Ce se mai pastreaza la Putna din vremea lui Stefan?

La Mănăstirea Putna orice român calcă cu sfială şi respiră cu mândrie patriotică. Poate fiecare se întreabă: nu cumva pe acolo o fi călcat însuşi ctitorul-voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt? Există îndreptăţire pentru astfel de atitudine, chiar dacă din consemnările cronicarilor şi din cercetările arheologilor reiese că multe dintre construcţiile din incinta Putnei au fost reclădite, nemaifiind în picioare din epoca lui Ştefan decât Turnul Tezaurului. În schimb, s-a reconstruit mult cu elemente din vechile clădiri, iar în muzeul de aici se află multe dintre obiectele dăruite de însuşi voievodul acestei vetre monahale. Muzeograful mănăstirii, părintele Alexie Cojocaru, ne-a vorbit despre campaniile de cercetări arheologice întreprinse din 1955 încoace.



Părinte muzeograf, vă rugăm să ne relataţi pe scurt despre cercetările arheologice în incinta Mănăstirii Putna, în secolul XX, şi despre rezultatele lor.

S-a făcut o astfel de campanie în anii 1955-1956, când s-a dorit o restaurare a întregului complex arheologic. Şi pentru că unul din principiile restaurării este de a conserva în primul rând ceea ce este şi a se respecta originalul, pentru ca restauratorii să ştie cum arăta incinta mănăstirii, cum arătau clădirile, unde erau ele amplasate, atunci au făcut săpături arheologice. Cele din anii â50 au vizat doar incinta mănăstirii, plus câteva porţiuni din afara ei, nu s-a intervenit însă în interiorul bisericii. S-au scos atunci la iveală diferite vase din material ceramic, care sunt expuse în muzeu la noi. Se ştie că materialele ceramice cu inscripţii sunt cele mai valoroase, iar aici s-au găsit foarte multe. Unii arheologi consideră chiar că ceramica inscripţionată găsită la Putna este cu o valoare mult mai mare chiar decât cea găsită la Suceava. S-au găsit şi fragmente de secol XIV, ceea ce arată că şi înainte de ridicarea mănăstirii exista aici ceva, greu de spus ce anume, dar aici au existat urme de locuire omenească. Cea mai multă ceramică a fost găsită ca fiind de secol XVI. Interesant este că sunt şi nume de monahi incizate pe ceramica respectivă. Apoi s-a găsit şi ceramică de secol XVI, XVII, dar ceramică din vremea lui Ştefan cel Mare s-a găsit mai mult fără inscripţii. Nu se poate spune că s-a descoperit întreaga cantitate de ceramică existentă aici la Putna, doar s-a făcut o groapă, s-a căutat acolo şi asta avem. Nu s-au făcut săpături pe tot perimetrul, căci nu era posibil, iar ca să decopertezi întreaga suprafaţă a incintei era greu, se poate face şi asta, dar nu era scopul, ci a fost acela de a se aduce mărturie despre înfăţişarea originală a mănăstirii, cât s-a putut. Foarte interesant este că în 1956 s-a descoperit vechiul zid de incintă, care se afla cu 25 de metri spre interior. S-au descoperit mai multe etape de restaurare a locuinţelor de lângă zidul original, ca şi a zidului. Au urmat săpăturile arheologice din biserică, între anii 1969 şi 1971, care sunt şi cele mai faimoase pentru că acolo sunt mormintele.

S-au desfăcut atunci şi mormintele?

Unele erau cripte cu boltă, unele erau deja distruse pentru că înhumările practicate au fost realizate succesiv, şi s-a întâmplat ca o criptă de secol XVIII să distrugă o criptă de secol XV, dar nu atât încât să nu rămână nici o umbră.

După aceea s-a ajuns şi la mormântul Sfântului Ştefan, s-a încercat desfacerea lui, dar nu s-a primit aprobare de la Bucureşti. În urma acestor cercetări s-a ajuns la nişte întrebări la care nu a putut răspunde istoria scrisă. O întrebare ar fi: actuala biserică a fost construită integral de Vasile Lupu, Gheorghe Ştefan şi Eustratie Dabija în secolul al XVII-lea? Pentru că, în conformitate cu documentele, se ştia că Vasile Lupu ar fi reconstruit biserica, dar nu se ştia dacă din temelie sau doar de la ferestre în sus. Cercetările arheologice au arătat că elevaţia clădirii este nouă şi porneşte din temelie până sus. A fost o refacere integrală a bisericii.

S-a încercat să se răspundă la întrebarea: de ce a fost nevoie de demolarea bisericii? Arheologii încearcă un răspuns, nu pot fi siguri că chiar aşa a fost. Din cercetările lor au observat că fundaţiile bisericii originale au fost întărite cu un şanţ la exterior în secolul al XVII-lea, şi acesta, cred ei, pentru că fundaţia ar fi cedat. Pe de altă parte, au luat nişte probe din săpăturile făcute în sol până la nivelul depunerilor geologice şi au constatat că solul este destul de fragil şi instabil, pământul din zona aceasta dintre dealuri nu este bine tasat, iar la un cutremur straturile glisează. Din cauza aceasta, din vremea lui Ştefan cel Mare nu mai este în picioare decât Turnul Tezaurului, aici, în incinta Putnei, iar celelalte au fost distruse în timp. Fireşte, s-a refăcut planul iniţial al bisericii, actuala biserică este cam cu 2 m mai lată spre sud decât cea iniţială. La reconstruirea realizată în secolul XVII-lea a fost o problemă foarte greu de rezolvat: pe de o parte trebuia să se ridice biserica, iar pe de altă parte trebuia să se păstreze şi vechea fundaţie.

