Inca un desen

Asta mi se întâmplă când vreau să-mi împrietenesc degetele şi mintea cu dorinţa de a desena
folosind computerul...

Interviu cu Voicu Popescu, dirijorul Corului Madrigal

"Datoria mea este să duc povestea mai departe"

Voicu Popescu este dirijorul a trei coruri: Madrigal, Corul de Copii Radio şi Sound. Când maestrul Marin Constantin a părăsit lumea aceasta, la începutul lui 2011, o grea şi dulce povară a căzut pe umerii lui Voicu Popescu: rolul de dirijor al Madrigalului, cor de legendă din care a făcut parte şi domnia sa ani la rândul. Despre vremurile de demult şi situaţia actuală a muzicii corale din ţara noastră a avut amabilitatea să ne vorbească într-un scurt interviu.

Daniela Şontică: Pentru melomani, Madrigalul înseamnă mult, este poate cel mai iubit şi cunoscut cor românesc. Pentru dumneavoastră, domnule Voicu Popescu, ce înseamnă? 

Voicu Popescu: Pentru mine este un loc în care amintirile se provoacă de la sine. Aici am deschis ochii ca muzician şi ca artist, aici mi-am construit tot ceea ce ştiu în materie de artă corală şi consider că rămânerea în acest perimetru a fost nu un lucru firesc, ci o consecinţă a unor fapte care s-au acumulat. Iar datoria mea de madrigalist care s-a desprins la un moment dat de ceea ce însemna activitatea propriu-zisă la Madrigal, dar care a beneficiat de toate acele elemente de construcţie corală pe care le-a întâlnit în lungile repetiţii cu maestrul Marin Constantin, a fost să duc povestea mai departe într-o altă formă. Am avut această ocazie în anii â90 şi o bună parte din anii 2000, când am devenit dirijor al Corului de Copii Radio şi, alături de doamna Eugenia Văcărescu, am făcut 40-50 de turnee internaţionale. Atunci a fost cea mai prolifică perioadă pentru cor, s-au înregistrat cele mai frumoase piese cântate de acei copii. Acesta a fost în mod cert rezultatul infuziei de profesionalism pe care am trăit-o alături de Marin Constantin şi arta sa interpretativă, încercând la rândul meu să am viziunea mea proprie, dar neuitând niciodată că rădăcinile acolo mi-au fost şi acolo îmi sunt în permanenţă.

Vă rugăm să ne povestiţi puţin despre începuturile colaborării dumneavoastră cu Madrigalul. 

Am fost membru al Corului Madrigal între 1973 şi 1980, apoi am plecat în televiziune, dar am rămas colaborator al corului până în 1989. Am devenit după aceea dirijor secund al Corului de Copii Radio. Am reluat colaborarea la Madrigal, dar de data aceasta n-a mai fost în calitate de cântăreţ, ci de maestru de cor, în perioada 1996-1997. Am asigurat astfel câteva concerte în vremea când maestrul Marin Constantin căuta pe cineva care putea să-l ajute… A trebuit să asigur o producţie a Madrigalului în cadrul Festivalului „George Enescu“, cu Misa în do minor de Mozart, după care, pentru 2011, urma un proiect în care să prezint Madrigalul împreună cu Corul de Copii Radio într-un program cu compoziţii dedicate acestor două formaţii, era proiectul iniţiat cu maestrul Marin Constantin. Însă la acel 1 ianuarie 2011, la ora 1:00, maestrul s-a desprins de noi şi a lăsat în urmă o grea şi dulce povară în acelaşi timp…

Cât de mult v-a marcat întâlnirea cu marele dirijor Marin Constantin?

