faţă al Danielei Şontică, Iubita cu nume de profet. În fapt pe această miză structurală se şi ridică construcţia lui. Adică între recursul la copilărie şi de acolo evadarea discursului în forme simple de unde poezia poate ieşi pînă şi dintr-o enumerare de animale, la bun exemplu. Mai odinioară menţionam un strat metafizic la poezia Danielei Şontică, care nu se referea la expresia poetică, ci la percepţia lumii pentru a putea să exprime din scrisul ei poezie, de unde şi confuziile ulterioare. Aşchii dinspre abstractul lui Barbu răsar pe parcursul volumului: „Evident că mai prelung îmi este gîndul la tine,/ dar prins după cortină cu un inel ultim, visatul” ca să reintre în jocul spumant al recursului la nostalgie fără urmă, însă, de frizare a imposturii: „Cînd am aflat că nu-ţi mai pot trimite/ triunghiuri lucioase din copilărie/ m-am îndurat să beau singura picătură de ploaie/ care a căzut în ultimii trei ani” (trupa mea de artificii). Aspectul simplu şi catapulta basmului îi înfăşoară poezia într-o tandreţe care uneori pare că este scutul unor mituri repovestite, necesare. Aduse în bătătura unde realităţile invazive, agresive să nu aibă posibilitatea de a le altera.

Daniela Şontică recultivă rolul apotropaic al basmului prin poezia bucuroasă, ca o luptă de onoare cu realitatea, pentru că realitatea trebuie alterată de simţurile tale ca să fie a ta şi numai a ta”.

Interviu cu Liliana Ursu în Lumina literară şi artistică

În Lumina literară şi artistică (nr.2/ mai 2014), scriitoarea Liliana Ursu a avut amabilitatea să-mi acorde un interviu. Redau un fragment din acesta. (Suplimentul se va găsi împreună cu Lumina de Duminică din 18 martie).  

 Păreţi mai cunoscută în lumea literară din străinătate decât în ţara noastră. Cum explicaţi acest lucru?

Liliana Ursu: Un important critic m-a numit “Steaua ascunsă a poeziei românești”. Eu am publicat în ţară mai multe cărţi de poezie şi de proză dar și traduceri bine primite de critica literară şi înainte de 1989, dar şi după aceea. E adevărat că, frecventând mai mult  spaţiul american şi predând acolo în ultimii 20 de ani, având traduse și publicate cărţi de poezie în ediții bilingve majoritatea lor în Statele Unite şi în Marea Britanie, mi-am neglijat poate prezenţa în spaţiul românesc. Cărţile publicate în străinătate au avut un ecou foarte bun în spaţiul respectiv, fiind întîmpinate cu numeroase cronici, am avut lansări și zeci de lecturi publice în marile lor universităţi, iar editorii, ca urmare a succesului, m-au invitat să le predau şi alte cărţi spre publicare. Dar orice scriitor, pentru a pătrunde într-o altă limbă, are nevoie de complicitatea genială a unui traducător, iar eu am aflat-o din plin în minunații mei traducători: poeții Tess Gallagher, Bruce Weigl și profesorii Adam Sorkin și Sean Cotter.

Câteva date biografice

Liliana Ursu s-a născut la 11 iulie 1949 la Sibiu şi a absolvit Facultatea de limba şi literatura engleză a Universităţii Bucureşti, unde este profesoară. Membră a Uniunii Scriitotrilor din România din 1980. Este poetă, prozatoare, eseistă şi traducătoare. A realizat emisiuni culturale la Televiziunea Română şi la Radio România. A fost bursier Fullbright la Universitatea de Stat din Pennsylvania şi profesor asociat la Universitatea Louisville, Kentucky. În 2003 a fost poet invitat la Stadler Center for Poetry, Lewisburg, SUA. Poeziile i-au fost traduse în engelză şi în alte limbi; este prezentă în mai multe antologii din spaţiul american şi britanic. A primit mai multe premii şi distincţii, între care Ordinul naţional Meritul Cultural în grad de Cavaler, în 2004.

Volume de poezie în limba română: „Viaţa deasupra oraşului”, Cartea Românească, 1977; „Ordinea clipelor”, Cartea Românească, 1978; „Piaţa aurarilor”, Cartea Românească, 1980; „ Zona de protecţie”, Eminescu, 1983; „Corali”, Eminescu, 1986; „Înger călare pe fiară”, Cartea Românească, 1996; „Sus să avem inimile”, Eminescu, 2001.

Volume de proză scurtă: „La jumătatea drumului”, Cartea Românească; „Visul”, Glasul.

Volume în limba engleză: „The Sky Behind the Forest”, volum tradus de Adam Sorkin şi Tess Gallagher, la editura britanică Boodaxe Books şi distins cu premiul Societăţii poeţilor din Marea Britanie pentru cea mai bună carte de poezie în traducere în 1997; „Angel Riding a Beast”, tradus de Bruce Weigl, apărut la editura Northwestern University Press din Chicago.