Aceasta pentru că acolo erau mormintele, iar biserica trebuia păstrată în continuare drept necropolă domnească, aşa cum fusese proiectată. Constructorii de atunci au găsit un sistem foarte interesant de fundare: de jur împrejurul fundaţiei, pentru a întări pământul, au bătut câte 6-8 pari de grosimi între 12 şi 16 cm de lemn, cam la 1-1,5 metri în pământ, au turnat fundaţia, iar pe alocuri au prins şi fundaţia veche. După aceea s-a ridicat zidul.



Dacă biserica a fost dărâmată la un moment dat, din câte înţeleg, ce s-a întâmplat cu mormintele?

Ele s-au păstrat, pentru că avem motive să credem că înaintaşii au pornit reconstruirea bisericii imediat după avarierea celei vechi. Inscripţia zice că biserica actuală s-a început în vremea lui Gheorghe Ştefan şi s-a terminat în vremea lui Eustratie Dabija. Corelând datele cu cronicile istorice, constatăm că biserica de fapt a fost începută în vremea lui Vasile Lupu la 1653 şi s-a terminat în 1662, deci a durat 9 ani. Este posibil ca în această perioadă biserica să nu fi fost acoperită, dar măsuri de precauţie trebuie că au fost luate pentru că de atunci până acum mormintele din biserică nu au fost deschise decât de vreo trei ori, şi de fiecare dată au fost găsite la locul lor şi cu tot inventarul în regulă. Cunoaştem acest lucru pentru că o comisie austriacă a fost aici în 1856 şi a deschis mormintele, lăsând un proces-verbal despre tot ce s-a găsit acolo, cu o descriere amănunţită, din care reiese că mormintele fuseseră protejate.

Au mai fost şi alte campanii de cercetări arheologice?

A urmat o altă campanie de cercetări între 1980 şi 1982. Atunci se dorea refacerea casei domneşti. Ştefan cel Mare avea aici la Putna o reşedinţă construită de el şi trebuia, ca şi în cazul anterior, să se facă săpături arheologice pentru a se afla precis cum şi unde era acea casă. Prin acele săpături s-au găsit vechile fundaţii ale casei domneşti, erau destul de distruse pentru că, după ce casa domnească a fost demolată în secolul al XIX-lea, peste ea s-a ridicat o clădire, lungă, pe întreaga lăţime a incintei, iar fundaţia acesteia a distrus aproape toate urmele fundaţiei vechi. S-a reuşit însă să se aprecieze vechiul plan al casei domneşti. Fireşte, s-au găsit şi vestigii arheologice atunci, în special urme de ancadramente de uşi, portaluri, urme de boltă, ceea ce arată despre casa domnească originală că era o construcţie impunătoare. Atunci când s-a refăcut actuala casă domnească, s-a dorit ca această nouă construcţie să aibă o sală boltită, în spiritul celei vechi.

În timpul acelor săpături, în special în 1970, s-au descoperit şi bucăţi de frescă în latura estică, în afara incintei, într-o groapă în care cei din secolul al XVII-lea au recuperat o parte din fresca originală. Sigur, fragmentele sunt mici, de câţiva centimetri, dar aceasta arată grija lor pentru ceea ce reprezintă sfinţenie. Se află în muzeul nostru acele fragmente. Pe de altă parte, în biserică, când s-au făcut acele săpături în 1970, au decopertat şi tencuiala pereţilor să se vadă dacă zidurile au continuitate şi au găsit că unele bucăţi de piatră aveau urme de frescă. Deci au refolosit material din prima biserică în actuala biserică. Şi în zona pridvorului sunt nişte pietre cu găuri în ele, sunt găurile date de meşterii din secolul al XV-lea pentru a fi prinse cu nişte cârlige şi urcate pe grindă, ceea ce este specific epocii lui Ştefan cel Mare. Iată deci o mărturie despre reconstrucţia bisericii Mănăstirii Putna cu pietrele din vechea biserică.

Oseminte s-au descoperit în vremea acestor săpături?

Pe locul actualei case domneşti au fost găsite oseminte într-un strat de pământ anterior primei mănăstiri, aceea ridicată de Ştefan cel Mare. Osemintele acestea au fost găsite sub stratul de secol XV. Noi ştim că Ştefan cel Mare, când a construit Putna, a defrişat locul pentru că aici era pădure. Săpăturile arheologice au descoperit sub întreaga incintă un strat gros de arsură provenind de la o incendiere. Practic, aici era o pădure, iar Ştefan a defrişat-o prin ardere şi a nivelat terenul pentru a construi. Osemintele acelea erau sub acel strat de arsură. Ceea ce înseamnă că aici fusese o aşezare, despre care arheologii spun că ar fi datând din anii 1300-1400. Tradiţia, fireşte, păstrează această amintire a unei vechi sihăstrii monahale.

În unele muzee se practică expunerea unor replici ale obiectelor. În muzeul Mănăstirii Putna aveţi doar originalele?