Era un mare artist în sine, dar şi un om care avea o uriaşă forţă de comunicare, iar lucrul acesta nu putea să treacă pe lângă nimeni fără ca el să fie profund marcat. Era şi un dominator care ştia să-şi impună toate viziunile în aşa fel încât niciodată nu cobora standardele de calitate sub nivelul la care idealiza propriile concerte. Noi, madrigaliştii, eram obişnuiţi, chiar şi în acea vreme, când lucrurile nu mergeau bine din alte puncte de vedere, să trăim într-o altă lume, izolaţi de tot ce era în jur, noi trăiam înalt, măruntele probleme de ordin material sau de altă natură erau cu mult în afara spaţiului în care trăiam alături de Marin Constantin. Aveam o lume a noastră, pe care nu ne-o putea lua nimeni, indiferent câte dictaturi ar fi condus ţara… El ne-a creat un alt orizont şi acesta este un lucru pe care foarte puţini oameni din lumea asta ştiu să-l facă.

Sunteţi dirijorul a trei formaţiuni corale: Corul Naţional de Cameră Madrigal, Corul de Copii Radio şi Grupul Coral Sound… Nu este greu?

Este greu, dar fiecare îmi oferă altceva. Corul Madrigal este expresia profesionalismului suprem, unde trebuie să te întrebuinţezi total ca artist, ca organizator, ca om care trebuie să răspundă şi de viaţa celorlalţi, la Corul de Copii Radio este o lume a entuziasmului şi a prospeţimii în faţa a tot ceea ce înseamnă muzică şi bucuria de a cânta, iar la Sound există entuziasmul acela al omului care ştie că nu are suficiente posibilităţi, dar îşi doreşte enorm să se consume interior ca să ofere celui de lângă el bucuria de a cânta. Membrii Corului Sound sunt din medii de nemuzicieni, nu sunt şcoliţi în domeniu, şi asta este marea bucurie, că după câteva încercări, ei reuşesc să transmită frumuseţea muzicii, cântă cu drag.

Când mergeţi la biserică şi auziţi corul de acolo, ce spuneţi în sinea dumneavoastră? 

Din păcate, regimul meu de viaţă este foarte încărcat, cu turnee şi repetiţii, nu-mi permite să merg la biserică decât uneori. Un cor dintr-o biserică îl ascult în sine, nu mă gândesc că eu aş putea să fac ceva mai bine acolo, nu este menirea mea să judec nici interpretarea muzicii într-o biserică, nici ce face preotul acolo…

Este necesară credinţa membrilor unui cor laic atunci când interpretează piese de factură religioasă?

Credinţa asigură unisonul spiritual. Se simte când se cântă străin de starea piesei, când gândurile se duc în altă parte decât acolo unde trebuie şi atunci sunt destul de grele comunicarea şi lucrul cu oameni care nu se concentrează, care nu intră într-un flux emoţional şi ideatic, care să asigure o trăire la acelaşi nivel din partea tuturor membrilor corului.

Mai are lumea de astăzi dorinţa de a asculta muzică de cor?

Îmi place să cred că da. Însă ceea ce se întâmplă în jurul nostru anihilează în general acest lucru. Vorbeam de curând cu copiii de la cor despre faptul că suntem ţara cu cele mai puţine evenimente corale, harta noastră este neagră atunci când e vorba de rapoarte de ţară care să arate care este standardul la acest capitol. Ştim că în Suedia 20% din populaţie cântă în cor, ştim că în Germania şi în Ungaria sunt zeci şi sute de evenimente care stimulează fenomenul acesta şi pe plan local şi internaţional. În ultima vreme, la noi au luat într-adevăr o amploare corurile religioase, dar în zona laică suntem din ce în ce mai descoperiţi şi nu avem cu ce să ne mândrim prea mult.

E societatea de vină, starea materială precară este un impediment în acest sens?

Nu. Sistemul de învăţământ care nu acordă nici cea mai mică importanţă orelor de muzică. Este blocat într-o curriculă la nivelul anilor '60, dar şi ca mentalitate stăm prost… Nu doar că suntem desprinşi de realitate, şi nu ştim ce se întâmplă în alte locuri, dar profesorii nu sunt iniţiaţi să poarte un dialog cu copiii astfel încât să le insufle dragostea de muzică, iar înstrăinarea aceasta creşte pe zi ce trece. Dovadă că cei mai mulţi copii şi tineri nu se îndreaptă spre muzica de cor. Există şi oameni minunaţi care sfinţesc locul făcând lucruri minunate, dar sunt prea puţini, iar floarea şi primăvara nu au semnul egalităţii între ele…

Interviu publicat in Ziarul Lumina din 18 decembrie 2013.