Frumoasele oraşe ale celor tăcuţi

De o vreme, locuiesc la ultimul etaj într-o clădire cu vedere generoasă asupra unei părţi din oraş. Dimineaţa privesc cu încântare bucata imensă de cer descoperit, neumbrită de nici un bloc, în timp ce seară de seară văd luminile colorate ale Capitalei până departe, spre centru. Dar cu şi mai multă încântare mă uit spre cimitirul din vecinătate, trimiţând un salut fără cuvinte spre „blajinii“ care locuiesc vremelnic cu rămăşiţele lor trupeşti acolo, într-un oraş numai al lor, tăcut, într-o pilduitoare cuminţenie, ordine şi armonie. Seara, înainte de culcare, ultimul lucru pe care îl fac este să mai arunc o privire spre morminte. De fiecare dată mă înduioşez şi mă bucur văzând multe candele aprinse. Roşietice, luminiţele pâlpâie lângă crucile care duc numele defuncţilor mai departe, dar duc şi nădejdea mântuirii lor, pentru că, atâta vreme cât cineva se străduieşte să le aprindă lumini pe locul (impropriu spus) „de veci“, această nădejde există.
Mi-aduc aminte ce emoţionant era în copilărie când, în Vinerea Patimilor, înconjuram biserica după tradiţie şi vedeam miile de lumânări aprinse în cimitirul aşezat pe un loc mai înalt lângă sfântul lăcaş. Iar de Înviere, nu mai spun ce mare de lumină se revărsa de pe dealul cu morminte, pentru că nimeni din cei duşi nu rămânea fără lumină, ba chiar oamenii aprindeau lumânări şi la căpătâiele celor fără rude în viaţă ori absenţi de la slujbă.
Frumuseţea cimitirelor îmi pare nu doar validată teologic atât de profund, prin legătura pe care o avem cu cei plecaţi dintre noi, şi nu este una venită din superstiţia că, dacă nu vom îngriji noi de memoria celor de dinainte, nici cei care ne vor urma n-o vor face pentru noi - deşi exemplul pe care îl dăm este important. Frumuseţea cimitirelor vine şi din liniştea care te inundă atunci când le calci pragul, din bucuria pe care ţi-o dă înfrumuseţarea cu flori şi copaci din care auzi păsări cântând, prin care reproducem în miniatură omenească raiul cu dorinţa ca strămoşii să ne fie odihniţi şi cu sufletele în raiul cel de sus. Te mai impresionează plăcut şi vechimea crucilor, dar şi armonia aleilor, frumuseţea monumentelor funerare în sine, deşi nu în asta ar trebui să constea grija principală.
În plus, poţi să mergi într-un cimitir frumos ca într-un loc de pelerinaj, ca într-un parc, dar şi ca într-un muzeu. Cimitirul Bellu din Bucureşti este o lecţie mare de istorie şi cultură, Cimitirul Vesel din Săpânţa îi încântă pe mulţi prin epitafurile amuzante şi originale, în timp ce bine cunoscutul Montparnasse din Paris este un loc în care sunt îngropaţi mulţi oameni celebri, fiind împodobit cu sculpturi valoroase. Un alt cimitir celebru este Highgate din Londra, foarte vizitat, iar Arlington National Cemetery din Washington DC este cimitirul unde sunt înhumaţi peste 360.000 de veterani americani.
Aşadar, nenumărate motive să îndrăgim cimitirele şi să ne raportăm la ele ca la ceva firesc şi plăcut. Locuri de înţelepţire prin cugetarea la moarte şi locuri de încântare estetică. Şi nu ne putem gândi la cimitirele noastre, ortodoxe, fără să avem în minte imaginea femeilor care îngrijesc locurile îngropării celor dragi.
Ca nişte mironosiţe sunt toate femeile care au grijă de morminte, nelăsându-le în paragină. Şi, precum în textul scripturistic referitor la Învierea Domnului, femeile noastre vin la morminte dis-de-dimineaţă şi aprind lumânări, tămâiază şi pun flori, spunând rugăciuni la groapa celor duşi dintre cei vii. Ele nu uită pe nimeni din trecut, crezând cu putere într-un viitor împreună fericit.