Suntem împotriva replicilor, chiar dacă adeseori s-a pus problema realizării de replici pentru a se proteja obiectele originale din muzeu. Da, fireşte, ar fi mai bine să le luăm din muzeu, să le ferim de fluctuaţii de lumină şi umiditate, să le păstrăm în depozit unde ar fi condiţii mult mai bune, dar replica creează o discontinuitate între cel care le priveşte şi trecut. Dar chiar dacă o replică este foarte fidelă originalului, nu mai are aceeaşi valoare. E ca atunci când te întâlneşti cu sosia unui personaj celebru, nu cu personajul. S-a încercat şi s-a reuşit să se păstreze obiectele noastre în condiţii optime, lumina este filtrată, nu puternică, exact cât pot suporta obiectele.

Fiind muzeograful mănăstirii, cu ce sentiment trăiţi printre obiectele acestea foarte vechi, unele din vremea lui Ştefan cel Mare, pe care le aveţi aici, în muzeu?

Toate odoarele acestea împreună sunt un corp, ele fac imaginea pe care ne-o oferă trecutul şi e important să ştii că înaintea ta au fost nişte oameni care au avut aceeaşi credinţă cu tine, că au fost în aceeaşi biserică. Autenticitatea Bisericii constă şi în aceasta că sfinţii la care ne închinăm şi cultul sunt aceleaşi cu ale creştinilor de acum 500 de ani. Toate acestea îţi dau o siguranţă, te aşază în realitate, nu este nevoie să inventezi un trecut, pentru că îl ai. Este nevoie de această odihnă sufletească pentru a construi ceva bun.

O părticică din bunul-gust al epocii ştefaniene

Muzeul Mănăstirii Putna este fascinant, merită să-i vedeţi vechile odoare păstrate cu grijă de sute de ani şi prin care noi, cei de azi, putem să întrezărim o parte din dragostea de biserică şi neam a domnitorului sfânt, dar şi bunul-gust care domina pe atunci lumea. Printre cele mai valoroase obiecte aflate în muzeul Mănăstirii Putna se află Tetraevangheliarul de la Humor (1473), o cruce cu trei braţe (datată 1503, cea mai veche de pe teritoriul României), sculptată în lemn, şi o cădelniţă, confecţionată din argint aurit, dăruită mitropolitului Teoctist în semn de mulţumire după ce înaltul ierarh l-a uns domn pe Ştefan cel Mare. De asemenea, aici se poate admira celebrul Acoperământ de mormânt al Mariei de Mangop, care este o broderie de o mare valoare, datând de la 1477, lucrată cu fir de aur, argint şi mătase colorată pe un fond de atlaz roşu.
Din epoca lui Ştefan cel Mare se mai află în patrimoniul Putnei şi cădelniţa de la 1470, dăruită de el însuşi mănăstirii, o ferecătură din 1487 a Evangheliarului de la Humor, cu un portret al domnitorului, o ferecătură din 1488 a craniului Sfântului Ghenadie, precum şi o minunată ripidă aurită, dăruită tot de domnitor, în 1497.

Pojghita de omenie

Un om politicos are toate şansele să devină un om bun măcar pentru faptul că este preocupat să nu supere pe nimeni în prezentul său amabil. Cu toate că e păgubitor să ne referim la politeţea de toate zilele a românilor, ştiut fiind că generalizările duc adesea în păcat, tentaţia este mare. Mare pentru că asemenea este şi lipsa politeţii care se observă în spaţiul nostru public. Spectacolul străzii româneşti - în special în Bucureşti - ne arată că suntem nişte oameni cu o mare doză de necivilizaţie şi cu lipsuri majore la politeţe. Se vede, se simte şi se trăieşte la tot pasul. Lipsa unui simplu "pardon" pe stradă, la o înghesuială, aruncarea fără jenă a gunoaielor pe oriunde, practicarea vorbitului la telefon cu voce tare şi pe timp îndelungat în spaţii aglomerate - toate arată lipsă de politeţe.

La urcarea în autobuz în orele de vârf, tinerii apostrofează bătrânii care, chipurile, ar călători prea mult. "Vă caută moartea pe-acasă şi voi umblaţi cu autobuzele!", e fraza-clişeu pe care o aud pensionarii care îndrăznesc să urce în maşinile Bucureştiului. Desigur, cei dintâi nu ştiu acea vorbă glumeaţă: "Tinere, nu râde de viitorul tău!" Probabil că, dacă s-ar gândi puţin la asta, n-ar mai certa atât bătrânii şi nu s-ar preface că admiră peisajul aşezaţi confortabil pe scaune în mijloacele de transport în comun. Iar dacă nu şi-ar adormi conştiinţa cu principiul egalităţii dintre sexe şi cu scuza că ei au serviciu ori că studiază intens la facultate, junii bărbaţi nu ar ocupa 90% din scaune într-un astfel de vehicul.

O degringoladă totală este şi la capitolul apelativelor: "Cobori cumva la prima?", sunt cel mai adesea întrebată.

Cine a călătorit cu microbuzul pe distanţe lungi ştie ce înseamnă să fii la cheremul ospitalităţii şoferului, care nu te-ar lăsa în linişte nici măcar o secundă, ci te binedispune şi te distrează forţat cu muzica sa preferată, cu emisiunile sale iubite, încât maneaua şi vorbăria neîncetată de la radio să te însoţească pe tot drumul.

