Daniela Șontică, autenticitate și destin

Marius Manta / Revista Ateneu, nr. iulie-august 2017

Chiar mai înainte de a începe materialul de faţă am tras cu ochiul la o parte din articolele publicate de-a lungul anilor în revistele de cultură şi stocate (în sfârşit!) pe blogul personal. Parcurgând „categoriile”, pot spune cumva satisfăcut că am scris despre autori interesaţi deopotrivă de teatru, proză, poezie, despre arte conexe şi posibilităţi de interpretare ale acestora. Mi-am permis luxul de a spune ceea ce cred, chiar dacă adesea formula găsită se suprapunea mai degrabă peste aceea a eseului decât peste a actului critic propriu-zis. Chiar şi în ceea ce-i priveşte pe profesioniştii cuvântului, recunosc, uneori am scris presat de timp, „la termen”. Am utilizat criterii creionând ierarhii, am subliniat acolo unde era cazul varii formule inedite. Rareori însă am scris despre oameni, despre acele caractere frumoase care înţeleg normalitatea în inversul „firescului” sub chipul căruia contemporaneitatea se cosmetizează. Da, rareori mi-a fost dat să mărturisesc pe deplin o asemenea bucurie! Numele Danielei Şontică face parte din această restrânsă galerie a interioarelor validate. În ceea ce o priveşte, activitatea complexă pe care o desfăşoară e un tot unitar iar feţele cuvintelor rostite de-a lungul unor paliere doar aparent diferite recompun aproape exclusiv dialogic aceeaşi ţintă asumată dintru început.

Daniela Şontică este licenţiată a Facultăţii de Filosofie şi Jurnalism din cadrul Universităţii „Spiru Haret” Bucureşti, absolventă a cursurilor de grafică-pictură ale Şcolii Populare de Artă din Buzău. Debutul literar are loc în noiembrie 1989, în paginile „Convorbirilor literare”. Publică de-a lungul timpului versuri şi publicistică literară în reviste precum „România literară”, „Ateneu”, „Tiuk!”, „Luceafărul”, „Cafeneaua literară”, „Lumina literară şi artistică”, „Oglinda literară”, „Fereastra”, „Spaţii culturale” ş.a.m.d. Activitatea sa este apreciată cu varii distincţii şi premii, dintre care voi aminti doar Premiul Special la Concursul naţional de Poezie „Vasile Voiculescu” – 1993, Premiul I la concursul naţional „Ion Vinea” – 1995, Premiul pentru poezie al revistei „Luceafărul” – 2006, Premiul special pentru poezie la Concursul Naţional „Vasile Voiculescu” pentru volumul „Iubita cu nume de profet” – 2014, Premiul pentru poezie al Colocviilor „George Coşbuc” Bistriţa – 2014, Diploma omagială „Sfântul Ioan Gură de Aur” din partea Patriarhului României pentru promovarea culturii creştine – 2015. La rândul lor, cărţile publicate au fost bine primite de critica literară: „Arlechini într-o pădure sălbatică”-Ed. „Vinea”, „Uitaţi-vă prin mine”-Ed. „Brumar”, „Însemnări din pridvor” - Ed. „Trinitas”, „Iubita cu nume de profet” - Ed. „Tracus Arte”, „Privileges de femme de lune” - Ed. „Vinea”. Cu o activitate îndelungată în presa scrisă (încă din 1993 la ziarele „Muntenia” şi „Informaţia Buzăului”, apoi în presa centrală la revistele „Privirea”, „Casa lux”, „Casa de vacanţă”, ulterior la „Jurnalul Naţional”), anul 2010 o găseşte în postura de redactor-şef al ziarului „Lumina”, cotidianul Patriarhiei Române. Totodată, în prezent este şi redactor Radio „Trinitas”, unde realizează emisiunea săptămânală „Lumina cunoştinţei”.

Ziarul „Lumina” are o importanţă deosebită în spaţiul cultural – duhovnicesc de azi. Acesta se instituie sub forma unei platforme ce găzduieşte un dialog viabil între Biserică şi laicat. Aşa cum aprecia pr. Nicolae Dascălu în prefaţa volumului „Însemnări din pridvor”, Daniela Şontică a găsit odată cu „Lumina” un „teren roditor pentru firea ei poetică şi pentru preocuparea de a-şi explica sieşi şi cititorilor ziarului aspecte privind viaţa religioasă din societatea de azi”. În fapt, aceste „însemnări din pridvor” devin norma unui crez. Forţând o comparaţie, mai ales prin acest volum, fie şi sub o altă formă, semnatara articolelor ne reaminteşte de „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie”. Articolele însumate contează sub forma unui mic tratat-practic de pedagogie-ortodoxă, a cărui ţintă finală pare a fi nevoia de restaurare a demnităţii unui întreg popor. Tabletele sunt scrise oarecum succint, urmând un fir logic: se identifică o anumită problemă, mai apoi ia contur o opinie personală a cărei valabilitate va fi argumentată ulterior. Toată această „demonstraţie” are pe fundal cadrul învăţămintelor Bisericii Ortodoxe. Şi mai direct, cartea circumscrie încrederea într-o valorizare superioară a caracteristicilor ce compun o existenţă creştină. Un mare merit al Danielei Şontică este acela de a scrie din chiar mijlocul poporului, dând glas nedumeririlor acestuia, explicându-(ş)i scăpările. De câte ori nu au fost taxaţi zeflemitor pelerinii care se îmbulzesc? De câte ori nu s-a vorbit despre un „caracter paseist”? Dar despre distanţa dintre formele de civilizaţie Est-Vest? Ei bine, autoarea articolelor face radiografia nemulţumirilor noastre dar nu rămâne în acest stadiu, ci le re-contextualizează, le dă sensuri noi, orientând vectorul către aspectele pozitive. Aparent, realităţile despre care scrie Daniela Şontică sunt simple dar crude – îmbulzeala cu prilejul pelerinajelor, viaţa statuilor în Bucureşti, propaganda anticreştină promovată de trusturi media, problematica avortului etc. Constituindu-se într-o informaţie accesibilă şi aproape obligatorie, textele-argument ale Danielei Şontică au o supleţe aparte, chiar şi atunci când reproşează intelectualilor români că par să fi uitat prea repede de rezistenţa poporului prin credinţă în faţa anilor petrecuţi sub oroarea comunistă. Marele plus al prezentului este unul de factură organică – însăşi libertatea credinţei – gândită ca valoare supremă la care nu se poate renunţa!

