Când purtam un singur cercel

Era ziua când purtam un singur cercel,

lung şi ascuţit ca o sabie.

Lângă mine venise un bărbat 

care mă numea zeitate deşi nu credea în mine.

Cuvintele lui erau din cretă, le aruncam distrată

în faţa trenului. 

Ca să mă-mblânzească, îmi spunea poveşti,

îmi descria un decor romantic,

în care aveam să fixăm toate ceasurile 

după cum am fi dorit,

îmi promitea un trai edenic în pădurea primordială

cu păsări rare, orhidee sălbatice şi copaci de ceai

care îşi aplecau ramurile în faţa oamenilor,

cu animale vindecătoare prin prezenţa lor 

şi plante parfumate, înalte cât zgârie-norii, 

blânde şi ascultătoare ca bunicii,

pe spatele catârilor se cărau 

în desagi imeşi fructe zemoase 

pentru copiii pădurii primordiale.

Zeitate, spunea el, vom fi fericiţi, 

aşteaptă-mă 

şi voi veni să te duc acolo

într-o zi. Dar nu, 

nu-mi cere asta acum...

Oare nu atunci mecanicul de locomotivă ne-a aruncat în mijlocul stepei, nu atunci haita aceea de animale mărunte, sâcâitoare şi înfometate ne acoperise cu totul trupurile înfricoşate? 

Nu atunci mi-am scos 

cercelul lung şi tăios ca o sabie 

şi am retezat rădăcinile visului 

şi mi-am tăiat părul lung, care îşi făcuse atâtea speranţe?