Amuzantă şi uneori exasperantă este şi politeţea pe jumătate exprimată. "Doamna Daniela", de exemplu, sună mai rău decât "Daniela", iar când o domnişoară (studentă, deci cu un nivel de cultură!) îţi spune "sărut mâna" în loc de "bună ziua", deşi nu-i eşti nici mamă, nici naşă, este chiar de prost-gust, cu toată buna intenţie...

Lipsă de adecvare, nepoliteţe, nepricepere sau disperare de cauză, toate la un loc - cine ştie ce îi animă şi pe puştii care te acaparează absolut supărător pe la gurile de metrou, şi aşa aglomerate, vârându-ţi în faţă câte un pliant, ori ţinându-se după tine, deşi i-ai refuzat politicos, pentru a răspunde la vreun sondaj de opinie. Neprivindu-te bine în faţă, te cheamă la casting. "Nu, mulţumesc", răspunzi, dar insistenţa lor soră cu agasarea te mai verifică o dată: "Dar nu doriţi să participaţi?"

Nu visăm la politeţea goală de suflet a occidentalilor, deşi parcă tânjeşti după ea când eşti deranjat şi sâcâit "din tot sufletul" de neglijenţa, neatenţia, nepăsarea şi nepoliteţea semenilor. Este de dorit să fim şi amabili, şi politicoşi, dar şi cu reală grijă faţă de cei din jur. În primul rând să nu-i deranjăm şi să ne pese de ceilalţi. Această pojghiţă de omenie ar putea deveni oricând miezul unei atitudini cu adevărat creştine.

Ioan Alexandru, in amintirile unui fost cursant

În anii '80, Ioan Alexandru nu numai că era ca unul dintre cei mai mari poeţi religioşi în viaţă, dar se manifesta şi ca unul dintre cei mai curajoşi cetăţeni ai regimului comunist. Poetul născut în noaptea de Crăciun a anului 1941, parcă predestinat să trăiască fiorul mistic, a susţinut la Universitatea din Bucureşti un curs de ebraică prin care le vorbea studenţilor despre Dumnezeu şi le descifra tainele limbii în care Elohim se adresa patriarhilor biblici şi profeţilor care l-au vestit pe Iisus Hristos.

Era un lucru nemaiîntâlnit şi de o libertate extraodinară ce se petrecea la acel curs. Nu se ştie cum a fost aprobat acel curs. Se pare că autorităţile au fost deranjate din ce în ce mai mult de existenţa lui. La un moment dat, se adunau prea mulţi tineri şi se auzeau lucruri peste care regimul dorea tăcere adâncă.

Se ştia că erau şi securişti în sală, veniţi sub masca interesului pentru cuvântul inspirat al poetului, deşi se vedea clar pentru ce sunt acolo. La început, Ioan Alexandru a fost lăsat să-şi ţină cursul, dar cu cât se ducea vestea mai mult despre el şi participau mai mulţi oameni, cu atât era mai rău văzut. Astfel încât, în vara lui 1989, atât poetul, cât şi unii apropiaţi ai lui, au fost anchetaţi la Securitate.

"Am descoperit în discursul său o manifestare publică a credinţei" Cursul de ebraică într-o lume osificată în laude la adresa dictatorilor a făcut vâlvă prin lauda la adresa Creatorului. Studenţii simţeau că participă la ceva extraordinar. Veneau să-l asculte pe Ioan Alexandru nu doar studenţii lui, ci şi liceeni entuziaşti, cursanţi de la facultăţi ce nu aveau nici o legătură cu literatura şi chiar oameni de cultură. A fost văzut în sală de câteva ori părintele Nicolae Steinhardt, care fusese unul dintre prigoniţii regimului, care suferise în temniţă, el însuşi încă urmărit de Securitate.

Unul dintre foştii martori ai acelei vremi a fost inginerul Silviu Despa, care, vrăjit de personalitatea poetului, a căpătat altă viziune asupra vieţii, iar mintea şi sufletul i s-au deschis spre credinţa în Dumnezeu. Ne-a povestit unele lucruri de atunci.

"Eram încă liceean când, prin anii '80, umblam prin bisericile din Bucureşti după hrană spirituală şi cunoştinţe teologice.
Am avut şansa ca în familie să descopăr prin credinţa mamei o lume spirituală cu valori întemeiate pe morala creştină. Regimul acelor vremi nu oferea decât surogatul de ideologie ateist-comunistă pe care încercau să-l inoculeze, prin liderii de opinie ai timpului, tinerilor lipsiţi de educaţie religioasă. La finele liceului, am auzit de la un profesor de sport, pasionat de poezie, de interesantele prelegeri ţinute de Ioan Alexandru la Universitate. Am fost prezent din curiozitate la acest curs facultativ şi am descoperit mai mult decât cursul în sine de limba şi literatura ebraică, am descoperit în discursul său o manifestare publică a credinţei în Iisus Hristos într-un spaţiu universitar, un lucru cu totul ieşit din comun în acele vremuri. Am simţit din primul moment că întreaga sa tărie de caracter şi mai ales curajul de care dădea dovadă proveneau din comoara de înţelepciune ascunsă în buna interpretare a Sfintei Scripturi. La cursul lui Alexandru, călugărul Nicu Steinhardt era o prezenţă stridentă şi inconfundabilă în rasa lui de monah. Dacă nu mă înşel, la cursul de la Arte venea şi Andrei Pleşu", povesteşte Silviu Despa.