Formula directă în care sunt scrise articolele (unele trimiţând către literatură – „Parfum de tuberoze”, „Crucile mari ale mătuşii”, „Troiţele copilăriei”), dar mai ales disponibilitatea pentru confesiune se leagă (poate cel mai bine!) de poemele din „Uitaţi-vă prin mine”. În ciuda unui titlu provocator, versurile autoarei continuă de această dată exclusiv în plan literar o poezie densă şi senzuală, dar şi o poezie a nuanţelor, ce poate fi citită aproape paradoxal apelând la instrumentele raţiunii.

Textul ce dă titlul volumului adună rămăşiţele unei arte poetice înspre a cărei recuperare tinde întreaga carte. Eul poetic provoacă o receptare de tip intertextual dar probează şi disponibilitatea pentru un ludic grav, asumat ontologic. Existenţa-i se întâmplă şi în datele unui donquijotism deloc latent, un fel de crez suprapus cu zbateri de esenţă tragică: „Miroase a tămâie / de la celălalt capăt al oaselor. // Cohorte de microorganisme pe stetoscop, / în pliurile cortinei, pe sternul îmblânzit. // Bumerangul privirii tale se întoarce în carnea / nedormită de săptămâni, / se face una cu mine, / mă împart în cuburi, / uitaţi-vă prin mine, sunt mozaic transparent, / astăzi dau spectacol caleidoscopic! // Lumea nu are culoarea sângelui dimineaţa? / Vor veni, ocelii lor supraveghează / ultima bucată de epidermă nearată. // Noaptea ne reuşesc toate minunile, / înviem morţii pe săturate, / dar în zori se răzvrătesc, pleacă în alte religii”. „Pentru născuţi şi nenăscuţi” mărturiseşte spaime ancestrale, poezia fiind traversată de un vis-motiv ce nu poate fi întrerupt şi care face loc lui Thanatos. Motivele volumului sunt diverse (îngerul, trecerea timpului, apocalipsa, călătoria, oraşul-fantomă, zidul) şi prezintă un soi de complexitate ce ţine de întreaga arhitectură a volumului; chiar dacă această devoalare a sinelui e susţinută prin metaforă şi alegorie, înţelesurile profunde nu „consumă din energia” lectorului. Pericolul cel mare pare a fi înstrăinarea („Dicţionar”, „Armaghedon”). „Piatra-mamă” ne vorbeşte despre asumarea corectă a vieţii, fără promiscuităţi deşarte. Clar, urcuşul vine din suferinţă: „Mereu vom trăi această fugă, / lăsând în urma noastră / somnul viitorului / desprins ca o petală / din piatra-mamă. / Căutându-ne pentru a-şi potrivi ceasul după noi, / arta suferinţei ne va imita bătăile inimii, / aplaudându-ne destinul / neştiind că numai saltul fără plasă / ne mai ţine vii”. Sunt în volum şi mici cochetării feminine (deloc gratuite!): „Mic dejun auster”, „Aer”. Înspre Zid, „Rugăciunea nouă” e chiar spaima fiinţării, însă dincolo de Zid – „Îmbrăţişându-te / e ora exactă a fluxului sangvin, / sclipirea de diamante / răsplătind râvna alchimistului, / îndoiala pereţilor de nisip / năruiţi odată cu întrebarea degetelor, / tăiş peste două clipe cu tine”. Dincolo de toate aceste aspecte, trebuie să avem ochi pentru tema fundamentală a volumului – iubirea ca singura şansă de a rezista dincolo de istorie, iubirea ca libertate supremă.

Străbate de-a lungul celor două cărţi amintite aceeaşi sete de credinţă / de a descoperi, un ataşament doar pentru ceea ce se află scris în resorturile cele mai adânci ale fiinţei umane. Daniela Şontică nu poartă nicio mască, „gândurile de interior” răsfrângându-se în activitatea sa publicistică, dar şi în viaţa de zi cu zi, în graţia sub semnul căreia munceşte, zâmbeşte, preţuieşte, înţelege. Iată un om frumos!