Acum mi-e cel mai bine

Arată ca trecută de 40 de ani, cu riduri multe şi fine în jurul ochilor verzi, cu doar câţiva dinţi în gură, cu hainele largi, de căpătat. Se numeşte Maria şi o văd în fiecare zi în drum spre serviciu şi, din spusele altora, n-ar avea nici 25 de ani. Nu pot să spun că locuieşte undeva, ea n-are casă. O ştiu de câţiva ani, iar la început o vedeam mai mereu tunsă chilug, cu răni mari de pencingine pe ţeasta rotundă, frumoasă. Un fel de Sinead O´Conner în paragină. Da. Viaţa ei este o paragină, noroc că numai noi, cei din jur, ştim asta. Ea nu înţelege mai nimic din propria dramă. Este fericită că îi dai bună ziua şi un ban de pâine sau de cafea.

Lucru rar, nu cere niciodată nimic. Doar dacă o întrebi, îţi poate spune ce nevoi are. Bunul ei simţ este dezarmant. Dacă a mâncat deja în ziua aceea, nu primeşte nimic. Dacă are câţiva bani în buzunar, spune: „Nu am nevoie de nimic azi, mulţumesc!”. A fost internată la psihiatrie, ar fi fost în copilărie violată de mai mulţi bărbaţi şi a rămas aşa, dusă în altă lume. N-are probabil pe nimeni sau nimeni nu mai vrea s-o aibă pe ea în grijă în felul acesta.

Mi-a zis azi că ar vrea doar „o pâinică şi o cafea caldă”. Unde dormi? Nu ţi-e greu?- am întrebat-o când i-am văzut culcuşul din câteva haine de iarnă instalat lângă un mare bloc din zona Unirii din Bucureşti. „Acum mi-e cel mai bine. Cum să-mi fie greu?” – mi-a spus mirată, accentuând cuvântul „acum”.

N-am rezistat prea mult lângă ea, mirosul de corp nespălat era prea înţepător, recunosc. Nu, eu nu pot s-o ajut decât aşa, superficial, puţin… Ea însă e un remediu pentru tristeţile mele. Într-o zi a strigat după mine: „Te iubesc foarte mult!”…