"Întotdeauna venea la curs cu Sfânta Scriptură, scrisă cu literele vechi ebraice. Era plină de notiţe şi sublinieri. Analiza fiecare cuvânt scris, încercând să-i pătrundă înţelesul spiritual şi filologic. Desfolia înţelesurile cuvintelor până ajungea la miezul de foc al lor care se arăta energizant, plin de încărcătură spirituală. Parcă am şi acum în faţa ochilor pe Ioan la catedră cu Biblia, mare, îmbrăcată într-o hăinuţă mov, deschizând-o de la sfârşit, întrucât era scrisă în textul original ebraic care se citeşte invers decât suntem noi obişnuiţi. La fel de însemnată era şi Septuaginta, Vechiul Testament scris în greaca veche, din care ne citea adesea. Erau comentate cuvintele greceşti în spaţiile dintre rânduri pentru a desluşi mai bine înţelesul lor. Punea preţ pe interpretarea lor corectă. Îmi aduc aminte de îndemnul său către studenţi: «Folosiţi aceşti ani de foc din viaţa dumneavoastră, învăţaţi limbile ce păstrează cuvintele Domnului în Evanghelii şi Scripturi: greaca veche şi ebraica proorocilor, apoi latina sfinţilor strămoşi fără de care nu se poate lucra cum se cuvine în ogorul mântuirii»", îşi aminteşte fostul cursant al lui Ioan Alexandru.


Era chiar atât de liber poetul să ţină acel curs? Silviu Despa ne spune: "Ioan Alexandru a fost şicanat, făcut nebun, ameninţat, dar cred că a fost şi protejat de anumite personalităţi ale timpului. Cursul său a fost susţinut pe învăţătura Mântuitorului, care spune «Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii». A fost ajutat, desigur apărat la nivel formal, şi de doctoratul sau masteratele în literatura comparată sau limbi moarte, pentru că altfel îl internau de mult la psihiatrie slujitorii ateist-comunismului". În afară de cursul de ebraică, Alexandru mai ţinea un curs de spiritualitate bizantină la Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu".

În vara lui '89, anchetaţi la Securitate

Poetul şi cursanţii lui au avut parte şi de intimidare din partea autorităţilor, ba chiar mai mult decât atât, spune Silviu Despa: "Uneori, la Universitate, găseam sala de clasă încuiată, fiind nevoiţi să ţinem cursul prin podul clădirii sau în atelierele de lucru. Adesea, portarul instituţiei legitima studenţii şi participanţii care veneau la orele de curs. Cred că erau metode de descurajare şi de urmărire a noastră. Nu ştiu cum se întâmpla că numai la orele lui Ioan se stingea lumina în toată Universitatea, fiind nevoiţi să stăm uneori la lumina lumânării. Cel mai descurajant moment a fost în vara lui '89, când am fost anchetaţi de Securitate câţiva participanţi la curs în urma unor vizite acasă la Petre Tuţea. Ioan Alexandru ne-a solicitat în aula Universităţii să-l vizităm pe Ţuţea, întrucât era neputincios şi neajutorat în garsoniera de la Cişmigiu. În discuţia cu Ioan Alexandru pe care am avut-o după ce am fost anchetat mi-a spus că de fapt se urmăreşte închiderea cursului de ebraică. Nu au mai apucat să îl închidă, întrucât a venit, hai să-i zicem, Revoluţia".

Silviu Despa a ajuns unul dintre apropiaţii poetului-profesor şi îşi aduce aminte chiar de un moment mai puţin obişnuit: "Odată m-a invitat la catedră în locul său să prezint traducerea unui imn al poetului Roman Melodul din veacul al şaselea, în faţa participanţilor la curs, spunându-mi că el trebuie urgent să plece. Mi-a lăsat în faţă pe catedră câteva hârtii scrise cu stiloul cu multe ştersături şi tăieturi pline de cuvinte greceşti şi româneşti amestecate. Am încercat să descifrez câteva fraze, după care m-au asaltat la catedră toţi cursanţii ca să desluşim împreună cele scrise de profesor. Am rămas cu amintirea plăcută a acelui frumos imn...".

După 1989, Silviu Despa a realizat un film documentar despre Ioan Alexandru intitulat "Mai presus de moarte în Iubire".
Intreţine un blog dedicat personalităţii marelui poet român şi creştin.

Copil in epoca de aur si la Gaudeamus

Dacă v-aţi petrecut copilăria în comunism, dacă vreţi să citiţi povestioare amuzante, care vă vor stârni nostalgii - nu după defunctul regim, ci după vremurile unei vârste aurite - atunci cu siguranţă sunteţi publicul-ţintă al cărţii "Copil în epoca de aur", scrisă de Dan Cârlea. (Da, soţul meu).
Probabil cartea le-ar plăcea şi mai tinerilor cititori, măcar aşa, din curiozitate, să vadă cam cum trăiam noi pe când nu se inventase mobilul, nici internetul, nici jocurile pe computer... dar pe când imaginaţia ne era foarte la îndemână, iar fericirea se confunda cu inocenţa noastră.