Un desen

Ecluze

Pielea mi-e iarbă de tundră

de când îmi ascund tăcerile vinovate,

amintirile vin cu tunet şi numai ca să invioreze raţele sălbatice

mereu dornice de o baie:

suntem zglobii, de ce nu râzi?  

vrând cu aceasta să-mi smulgă promisiuni deşănţate.

 

Un râu la ecluze este mirarea matinală

că nu mi-am pierdut instinctul de a pune pe foi de tutun

aceeaşi neînvăţată melodie,

fugi de maluri riscante,

mai sănătos ar fi să treci peste ridicola teamă de frig

şi să-ţi prinzi degetele uşor de marele gheţar.

    

Insemnarile mele... la pret bun pe net

O informaţie utilă, în caz că doriţi "Însemnări din pridvor": se poate comanda de pe librarie.net la un preţ bun. Cred că e de "vină" black friday cu prelungiri... 

Ce-mi inspiră unele nume proprii

Coralia – pădure mov în bătaia unei harbalete

Sorin – soare oval de dimensiuni variabile

Fabiola –  fiolă cu parfum amar pulverizat în staţia „Angel”

Loredana – o rulotă ce conţine vara un artist flower-power

Silviu – petic de hârtie pe care sunt  imprimatele ultimele zece versuri din „Mistreţul cu colţi de argint”  

Florentin – tabelul lui Mendeleev având colţurile expandate

Roxana – piatră ponce jucându-se de-a cercurile în apă cu un manuscris tibetan

Felix – un joc de cuvinte rezolvat în funcţie de cum pică lumina prin Grota Albastră

Claudiu – o scrisoare aşteptată de la cercul polar

Raluca – o domniţă sensibilă, asta e cert

Radu – clar de semilună peste Bosforul însângerat

Alexandru –  glorie visată de băieţeii cu pistrui  

Adelina – anagrama perfectă, de aceea o eşarfă  

Daniela – Dumnezeu a judecat, omul a crezut, regele a visat.   

  

poeme din "Arlechini"

Câteva poeme din volumul „Arlechini într-o pădure sălbatică”, apărut la Editura Vinea, în 1995.

Atunci

Încă mai poţi fi fericit

dacă te duce pasărea-n aripi.

Rămâne cuvântul pedespind

golul lucrului

beţia plăcerii

de a te şti neştiind

aceleaşi şi aceleaşi

semne

neputincioase semne de semne

ce cad în tine

ca piatra ce sapă

drumul

nespusa piatră ce sapă

pe unde te-ntorci uneori

când iubeşti.

Imposibil

E un aer străin

se simte cum

primul om care va zâmbi

va suferi tot restul vieţii.

De mi-aş fi putut atunci

decoji inima

s-o dau hrană

peştilor mâncaţi la cină

şapte ani la rând

de ascetul fără copilărie!

Acum l-ar speria

cicatricile.

Hemografie

Pe ziduri

insecte mult mai efemere

dau autografe cu sângele meu.

Plictiseală

- Ajută-mă să fac altceva, i-am plâns.

- Mănâncă-ţi lacrimile.

- Nu mai am, i-am râs.

- Vinde-ţi râsul.

- Nu sunt ape să-l spăl, i-am zis.

- Înalţă umbra-ţi.

- Scările s-au rupt coborând, i-am strigat.

- Vorbeşte mai încet.

- Nu ne aude nimeni, i-am şoptit.

- Atunci taci.

Şah

Întrebătorul trup

răspunzătorul suflet

pionul alb

pionul negru

regina e pe moarte

regele disperă

nebunul râde

nebunul plânge

campionul nu mai are

timp să-şi bea şampania

stăpânul ordonă stingerea.

Monolog

Savurează totul meticulos

ar putea fi ultimul tău prilej

de a călători.

Soldat

ai uitat

să mai cânţi?

Aşa, mai cu viaţă – cântecul morţii sublim.

Numai în copilărie

am auzit un cântec mai frumos.