S-a născut "Lumina literară şi artistică"

"Lumina literară şi artistică" este bucuria mea din aprilie 2014.
Bucurie pe care o voi trăi lună de lună în redacţia "Ziarului Lumina", acolo unde îi voi concepe planul, unde mă voi gândi la oameni de litere şi artă pe care îi voi coopta să scrie şi să răspundă întrebărilor pentru a fi publicaţi.
Aşadar, un supliment color de patru pagini (deocamdată), care se va distribui o dată pe lună cu săptămânalul "Lumina de Duminică".
Primul număr este de aşteptat în 6 aprilie.
Eu zic că aveţi un motiv bun să daţi pe la biserică, dragi iubitori de literatură, pentru că numai aşa îl găsiţi. Dar nu cred că vă deranjează asta (oricum, dacă nu mergeţi, nici nu aveţi de ce să citiţi "Lumina liteară şi artistică").
În cochetul supliment - veţi vedea că nu mă laud, chiar e frumuşel paginat - vor fi publicaţi autori care scriu în afinitate cu valorile creştinismului. De fapt, orice poezie, fragment de proză sau eseu îşi va găsi spaţiul în paginile publicaţiei în măsura în care este de calitate şi are un mesaj cel puţin umanist. Mă rog, cuvinte mari - rezumatul ideii este ce spunea Hristos: "Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea".
În numărul 1 apar nume de scriitori valoroşi:  Cassian Maria Spiridon - poezie, pr. Nicolae Dascălu - eseu, un interviu cu Paul Aretzu, cronica lui Florin Caragiu la un volum al lui Ioan Pintea, Felix Nicolau - eseu, Elena Dulgheru - cronică de film. 

Sper că "Lumina literară şi artistică" va fi o bucurie pe care o vom împărtăşi foarte mulţi dintre cei care citim. Şi scriem.

O întâmplare

Când şi-a simţit sfârşitul aproape, bătrânul l-a chemat la sine pe feciorul sfios, dar a cărui dârzenie era scrisă în ochii albaştri şi adânci, poate cam prea duşi în fundul capului, încât păreau nişte cuiburi goale, luate pe nepregătite toamna de plecarea păsărilor.

Băiatul împlini cuminte porunca. Aşeză un strat bun de paie în curte, la umbra vişinului, puse peste paie un ţol vechi de lână ţesut de bună-sa la război, apoi intră în casă şi-l luă în braţe pe tatăl muribund, atât de slăbit că nu atârna mai greu ca o oaie. Îl depuse pe patul din urmă şi aşteptă.

Bolnavul părinte îi făcu semn să se apropie şi-i ceru cu glas aspru:

- Eu mă duc... Să ai grijă de mă-ta!

După câteva respirări chinuite îi ceru băiatului:
- Tare-aş vrea să-mi citeşti Paraclisul!...Ăsta dor îl mai am...

Ascultătorul fecior plecă spre odaia bună unde ţineau cele câteva cărţi, unele primite de la dascălul satului, altele rămase de la bunica, şi scotoci în ladă până găsi cartea veche cu coperte maronii, imitaţie de piele, pe care scria „Paraclisul Maicii Domnului”.

Se aşeză în genunchi lângă tatăl său, îi puse cartea pe piept şi începu recitarea rară, în şoaptă, cum auzise el la mănăstirile de călugări când se citesc Ceasurile. Citi o strofă, două, dar oricât se strădui, de nodul din gât nu scăpă. Era acolo mai viu decât orice, chiar decât fiinţa lui de băietan pe care dorul de viaţă călugărească îl năpădise de multişor, spre disperarea maică-si.

Deodată văzu cum cartea încetase să se mai mişte.

Bătrânul adormise definitiv. Avea pe chip un zâmbet lin, iar ochii i se închiseseră cu pace, probabil fericit la gândul că într-un colţ de cer avea să o întâlnească pe Preacurata. Crengile vişinului se mişcau uşor chiar atunci, băiatul simţi că sufletul tătâne-său a trecut printre ele şi încă se mai rotea deasupra lor, nedumerit de proaspăta întâmplare a ieşirii din trup.  

Crisula - ce nume

Crisula - ce nume mai e şi ăsta? se mira tovarăşul învăţător,

era vară, îmi amintesc de tanti Crisula

cum stătea pe iarbă şi torcea lână

în timp ce păzea câţiva mieluşei prin vatra satului,

iar eu mergeam cu Frumoasa la adăpat

şi eram tare convinsă

că aşa este normal să bei apă - cu adevărată sete şi sorbind zgomotos

dar n-am băut niciodată odată cu vaca din izvor

numai şi numai pentru că mi-ar fi fost ruşine

că mă vede cineva – poate chiar Crisula,

care ţinea iarna pe prispă şiraguri de cârnaţi,

iar copiii au râs obraznici când am mers la colindat

„ne daţi ori nu ne daţi/ un cârnat/ tot din acela afumat

ca anul trecut….”  

Ce nume e şi acesta? Se mira învăţătorul

când se dădea cu sania împreună cu noi

pe uliţa ce cobora dinspre şcoală,

dar de ce nu ne întreba niciodată ce sat era şi acela

care avea să se ţină scai după noi cât vom trăi

chiar dacă acum nu mai este nimic cum era,

nici garduri, nici case,

nici oameni mari, nici copii, nici dealuri întregi

ori drumuri drepte,

numai grădini alunecând letargic

spre gârla sărată,

spre visata bătrâneţe fără de moarte.