Pentru oricine doreşte să vină să cumpere cartea, să vadă autorul, să audă criticul care îl va prezenta - Felix Nicolau - ori să treacă în revistă mondenitatea în sine ori să participe pur şi simplu - lansarea cărţii va avea loc sâmbătă, 26 noiembrie, ora 13:00 la standul Editurii Tracus Arte.
La Gaudeamus, fireşte.

Mâinilor ce ţin ziarul

Autor: Adriana Oprea Popescu

Nu doar nouă ni se întâmplă. Ci şi vouă. De luni de zile, eu mă antrenez pentru asta şi-mi imaginez cum ar fi via­ţa mea fără presă, fără să scriu, fără să duc în spate câte puţin din crucile altora, fără să mă apese grijile lor şi întrebările lor. Fără să am habar de ei. Cum ar fi să trăiesc doar viaţa mea, cu două mâini stângi, cu sufletul cio­pâr­ţit, dar mai uşor, doar cu cru­­cea mea şi cu întrebările mele. Cum ar fi dacă presa scrisă n-ar mai exista? restul pe Jurnalul National

Toamna Cuviosului

O toamnă în Bucureşti n-ar avea nici un sens fără sărbătoarea Cuviosului Dimitrie. Nu doar de ziua lui, ci cu o săptămână înainte, aerul oraşului se lasă îmbrăţişat de clopote, înfăşurat de tropare şi înveşmântat de condace şi icoase, iar zările îşi ascut auzul mai bine pentru a prinde frânturi mari de Liturghii şi de Vecernii; grădinile îşi trimit snopii de crizanteme şi tufănele multicolore pentru a găti odăjdiile pe care, cu prisosinţă, le-ar merita Sfântul cel atât de smerit în viaţa-i pământească; înainte de a-şi fi potrivit în sine sudul, spre lunga lor călătorie nerătăcitoare, păsările cerului fac un amplu ocol şi o reverenţă de sus, spre racla celui care, cândva, era atât de milos cu vieţuitoarele necuvântătoare; miresme de tămâie şi parfum de rugăciuni iradiază din Dealul Patriarhiei, care devine pentru o vreme inima şi plămânii oraşului credincios; iar oamenii, oamenii vin în valuri necontenite, şoptind în taină dorinţe şi cereri, spunând încetişor vecinului de rând vreo minune trăită, povestind necazuri grele la care aşteaptă o rezolvare de la sfântul ce-i întâmpină pe toţi cu ştiuta-i smerenie şi repedea-i ascultare.

Ce daruri poţi să-i aduci Cuviosului Dimitrie de ziua lui? Mai mult cereri şi rugăciuni, căci niciodată nu se va supăra de prea multă rugăminte spre el, dar şi mulţumiri şi laude, aşa cum ştim şi cum putem noi, oamenii. Venim cu daruri umile la ziua sărbătoritului, iar el ne răspunde cu împliniri strălucitoare. Darul de anul acesta este împreună şederea cu Apostolul nostru, Andrei Întâi Chematul, care ne-a creştinat strămoşii. Un sfânt a păşit spre noi demult, călătorind pe mare, iar altul a venit la noi mai târziu, păşind peste Dunăre. Este vremea să-i sărbătorim cum se cuvine, păşind peste adâncurile tulburi ale sufletelor noastre şi odihnindu-ne pe dealul înmiresmat de rugăciune.

Romania Sfintei Parascheva

de Monica Dumitrescu

De câte ori mă întorc în România din ţara mea adoptivă, Marea Britanie, trăiesc o mare dezamăgire. Abia pun piciorul pe pământul ţării mele şi deja încep să mă irit şi să mă întristez pentru câtă mizerie ne înconjoară fizic pe străzi, cât de vulgari am devenit noi, românii...

Buricuri goale, fum de ţigară în cele mai "interzise" spaţii, mârlănie, manele sau doar muzică uitată intenţionat la maximum în mijloacele de transport în comun. Şi iar femei dezvelite, de ni se face ruşine nouă, femeilor, crâşme la pasul în care lumea se perindă de cu dimineaţa. Şi toate acestea îţi agasează privirea doar aşa, în treacăt, din microbuzul ce traversează ţara. Pământ mult nelucrat de nimeni, uitat de oamenii prea grăbiţi în goana după occidentalisme. Feţe triste şi încurcate, oameni care se răstesc la tine fără să înţelegi prea bine cu ce le-ai greşit. Vânzători şi chelneri care îţi vorbesc de parcă ţi-ar face un favor cumpărându-le tu lor marfa. Toată lumea e iritată de parcă naţiunea întreagă s-a scufundat într-o mare şi lungă boală nervoasă. Posturile de radio transmit circ în direct, hrănind generaţia "cool" cu sexualitate şi subcultură, însă frumos ambalate, sub masca satirei şi a unui gen media liberal şi profesionist. De îndrăzneşti să deschizi televizorul, starea de angoasă se prelungeşte, invitaţii de pe la mai toate emisiunile se ceartă, moderatorii îşi ascut vocile pe un ton iritant, chiar şi când e vorba de canalele de ştiri serioase. E o dispută generală, la care nu eşti doar invitat, ci invadat.

Vedete de carton îşi perindă averile în faţa camerelor de filmat şi eşti poftit să devii asemenea lor. Om simplu pentru societate - dar fiinţa creată de mâinile Ziditorului -, devii instrument de audienţă, dansezi, cânţi, îţi expui "talentele" şi trupul, doar-doar osanalele lumii s-or aşterne la picioarele tale.