Cadenţa, cadenţa!

Hai, aminteşti părul iubitelor în ploaie

şi gleznele cailor nebuni

mai repede soldat să prindem

ora exactă şi fluxul oceanului cosmic.

Chiar crezi că se moare

la cursele de viteza luminii?

Prostii. În vechime

mii şi mii mureau de câte ceva.

Soldaţii nu ascultă poveşti

când sunt în misiune

şi nu obosi ca o aşteptare,

executarea!

Ţi s-au umezit ochii

şi-n loc de urme laşi piramide,

sărmane, cine te crezi...

(...) Ce tot spui acolo

am ajuns - cum nu e nimic dincolo?

Uită-te bine şi fă să fie ceva.

Îşi ordon, ai auzit?

Vrei să spui că nu mai e nimic

în afară de coroana pe care am pierdut-o?

Da, să trăiţi!

O să construiesc imediat nişte scări

din  acest interminabil nimic.

Acum mi-e cel mai bine

Arată ca trecută de 40 de ani, cu riduri multe şi fine în jurul ochilor verzi, cu doar câţiva dinţi în gură, cu hainele largi, de căpătat. Se numeşte Maria şi o văd în fiecare zi în drum spre serviciu şi, din spusele altora, n-ar avea nici 25 de ani. Nu pot să spun că locuieşte undeva, ea n-are casă. O ştiu de câţiva ani, iar la început o vedeam mai mereu tunsă chilug, cu răni mari de pencingine pe ţeasta rotundă, frumoasă. Un fel de Sinead O´Conner în paragină. Da. Viaţa ei este o paragină, noroc că numai noi, cei din jur, ştim asta. Ea nu înţelege mai nimic din propria dramă. Este fericită că îi dai bună ziua şi un ban de pâine sau de cafea.

Lucru rar, nu cere niciodată nimic. Doar dacă o întrebi, îţi poate spune ce nevoi are. Bunul ei simţ este dezarmant. Dacă a mâncat deja în ziua aceea, nu primeşte nimic. Dacă are câţiva bani în buzunar, spune: „Nu am nevoie de nimic azi, mulţumesc!”. A fost internată la psihiatrie, ar fi fost în copilărie violată de mai mulţi bărbaţi şi a rămas aşa, dusă în altă lume. N-are probabil pe nimeni sau nimeni nu mai vrea s-o aibă pe ea în grijă în felul acesta.

Mi-a zis azi că ar vrea doar „o pâinică şi o cafea caldă”. Unde dormi? Nu ţi-e greu?- am întrebat-o când i-am văzut culcuşul din câteva haine de iarnă instalat lângă un mare bloc din zona Unirii din Bucureşti. „Acum mi-e cel mai bine. Cum să-mi fie greu?” – mi-a spus mirată, accentuând cuvântul „acum”.

N-am rezistat prea mult lângă ea, mirosul de corp nespălat era prea înţepător, recunosc. Nu, eu nu pot s-o ajut decât aşa, superficial, puţin… Ea însă e un remediu pentru tristeţile mele. Într-o zi a strigat după mine: „Te iubesc foarte mult!”…

Mâneci albe

O să fiu o bătrână slăbuţă

şi delicată

cu mâinile friguroase

în mâneci albe de la coate în jos

o să port mereu în braţe

o pisică mare cât un pui de tigru

o să zâmbesc de câte ori o să intri în cameră

o să fiu o bătrână frumoasă

cu părul îmblânzit de mângâierile tale 

şi poate vom muri în aceeaşi zi. 

Unde s-ar naşte vântul

Pretindea 

că în locul de unde vine

s-ar naşte chiar vântul

puterea 

ce răsuceşte cheia fiecărui

sfârşit de lume veche

adică prea departe

n-are rost să ştii mai mult

ţi-a dăruit câteva

fructe mici

pentru îmblânzirea scorpiei

iar ca să n-o întrebi

ce este pe manşeta albă

de unde acel semn

prevestitor

şi-a ţinut mereu 

mâinile încrucişate

n-o să înţelegi

niciodată

rugăciunile ei

asta este foarte clar.