Românul e, de la o zi la alta, mai trendy, mai plin de sine şi debarasat de stilul de viaţă demodat al bătrânilor. Mă sperie aproape organic cu câtă rapiditate a "evoluat" românul. În Occident procese ca acela de impregnare cu sexualizare a limbajului, stilului de îmbrăcare, a glumelor publice etc., deteriorarea valorilor familiei şi transformarea vedetelor în modele pentru noua generaţie sau inocularea de câştig fără prea mult efort s-au produs în aproape un secol. Zeci de aşa-zise organizaţii de emancipare au luptat decenii de-a rândul pentru "drepturile" vesticilor. Noi, românii, le-am adoptat rapid şi le-am transformat aproape într-o natură a naţiunii noastre. Am ajuns să nu mai găsim sens unor cuvinte ca morală, simplitate sau decenţă.

Pe drept vă veţi întreba cum de îndrăznesc tocmai eu să critic viaţa occidentală, când mi-am făurit un "acasă" în Vest. Lumea occidentală te ademeneşte pregătită în a-ţi oferi totul. Parte dintre noi ne trezim din amorţeală şi ne refugiem în Biserică. Acolo, în Occident, românii umplu fizic nu doar bisericile noastre, ci şi pe cele ruseşti şi greceşti.

Însă România Sfintei Parascheva nu e cea pe care am plâns-o în slovele de mai sus. România Sfintei Parascheva e cea a băbuţelor îmbrobodite cu basmale, cu feţele brăzdate de riduri şi mâinile crăpate de muncă. E România celor care, tineri şi bătrâni, cu mai nimic în traistă, poartă în inimi o credinţă ce topeşte frigul nopţilor de octombrie. E o Românie care se întinde pe o suprafaţă de doar câţiva kilometri, căci aşa se măsoară rândul celor care vin să se închine Sfintei. Tăcuţi, împăcaţi cu bolile şi sărăcia, închinătorii Sfintei Parascheva nu ştiu ce e aia job, implant, facebook, microwave. Dar ce e mai frumos în românii Sfintei Parascheva rămâne credinţa lor puternică de care nu se ruşinează, ei sunt asemenea unei armate care se adună la Iaşi în fiecare an pe 14 octombrie, gata să lupte cu orice greutate pentru a ajunge preţ de doar câteva secunde alături de Sfânta lor dragă. Aceşti oameni sunt fărâma de Românie care ne-a mai rămas şi de care noi, cei moderni, ne ruşinăm, talpa ţării care a ales să zăbovească în altă lume. În lumea lui Hristos.

Trei sfinti necunoscuti la Sihastria Putnei

Trei sfinti necunoscuti decat de o mica parte dintre credinciosi, anume Cuviosii Sila, Paisie si Natan, au moastele intregi in biserica manastirii Sihastria Putnei si asteapta canonizarea. Manastirea este asezata pe o vale din apropierea manastirii Putna de care a si apartinut pana nu de mult. Amanunte despre cei trei sfinti puteti afla de pe site-ul manastirii. http://sihastriaputnei.ro/

Misterul icoanei din Sinai

Îmi place foarte mult această icoană a Mântuitorului care se află în Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” din Muntele Sinai.
Are ceva deosebit faţă de alte reprezentări ale Domnlui Iisus Hristos.
Partea dreaptă a chipului nu seamănă cu cea stângă. Pe jumătatea stângă a icoanei (aşa cum o privim) ochiul arată milă, pace, bunătate, seninătate, limpezime. Şi gura la fel. Ochiul drept este tulbure şi exprimă dreptatea şi adevărul şi te duce cu gândul la clipa Judecăţii de Apoi, cand Mântuitorul va arăta dreptatea Sa faţă de noi, oamenii.
Icoana datează din secolul al VI-lea, are 84 cm înălţime şi 45.5 cm lăţime.

La ceas de poveşti cu o fostă elevă a Agathei Grigorescu Bacovia

Pe doamna Aurica Băjenaru o cunosc de câţiva ani buni, am avut adesea prilejul de a-i asculta interesantele povestiri despre anii de tinereţe. Într-o zi, pe când îmi povestea că a avut-o profesoară pe soţia poetului George Bacovia, mi-a venit ideea să scriu despre acest lucru. Probabil a funcţionat telepatia, căci exact atunci mi-a zis şi ea: "De ce nu-mi iei şi mie un interviu? Uite câte lucruri ştiu…"

Doamna Băjenaru a fost jurist în Ministerul de Interne. Acum, la cei 86 de ani, este încă o fire activă, este la curent cu toate ştirile, şi dezbate chiar şi politica din când în când. Deşi nu îi place deloc ce se întâmplă la noi în acest domeniu, merge conştiincioasă la fiecare votare. Pe vremuri, printre altele, sarcina sa la locul de muncă era să popularizeze legile nou-apărute printre angajaţi. "Eram lucrător cu gura", spune doamna noastră. N-a fost membră de partid, a reuşit această performanţă, deşi a lucrat în justiţie. Despre orice are ceva interesant de spus, uneori este tăioasă în replici, ceea ce nu totdeauna i-a adus prieteni... "Dacă nu pot să tac!", mai spune doamna jurist. În timp, auzul a mai lăsat-o şi spune cu umor că a auzit prea multe răutăţi la viaţa sa şi de aceea a păţit asta.

Examene grele din vremuri şi mai grele

Doamna Rica, aşa cum îi spun apropiaţii, a învăţat la două licee bucureştene, "Domniţa Ileana" şi "Regina Maria".

În 1945, pe fondul sărăciei care a urmat după război, a fost nevoită să "dea două clase într-una", pentru a termina liceul mai devreme cu un an şi a-şi scuti părinţii de nişte taxe în plus. Povesteşte: "Zece fete din clasa de 35 de eleve am făcut asta, am învăţat mult în acel an. Legea învăţământului de atunci ne permitea să dăm două clase într-una cu condiţia să avem mediile peste 8. Şi la fiecare materie trebuia să ne ridicăm în picioare să spunem profesorului că dorim să ne asculte mai devreme pentru a ne încheia mediile, să avem situaţia încheiată înaintea celorlalţi elevi din clasă. Am procedat aşa la toate materiile, iar când a venit rândul să facem asta şi la limba română, doamna profesoară Agatha Grigorescu Bacovia s-a enervat. Toate cele zece fete eram pregătite să ne asculte, am rugat-o frumos, dar a sărit ca arsă: "Cum, vreţi doi ani într-unul? Cum te cheamă? Băjenaru Aurica. Stai jos, nota 3!" Şi aşa a făcut cu toate. Ne-am plâns, am bocit, nu pentru un 3, că media tot ne ieşea de trecere, dar nu mai era peste 8 media generală. A venit diriginta la ora următoate şi când ne-a văzut aşa plânse pe toate ne-a întrebat ce am păţit. Atunci i-am povestit, ne era martoră toată clasa, şi a luat catalogul, s-a dus imediat la cancelarie, a convocat consiliul profesoral şi a pus în discuţie cazul nostru. La ora următoare de limba română, a venit Agatha spăşită şi ne-a făcut la fiecare din 3 câte un 8. Soţii Bacovia stăteau în acelaşi cartier cu mine, pe Olteniţei. După ce am terminat liceul, când o vedeam pe stradă nici n-o salutam. Am considerat că a făcut o răutate gratuită cu noi atunci. Ştia ea cât de mult m-am chinuit să învăţ la toate materiile şi să dau toate diferenţele acelea? Noroc că am avut-o profesoară doar un an! Mă ţinea în gazdă un frate mai mare, avocat. Venea noaptea la 3 şi îmi stingea lampa. Îi ziceam: "Stai, nene, că abia m-am trezit acum", dar eu de fapt învăţam toată noaptea... Ce să mai spun despre Agatha? La orele de literatură ne recita tot timpul poezii de George al ei, "Plumb… şi toate celelalte poezii ale lui. Îi populariza opera. Au avut un fiu, Gabriel, care a ajuns violonist, dar din câte ştiu nu a fost aşa de mare ca ei. Un frate al meu era coleg cu el la Liceul "Gheorghe Şincai". Gabriel al lor a rămas repetent de câteva ori. Şi doamna Bacovia era invidioasă pe noi, elevii care învăţam bine. Altfel nu îmi explic răutatea ei.

Am luat bacalaureatul, apoi am dat examen la trei facultăţi, am intrat la toate, dar am ales Dreptul. Din cauza stresului şi a oboselii prea mari, după examene am făcut şi hepatită, şi tifos. Am stat şase săptămâni în spital. Dar nu am avut de ales, a trebuit să învăţ aşa mult pentru că părinţii mei erau ţărani, din satul Bălăria, judeţul Teleorman, nu erau avuţi, mai aveam fraţi la şcoală, m-am gândit să le mai reduc cheltuielile cu un an. Am fost opt fraţi şi toţi am învăţat carte, deşi ne trăgeam din oameni simpli. Am avut şi minte bună, dar şi ambiţie, pe lângă nişte părinţi foarte înţelepţi. Tata făcea negustorie, aşa ne-a ţinut pe toţi la şcoală".

După depănarea acestor amintiri, mă uit la poza veche care o arată pe Aghata Bacovia atât de serafică şi frumoasă încât nu mi-o pot imagina decât soţie de poet trist şi melancolic până la depresie. Şi când te gândeşti că o toană de moment a făcut ca amintirea ei să rămână grea ca plumbul în colţul inimii celor zece eleve de liceu bucureştean!...

A donat o casă bisericii din Valea Plopilor

Doamna Băjenaru este singură de mai mulţi ani. Îi ţin de urât amintirile şi, din când în când, câţiva apropiaţi care îi mai trec pragul s-o întrebe de sănătate. Este o persoană credincioasă, merge în fiecare duminică şi sărbătoare la biserică. Îşi aminteşte cum mama sa ţinea posturile cu aşa mare stricteţe că nici atunci când era foarte bolnavă nu se abătea de la post, chiar cu sfaturile fiilor săi ajunşi medici. De la părinţii săi blânzi şi cumsecade - pe care i-am admirat de atâtea ori în tabloul de pe peretele din hol - a moştenit şi dânsa credinţa, înclinarea spre lucruri curate şi dorinţa de dreptate. Tot de la ei a moştenit şi casa bătrânească din satul natal, care azi se numeşte Valea Plopilor, şi pe care a donat-o bisericii spre a fi casă parohială.